October 2011 ↓

Adevărul nu-i nici la LPF, nici la FRF, nici la DNA

Tribunele nu pot fi corupte. Tribunele goale sînt adevăraţii judecători ai fotbalului

Salariul de 15.000 de euro pe care Mircea Sandu îl cară cu sacul de la UEFA, nu în calitate de mare incoruptibil al CEx, ci de fidel împuternicit cu sforile în antreul lui Platini, spune multe. Spune totul despre naivele tribune pline ale Europei de dincolo de Tisa. Tribunele acestea ale Vestului, tot timpul pline, plătesc, de fapt, la fel ca americanii, la luptele lor regizate, plăcerea de a fi minţite artistic. Plăcerea adunărilor populare. Plătesc din patriotism local.

Plătesc calitatea serviciilor şi a vecinilor. Plătesc orice altceva, decît groteştile aranjamente ale caselor de pariuri.
Adevărul complet e însă al tribunelor goale din România. Publicul românesc refuză să mai subvenţioneze averile Naşului, ale lui Corleone şi ale puhoiului de paraziţi şi de penali din fotbalul nostru.

Normal ar fi ca legile fiscale să funcţioneze invers: să fie arestat tot fotbalul, iar cei cîţiva, dovediţi oneşti, să fie puşi în libertate condiţionată. Şi ce dacă Mitică şi Mircea Sandu vor sta o vreme pe margine?! Ce, alde Kassai şi Valentin Alexandru sînt nişte heruvimi? Mişcă ei un băţ de chibrit fără veghea în forme continuate a puşcăriabililor de elită?

Tribunele româneşti, din ce în ce mai goale, exprimă, mai tăios decît o face media, o opinie. E opinia aceea publică, ce pare mai mult un concept al civilizaţiei decît un fapt fizic, cu o măsură şi o datare. Publicul de odinioară al lui Dinamo nu mai există, iar altul nou Dinamo n-are cum să mai constituie.

Un îmbogăţit de război şi un îngîmfat ca Borcea nu poate spera să mai fie şi plătit de tribunele lui Dinamo. Publicul lui Poli Timişoara, din meciul de Cupă cu Steaua, nu e plătitorul unui Iancu. E un public anti-Iancu şi anti-Becali.
Timişorenii au plătit biletul nu ca să-l vadă jubilînd pe Iancu, ci umilit pe Gigi.

Opinia publică din Timişoara vine la meci cu o susţinere morală în banii cei puţini, dar munciţi ai familiei. Opinia publică nu aruncă banii pe un fotbal mincinos. Românii de fotbal nu mai dau nici un leu pe campionat, şi nu din cauza sărăciei. Ei refuză astfel să mai fie exploataţi de mafia ligilor.

De ce să-i plătească fanii fotbalului românesc pe avocaţii penalilor de la Ligă şi de la federaţie? Fiindcă aici se duc banii tribunelor, în buzunarele celor care fac zid în jurul lui Mitică şi al lui Mircea Sandu.

Multe cauze pot fi date peste cap de nişte palavragii profesionişti, dar tribunele din ce în ce mai pustii ale fotbalului nostru sînt martorul în absolut al corupţiei generalizate. Cel mai corect şi, din păcate, singurul care nu e chemat la bară!

Ce vă spune acest 8-7 de la Auckland?

Rugbyul mondial trăieşte împreună cu lumea, obsedat de defensivă

Cred că e în spiritul jocului să recunosc că am fost placat viguros pentru ceea ce am scris în urmă cu două săptămîni despre rugbyul nostru. O recunosc cu plăcere, căci încă o dată am constatat cîtă vitalitate deţine microbismul rugbystic. Un “rugbyst Iaşi”, aşa semna, îmi cerea foarte politicos să nu-mi mai dau cu părerea în rugby, fiindcă mă pricep doar la fotbal, iar “nouă, celor care am practicat acest sport în perioada de aur a rugbyului românesc, nu ne place să auzim ce spun persoanele obişnuite doar cu mizeria din fotbal…”. Un “fost rugbyst” mă atenţiona să nu mai compar rugbyul cu fotbalul, fiindcă asta e o blasfemie. Cîţiva erau mulţumiţi că încă jucăm în Cupa Mondială, chiar dacă ne bat ruşii… Cel mai tare în generalizare era “racul”, care scria apăsat: “Rugbyul contemporan cere calităţi absente poporului român: curajul, rigoarea, inteligenţa”. “Pandele” se supăra pentru tonul general de văicăreală, de “Ce am fost şi ce am ajuns”, dar avea optimismul să scrie că, “Dacă rugbyul va muri în România nu ar fi nici o tragedie, pentru că vom continua să vedem rugby de calitate la tv şi pe net şi astfel ce se întîmplă în rugbyul mondial”. Continue reading →

Zile negre - viaţă lungă

Există momente în istoria marilor echipe, ca Manchester, în care acestea încearcă să se sinucidă

În mod tradiţional, anihilarea şi umilirea cu şenila sînt un privilegiu şi un monopol german. Tot ce se întinde în intervalul de coşmar cuprins între 3 şi 8-0 presupune o echipă germană oarecum nemulţumită de victoria simplă şi foarte atrasă de măcelul ritual. Cu toate astea, Manchester City n-a jucat nemţeşte, nu are nici picior de neamţ în echipă şi nu şi-a dorit altceva decît o victorie simplă în meciul cu Manchester United. Între timp, zisul meci şi deja celebrul 1-6 au devenit un punct de referinţă şi o anume zi în cariera monumentală construită de Sir Alex Ferguson. Mai precis şi după propriile declaraţii: “Cea mai neagră zi din viaţa mea de antrenor”. Am încheiat citatul şi autoincriminarea lui Ferguson. Continue reading →

Aiurea-n tramvai. Adică, baronii Costea

Cînd te compari tot timpul cu nimeni, poţi să mori convins c-ai fost cineva

Nu ştiu cum s-a ajuns la zicala “aiurea-n tramvai”, dar ştiu cum s-a ajuns ca nişte lungani cu reflexe întîrziate şi plini de fudulie mititelească, care au avut o contribuţie mai mult decît meritorie la retrogradarea Craiovei, să fie transferaţi la Steaua Brăneşti în roluri de baroni. Poate că li s-ar fi zis, în cea mai păduchioasă tradiţie a jurnalismului de superlative, diamante, briliante, titani, prinţi şi împăraţi, dacă apelativele acestea de Harlem balcanic n-ar fi fost adjudecate de multă vreme de alte muhaiele de elită.

Fapt e că lucrurile se leagă, fiindcă un antrenor, care a retrogradat cu succes Brăneştiul, şi o adunătură de mediocri cu picioare de sticlă şi interese de lefegii la un patron lesne de făcut la buzunar n-aveau nevoie decît de fraţii Costea ca să ducă Steaua cea rătăcitoare mai jos ca niciodată. E cinstit să spunem că cei doi fraţi olteni n-ar fi căpătat, în cei cîţiva ani de fotbal - pardon de expresie! - aiurea-n tramvai, adică de mijlocul şi de coada clasamentului, un veritabil tsunami de certificări bombastice, dacă stimaţii mei colegi de jurnalism nu s-ar fi luat unii după alţii, plusînd papagaliceşte la elogii, ca nu cumva să pară mai neprofesioniştii unii ca alţii.

Adevărul e că şi în media există Putere şi Opoziţe şi că numărul colegilor care s-au dat cu Puterea e mai mare ca al acelora care scriu ce se vede, nu ce zic investitorii c-ar trebui să vadă. Nu merg pînă acolo încît să invoc o prezumţie de vinovăţie discret financiară, dar în destule situaţii comentariile put de-ţi mută nasul din loc. Legenda fraţilor craioveni, care mănîncă jăratic şi marchează genial, a fost fabricată în falş de tot neamul de comentatori şi dintr-un motiv cumva de înţeles: cînd n-ai nimic la orizont, lumina unei brichete poate să semene, la un neam atît de imaginativ şi de liric ca al nostru, cu un răsărit de soare.

Fraţii Costea nu joacă doar prost. Ei joacă din ce în ce mai prost, dovedind la un alt nivel al competiţiei că pot juca chiar şi mai prost ca în meciul cu Maccabi Haifa. Reuşesc să se descurce, la acest nivel al întrecerii - şi doar întîmplător - numai fotbaliştii născuţi încurcaţi. Cei mai mulţi din ei se încurcă şi mai tare. În cîteva meciuri de două parale din campionatul intern, fraţii Costea au dat nădejdi că pot şi mai mult. Trebuie doar să mai avem răbdare zece ani.

Cînd te compari tot timpul cu nimeni, poţi să mori convins c-ai fost cineva. Cînd însă te compari cu un cît de cît cineva, normal ar fi ca să priceapă toată lumea cît de nimeni eşti. Cu banii pe care-i iau, aiurea-n tramvai, domnii Mihai şi Florin Costea de la domnul George Becali, o echipă de oameni de ştiinţă români, cu mari dovezi de capacitate, ar avea un drum mai scurt şi mai drept spre un Premiu Nobel!

Bună ziua, naivitate!

Dorinel ne îmbogăţeşte vocabularul fotbalistic.
Bătrîn manchesterist, o scriu fără mare tristeţe: trecerea lui Manchester United prin oraşul nostru nu a lăsat o impresie - cum se spune - de neşters. Mari probleme calcistice nu ne-a lăsat, entuziasm nu ne-a provocat, depresie nu văd de ce am face. Lucizi însă putem rămîne: nu ne-au dat 8 ca lui Arsenal, cum ne trecea atunci prin cap, şi nici nu ne-am făcut de rîs, cum se temea domnul Stan. Mai mult - Sir Alex nu s-a apucat să spună că Oţelul nu are ce căuta în Ligă, vorba proastă a portughezului ce l-a precedat. Merg cu obiectivitatea pînă acolo încît o spun drept, portughezii mi-au plăcut mai mult decît MU, poate şi pentru că Oţelul a jucat mai bine marţi seară. Ce înseamnă mai bine? Mai bine decît în orice meci din campionatul nostru - asta e incontestabil - şi din tot ce se joacă azi la noi, nu văd cine ar fi putut face mai mult, rezonabil vorbind.

Sau nu vrem să fim rezonabili şi începem să vorbim ca iepuraşul care, aşteptînd să vină lupul îşi curăţă puşca şi îndrugă prostii. E cazul să fim lucizi cît timp la noi campioana aleargă mai mult decît Benfica şi Manchester şi pasează mult mai puţin decît adversarii respectivi. În cel mai bun meci al ei din acest sezon, campioana - poţi să-i spui altfel? - a pasat de două sute şi ceva de ori faţă de cinci sute şi nu mai ştiu cîte pase ale unui Manchester care nu a depăşit normalul. La noi, alergatul continuă să fie criteriu suprem al jocului: “Dom’le, echipa a alergat, nu ai ce spune!”, auzi de la cele mai savante autorităţi în domeniu. Cum nu ai ce spune? A alerga nu e totul în fotbal, mai terminaţi cu prostia sta. A alerga la maximum cu o posesie minimă e tot ce poate fi mai catastrofal.

Sau, dacă vă sperie cuvîntul catastrofal, atunci ziceţi-i naiv. E termenul proaspăt pe care l-a introdus Dorinel în discuţie: “Am pierdut din cauza naivităţii…”. Între clişeele de fiecare zi, mi se pare că e o expresie care, deşi suferă de o prea mare eleganţă, e totuşi foarte cuprinzătoare. O propun spre promovare; sună bine: “Am pierdut din cauza naivităţii…” - sună chiar mai bine decît viitorul.

Altfel, cel mai plăcut moment al meciului de marţi seară a fost în pauză, cînd, comutînd pe DigiSport, m-am delectat cu analiza lui Ilie Dumitrescu, la genialul dialog de pase Messi - Iniesta, pentru primul gol al Barcelonei în meciul cu Santander. A ni-l da zilnic ar fi o copilărie?

Sussex contra Ilfov

Un poliţist a mîncat un cîrnat, un nepot de preşedinte FIFA a mîncat drepturi TV

Un poliţist din Sussex a primit, la începutul acestei săptămîni, un cîrnat (chorizo) evaluat în magazinele alimentare la aproximativ 2 lire (2,50 euro, 10 lei noi şi laţi). Cîrnatul a fost oferit în semn de amiciţie de participanţii la o demonstraţie supravegheată de cîţiva poliţişti locali. După primirea şi, mai ales, după consumarea cîrnatului, ofiţerul de poliţie a fost anchetat. Comisia internă de anchetă l-a sancţionat cu mustrare scrisă pentru primirea de foloase necuvenite, omisiune de înscriere în registrul poliţiei şi consum neautorizat de către şeful direct.

Mircea Sandu, un funcţionar FRF din Bucureşti-Ilfov, nu a primit, ci a dat ceva. Drepturile de retransmitere a partidelor de acasă ale echipei administrate de Federaţie (naţionala). Primitorul e Phillippe Blatter, şeful unei companii de specialitate, de profesie nepotul lui Sepp. Nu am nici o îndoială că înţelegerea e corectă, mai ales că i-a adus la un loc pe Naşul, pe Patriarhul şi pe Nepotul Patriarhului calităţii, onoarei şi corectitudinii româneşti, respectiv europene.

Cu toate astea, cîteva comparaţii sar automat în pagină. Ofiţerul din Sussex a greşit, dar poliţia britanică merge bine. Funcţionarul din Ilfov n-a greşit, dar fotbalul românesc e terminat. Poliţistul s-a ales cu ceva şi a mîncat pe loc acel ceva. Funcţionarul FRF nu s-a ales cu ceva de mîncat pe loc. Sinteza acestei situaţii e cuprinsă în Teorema Remeş, care spune că tot ce nu se poate mînca pe loc se poate pune la păstrare şi mînca mai tîrziu.

În sfîrşit, nu e de trecut cu vederea palmaresul tînărului Nepot de Blatter, remarcat de presă pentru excelentul scandal al distribuirii biletelor de protocol la Mondialele din 2006 şi 2010 (inclusiv “hostess services”, unde fetele noastre au avut, poate, o contribuţie globală). Cu aceste date, Nepotul Blatter nu poate fi decît un om de afaceri serios şi un partener de încredere pentru Federaţia Naşului.

În sfîrşit, e de observat că, spre deosebire de poliţistul Chorizo din Sussex, Nepotul şi Naşul n-au fost niciodată anchetaţi sau sancţionaţi. Asta se poate spune cu aceeaşi certitudine cu care spui că Sussex şi Ilfov sînt, fiecare în ţara respectivă, unităţi administrative sudice. Cu deosebirea că Sussex are ieşire la mare, iar Ilfov, nu.

Jocul de biliard fără bile

În fotbal, diferenţa dintre o minge lovită bine şi aceeaşi minge lovită prost e de două mingi.
Într-un film suprarealist de prin anii 1970, cameramanul înainta cu aparatul din semiîntuneric, din spatele publicului care ţipa şi aplauda în delir o partidă de snooker disputată în plină lumină în centrul sălii.. Pe măsură ce omul cu camera îşi făcea loc printre chibiţii înfierbîntaţi ai clubului şi începea să se zărească pînza verde, surprinzînd în acelaşi timp şi chipurile marcate de încordare ale jucătorilor, spectatorii din cinematograf realizau că de pe masa de biliard lipseau bilele. Totul era o pantomimă, dar una foarte sugestivă.O pantomimă atît de bine regizată şi interpretată că nu-ţi dădeai seama imediat că tacurile loveau în gol.

Mi-am amintit de absurdul ingenios al acelei pelicule pentru că unul din cei doi snookerişti care se înfruntau într-o partidă decisivă semăna cu Bănel Nicoliţă.
Mai bine zis, Bănel şi felul în care el loveşte mingea mi-au amintit de acel film. Bănel e un fotbalist de toată lauda, atîta doar că bate beşica aiurea. Dacă după ce taie în lung şi-n lat tot terenul, mîncînd jeratic, n-ar trebui să i-o şi trimită unui coechipier, ar fi un fotbalist perfect. E campionul naţionalei, la jocul fără minge, şi omul în plus, cînd trebuie să bage gheata în ea.

Bănel n-a  învăţat la vreme, în copilărie, cum să lovească mingea corect, conform cu legile fizicii compunerii forţelor, legi universale, valabile în toate sporturile cu balonul rotund. Tinerii ar trebui să înceapă şcolirea pentru cariera de fotbalist într-un club de biliard, unde un maestru să-i înveţe relaţia dintre tac şi bilă. Nu e foarte diferită de relaţia dintre picior şi minge. Bănel a plecat în meserie cu nişte reflexe proaste şi nu şi le-a mai ameliorat, fiindcă prima lecţie, dacă nu e învăţată cum trebuie, nu mai suportă revizuiri. Ca Bănel, lovesc brambura mingea jumătate din fotbaliştii care, altfel, ar fi dus naţionala mai sus. Unii se zbat să suplinească prin faulturi şi alunecări viguroase faptul că fuge mingea de ei. Dacă toţi jucătorii rulaţi de Răzvan Lucescu şi de Piţurcă ar fi adunaţi, pe o Naţional Arena, la un concurs de trimis balonul la punct fix, de pe loc şi din alergare, am avea un film la fel de suprarealist ca acela citat. La echipele europene de top 10, pasele la adversar şi mingile fără adrisant pot fi soocotite pe degetele unei mîini într-un meci.

Cred că de aici ar fi normal să înceapă selecţia. N-ai ce să speri în faţa unor echipe servite cu mingile tale chiar mai bine decît ale jucătorilor săi.

Răbdarea, plictisul şi insolenţa

Să nu fim răutăcioşi, dar exasperaţi avem voie?

Marţi noapte, pe 11 octombrie 2011, am trăit cel mai original moment al vieţii mele de telespectator român în secolul XXI. Undeva, departe, ni se povestea, fără să vedem ceva, că era 1-0 pentru Albania, cînd deodată moderatorul a exclamat: “Cineva a înscris pentru România!”. Cine, cum?, am aflat puţin mai tîrziu, dar asta nu mai conta faţă de hilara expresivitate a momentului: pentru prima oară în secolulul XXI, un meci de fotbal internaţional şi oficial al României ni se povestea indirect la televizor, fără imagine. Trebuia să trecem şi prin asta.

Piţurcă zice că acest 1-1 e mulţumitor, mult mai mulţi susţin că meciul a fost lamentabil. Fiindcă nu l-am văzut, putem întreba: cît de lamentabil? Mai lamentabil decît 2-2 cu Belarus? Sau nici ăla n-a fost lamentabil, deoarece i-am avut tot timpul în mînă şi ne-au scăpat doar prin greşelile noastre individuale… Ceea ce nu se observă îndeajuns este că, în meciul cu Belarus, Piţurcă a aliniat - zău! - cea mai bună naţională a momentului. Cu Mutu, cu Tamaş, cu Torje, cu Sînmărtean - acest Robben al nostru, de un talent pe măsura fragilităţii sale -, ce să vrem mai valoros, pardon de expresie? Ni se cere să nu fim răutăcioşi, să nu fim exasperaţi, ci să avem răbdare.

Dar există ceva mai exasperant, în fotbalul nostru, decît cuvîntul “răbdare”? Şi ce fel de răbdare? Invers proporţională cu valoarea? Dacă - vorba lui Gică Popescu - “e cît se poate de clar că nu avem valoare”, atunci să mi se permită să scriu că la fel de clar este că m-am plictisit s-o tot invoc! Nimeni să nu ştie că răbdarea poate creşte o dată cu plictisul? Nimic nu viciază răbdarea ca un plictis sănătos. Eu, unul, nu mă laud, m-am plictisit de cîte am scris - fără răutate, doar cu “inima”, parcă aşa-i zice… - că totul porneşte de la şi ţine de nonvaloarea celor ce conduc, de peste 20 de ani-penumbră, fotbalul nostru. Iertaţi-mă, dar azi, după a cincea ratare a unei calificări, nu am chef să mă repet, să mă şi să vă plictisesc cu soluţii şi oftaturi banale.

Prefer să mă destind privind la crizistele astea - Grecia, Spania, Italia - care, cu FMI-ul pe cap, mai ştiu să dea cu piciorul într-o minge. Şi după relaxarea asta - am văzut greci bucuroşi! - mă ia brusc cu frig şi mă înfioară insolenţa cu care un ştab de la Federaţie ne-a propus un pariu că ne calificăm la Mondialele 2014. Plictisul meu este pe măsura insolenţei lui.

1%

Vom avea fotbal de calitate atunci cînd vom avea şi viaţă de calitate

Şi totuşi, cum rămîne? Ne mai stimăm fotbalul? Îl mai aşezăm, în numele popularităţii, deasupra rugby-ului, acel joc prizat de intelectuali elitari şi boşorogi anglofili? Probabil că da, pentru că iluzia care înconjoară fotbalul a schimbat buna judecată în manie. Cu alte cuvinte, nu mai putem vedea deşeul din simplul motiv că ne-am obişnuit să trăim înconjuraţi de deşeuri, să le sortăm şi să găsim între ele lucruri de valoare. Continue reading →

În ceata lu’ Piţigoi, dădeai în unu şi ţipau doi…

    …..În ceata lui Piţi, dai în unu şi ţipă o sută

Mai semnificative decît ancheta DNA-ului sînt jubilaţiile la zi ale celor care ar fi trebuit să moară de frică la arestarea lui Vasile Avram. Au avut, e drept, vocea gîtuită de aşteptare un timp şi li s-au umezit niţel nădragii în fund, pînă ce Avram i-a asigurat că, pentru el, Omerta e legea în absolut, iar ei, la rîndu-le, l-au liniştit, cu cele mai apăsate legăminte publice de solidaritate, ca să-i vedem, în ultima vreme, ieşind de la DNA roşii la faţă şi încîntaţi de sine, ca de la un şpriţ după un Comitet Executiv.  Continue reading →