Încrîncenare mare, poticneală pe măsură. Măturasem cu greu Luxemburgul, după un meci anost, legănat de faze convenţionale şi săgetări inutile. După cîntar, Luxemburgul e un fel de San Marino, răpus în prealabil, în care fotbalul nu are nici un haz, dovadă tribunele la fel de goale, populate cu precădere de români care brăzdează continentul, căutîndu-şi făgaşul. Cum, necum, învinseserăm o echipă mică, dar ageră şi ambiţioasă, care ne-a pus unele probleme. Fără să ne mire, Torje a fost eroul meciului, dar, în cazul lui, talentul cununîndu-se cu nesăbuinţa, a luat două cartonaşe galbene, autoeliminîndu-se pentru întîlnirea, poate hotărîtoare, cu Franţa. Cum Piţurcă, care e un strateg merituos, dar un pedagog netalentat, s-a milogit de Marica ca să preia banderola de căpitan de echipă, fără nici un succes, aceasta revenindu-i lui Raţ ca soluţie de compromis, importantul meci cu Franţa mai primea un pumn în creştetul capului.
Şi a venit marele duel în decorul de vis al lui Naţional Arena. Un coşmar pînă la urmă, hrănit cu mediocritatea echipei şi starea infectă a gazonului care a contrastat cu măreţia edificiului şi ambiţia organizatorilor de a asigura un cadru festiv inaugurării. Alimentat, culmea ridicolului, şi de interpretarea dirijată a Imnului Naţional, ciuntit, se pare, din motive politice, de cîteva versuri originale. Decorul a fost fastuos, populat cu personalităţi din lumea fotbalului, chiar dacă ciupit de absenţele lui Mutu şi Tamaş, din motivele ştiute, dar şi de cea a lui Chivu, ce a refuzat să mai vină, ca orice soldat de tablă care nu-i decît o maşinărie care fabrică bani. Revoltător că nu simte nimic pentru ţara care l-a născut şi l-a propulsat pe orbita cea mai înaltă a fotbalului.
Cît despre ruşinea gazonului penibil de pe Naţional Arena, ea a compromis toată măreţia evenimentului. Incompetenţă sau furt calificat?! Marea inaugurare a semănat cu prezenţa unui mire la ceremonia de cununie, îmbrăcat impecabil în frac şi cu papion jucîndu-i pe mărul lui Adam, tresărind de emoţie, încălţat însă în tîrlici.
Au revoir, Euro!
September 10th, 2011 | Blogroll, Ion Cupen
1 comment so far ↓
Umblam hai hui prin domeniu si am ramas pironit de uimire si neputinta cand am vazut Sahelul deplin de la rubrica de comentarii la articolele unui Senior al presei noastre sportive.
Am fost vecin cu un mare fotbalist al anilor ‘50, dl Valeriu Soare. Un om de mare farmec si, spre deosebire de multi alti sportivi, un intelectual si un profesionist autentic. Un burghez. Dansul mi-a desenat memorabil diferenta dintre fotbalul de-atunci si cel de azi-”stii, draga, eu eram fundas lateral si urcam mult in atac. Cand ajungeam in prejma lu’ 16 ma opream si-l cautam cu privirea pe tata in tribune. Si-l intrebam unde s-o dau. Dupa ce acesta delibera scurt, cu degetul, o puneam acolo. Astazi, din pacate, nu mai ai timp sa-l intrebi pe tata chestia asta. Asta-i tot!” Si inca multe altele imi povestea nea Valerica pe terasa dintre blocuri, la o votca mica, in pijamale si cu nelipsitul d-sale terrier neastamparat, ”pt ca am plecat in fuga de-acasa, draga, m-am insurat la batranete cu una tanara si care pofteste la un zugrav”. Umilinta nu-l micsora defel, ba chiar mi-l facea mai drag. Peste putin timp, dl Soare s-a dus sa intregeasca echipa de stele a Progresului ce-l astepta acolo sus. Cu Titus si toti ceilalti. Si tot atunci, un omagiu neasteptat pt mine in gazeta de sport. Dl Cupen isi lua ramas bun cu o reverenta de la un domn nevazut pt liota de plebe trecatoare prin fata acelei terase. Si m-am bucurat enorm pt faptul ca si eu il vazusem. Si ca n-am fost singurul! Chapeau, maestre drag!
Leave a Comment