September 2011 ↓

Ieşirea mingii din grămadă

De cînd nu mai avem rugby competitiv?

Ieri, Gazeta noastră a avut un moment, să-i zic aşa, revoluţionar: a acordat trei pagini rugbyului, cu ocazia eşecului dureros de la Mondiale. Cînd a mai avut Gazeta trei pagini consacrate balonului oval şi cînd doi ziarişti de anvergura lui TRU şi Geambaşu s-au încins în jurului unei probleme, alta decît a fotbalului? La urma urmei, privindu-ne în ochi, pe cine mai interesează azi soarta acestui joc suprarealist în România? Ce mulţimi mai vibrează la nebuniile unui meci în care ai voie cu mîna, dar nu-i permis să pasezi decît înapoi. Nu mai zic de metafizica unui ofsaid… Să lăsăm ipocriziile deoparte: inferior sau superior fotbalului, rugbyul nu a cucerit masele la noi şi niciodată nu se va ajunge ca într-un catalog şcolar să apară o caracterizare ca aceea de care a avut parte, licean fiind, un Samuel Beckett, dramaturgul enigmatic: “Bună lovitură de picior stîng”. Ca atare, nu voi mai face încă o dată elogiul rugbyului. E prea tîrziu! Doresc azi doar să precizez de cînd nu mai avem rugby de valoare cel puţin europeană, ca unul care, mort după fotbal, mă uit cu enorm respect şi drag la aceşti nebuni ai placajului, ai şarjei pe 3/4, ai grămezilor, de mici învăţaţi cum să nu se rupă, cum să cadă, cum să nu se plîngă.

E bine că Geambaşu aminteşte de vremurile cînd, înainte de ‘89, România avea perspectiva de a juca într-un turneu lărgit la şase naţiuni europene; aveam rezultate, aveam echipă, aveam valoare; jucam de la egal cu Franţa - pe “23″, în deschiderea vreunui meci internaţional de fotbal! - o şi băteam, cum a fost o dată, cu 15-13, prin cinci lovituri de pedeapsă de cîte 3 puncte, executate de bravul nostru Irimescu; ne dominau în tuşă, dar îi berbeceam în grămadă, îi placam necruţător şi nu le permiteam treisferturilor lor să-şi facă de cap; ni se imputa - de către englezii care se cam fereau de noi - că jucăm prea închis, deloc în spiritul jocului, dar nu ne durea nici în cot.

Literar vorbind, nu (în)scriam eseuri, nu făceam poezie, dar îi tăvăleam într-o proză realistă de certă eficacitate. Pînă cînd a avut loc în rugbyul mondial o revoluţie: s-a legiferat că nu mai e voie să sechestrezi tărtăcuţa în grămadă, s-o ţii acolo, s-o îngropi, s-o ucizi. Mingea trebuie să circule, să fie vie! Cunosc oameni de rugby care mi-au spus de pe atunci că “mi-au omorît” grămada şi cu asta stilul. Aşa a fost: de la instalarea acestei reguli, cu totul inconvenabile spiritului nostru temporizat, rugbyul românesc a decăzut, a suferit înfrîngeri îngrozitoare şi ca scor,  şi ca manieră, asta în condiţiile postdecembriste, în care toate sporturile de echipă agonizează; au ajuns să ne bată Georgia, mă rog, ca Georgia, dar şi Rusia? Şi Portugalia? Am ajuns - recunosc - să nu mă mai uit la meciurile noastre la Mondiale de frica vreunui 0-135 insuportabil, din cîte ştiu, şi lui Emil Cioran. Iar de cînd l-am auzit, alaltăieri, pe Bucos, că e încîntat, şi-l cred, de Georgia, sînt de pesimismul lui Dumitraş: “O să murim repede!”. Cine va spune că e păcat?

Educaţie, fotbal, rugby

Ne deosebeşte ceva fundamental de cei care joacă rugby cu adevărat. Tradiţia.
Ce e mai bine: să te bată Georgia cu 25-9 la rugby sau să faci 0-0 cu Franţa la fotbal? Răspuns: să te califici la turneele finale. Fotbalul românesc a pierdut contactul cu elita. Rugby-ul reuşeşte să se menţină acolo, cu dinţii, cu ghearele, pe muchie, dar reuşeşte. Şi atunci? De unde obsesia oarbă şi isteria vorbitoare care ţin fotbalul în primul plan al primului plan şi rugby-ul în anonimat. Veţi spune că fotbalul e un joc popular. Nu ştiam că şi fotbalul prost e un joc popular. Veţi spune că rugby-ul e un joc brutal, complicat şi lipsit de umor. Nu e aşa, dar dacă aşa credeţi, aşa e.

Problema rămîne. Disproporţia formidabilă între calitatea şi notorietatea fotbalului a devenit încă mai vizibilă în timpul Cupei Mondiale la rugby. Excesul nedemn care colcăie în fotbalul de acasă s-a văzut tocmai bine în timp ce englezii, scoţienii şi georgienii ne călcau în picioare la cîteva mii de kilometri şi o civilizaţie sportivă distanţă. Le Figaro a titrat cu toată simpatia: România - înfrîngere cu capul sus. Asta înseamnă, mai întîi, că nu toţi francezii seamănă cu francezii care ne cred mîrlani şi nici cu francezii care se fac de rîs jucînd fotbalul penibil al tricolorilor(lor).

Dar mai înseamnă şi că Noua Zeelandă-Franţa a avut aproape 8 milioane de telespectatori. De ce? Pentru că rugby-ul are tradiţie în Franţa. Mai mult, pentru că francezii vor să creadă în valorile sportului, ceea ce e foarte diferit de microbism, sandism, becalism, dragomirism şi alte golănisme care ţin loc de coloană vertebrală în fotbalul românesc. Intervievat de Le Figaro, Ovidiu Toniţa, omul lui Perpignan aflat la a patra Cupă Mondială cu România, invocă teza standard: rugby-ul a căzut după ‘89 pentru că sistemul de stat a căzut şi el fără să fie înlocuit de sponsori. E adevărat, dar nu e tot. Rugby-ul francez şi cel britanic vin din educaţie. Din şcoală.

Copiii învaţă de mici să joace rugby, adică să fie solidari, să aibă curaj şi să rabde la greu. Dar asta numai pentru că sistemul şcolar sau o parte a sistemului şcolar e menit să promoveze valori şi să pună la încercare. Rugby-ul cade sau urcă o dată cu sistemul şcolar. Iar sistemul şcolar cade sau urcă o dată cu voinţa naţională. Vechea poveste care spune că am rămas orfani după ce a murit planificarea comunistă e o scuză care ascunde lipsa de angajament şi de voinţă. Ele explică mînjirea educaţiei naţionale, care explică, mai departe, mizeria rugby-ului şi gloria fotbalului.

Paraşutele

de Răzvan Prepeliţă

În timpul zborului Mircea Sandu şi Vasile Avram rămîn fără combustibil la elicopter. O singură parașută.

-    Avrame, eu fiind superiorul, parașuta mi se cuvine mie. Îmi pare rău.
-    Nașule, dar rucsacul nu e ce credeți…, am schimbat…
-    Avrame. Te pup, tati! La revedereeeee!, și a sărit.
-    Aveţi măcar grijă la tablou…

Breaking News la TV:

„…preşedintele federației a fost salvat de o grămadă de gazon strînsă de pe National Arena, în timp ce din rucsacul paraşutei au zburat circa 19.000 de EU. Vasile Avram a reușit să repornească elicopterul turnînd vinul pentru nuntă în rezervor.

Continuăm ştirile:

Gigi Becali pretinde că a primit în dar de la Dumnezeu un tablou valoros. Acesta ar fi aterizat lîngă el în timp ce își repara Maybach-ul.”

Paraşutele

de Răzvan Prepeliţă

În timpul zborului Mircea Sandu şi Vasile Avram rămîn fără combustibil la elicopter. O singură parașută.

-    Avrame, eu fiind superiorul, parașuta mi se cuvine mie. Îmi pare rău.
-    Nașule, dar rucsacul nu e ce credeți…, am schimbat…
-    Avrame. Te pup, tati! La revedereeeee!, și a sărit.
-    Aveţi măcar grijă la tablou…

Breaking News la TV:

„…preşedintele federației a fost salvat de o grămadă de gazon strînsă de pe National Arena, în timp ce din rucsacul paraşutei au zburat circa 19.000 de EU. Vasile Avram a reușit să repornească elicopterul turnînd vinul pentru nuntă în rezervor.

Continuăm ştirile:

Gigi Becali pretinde că a primit în dar de la Dumnezeu un tablou valoros. Acesta ar fi aterizat lîngă el în timp ce își repara Maybach-ul.”

Arbitrii, periferia Justiţiei

Tot ce se spune despre corupţie e valabil şi la cavalerii în negru. Nici nu se putea altfel

Cînd îi culpabilizăm pe arbitrii fotbalului, e bine să ne întrebăm ce e acela un arbitru în România şi dacă el poate fi imparţial şi aplicat la regulament. Ei, bine, nu poate. Nu-i format ca să poată. E crescut strîmb. De la un timp şi de foarte devreme, trecutul său e atît de contaminat de tot felul de jigniri, mituiri, îndatorări şi ruşini, încît ceea ce numim conştiinţă e ceva confuz şi lipsit de efect. Pentru un arbitru cu o biografie mai lungă în meserie, aceasta e încărcată de momente critice ca un pom cu roade. Din care cauză, orice meci, oricît de banal, devine încă o ecuaţie, una urîtă. Arbitrii cu experienţă nu arbitrează, ci rezolvă. Cîştigul personal trebuie să fie, nu contează în ce constă el - bani, delegări, relaţii, răzbunări -, suficient de mare ca să compenseze potopul de acuze de după.

Eu, unul, îi înţeleg şi accept faptul că nu există soluţii. La starea generală de corupţie din fotbalul nostru, vreau să zic. Nu îi aprob, înţeleg !

Un arbitru nu poate fi absolut corect decît dacă îi vine lui aşa, dintr-un capriciu, să fie. Dar şi atunci va fi înjurat, pentru că lumea s-a obişnuit cu părtinirea. Nimeni nu crede în crizele de onestitate. Cele mai discutate şi sancţionate arbitraje, la fel ca şi cele mai nebăgate în seamă, sînt cele neutre şi perfect regulamentare. Cum să-şi permită un arbitru român să fie alb într-un fotbal negru de la un cap la altul?

Arbitrii sînt toţi foşti fotbalişti rataţi ca performeri şi chiar ca glorii de ligă judeţeană. Nimeni nu vine la fotbal ca să se facă arbitru. Cei mai cunoscuţi arbitri îşi fac viitorul din arbitraj. Prezentul e un mijloc, o oportunitate ce trebuie speculată la maximum, fără complexe de vinovăţie. Chiar şi în fotbalul de maidan, e trimis la fluier puştiul cel mai înjurat în teren. De la început, încă din prima lui zi de justiţiar cu fluierul şi raportul scris, arbitrul e persoana pe care o blamează toţi: jucătorii, oficialii, publicul, presa. Toate astea, arbitrii le ţin minte. Fapt ce înseamnă că în oricare din arbitrii noştri, cu nume sau obscuri, dospesc o mie de frustrări, mici, mijlocii şi radicale, care se cer răzbunate. Toţi arbitrii, indiferent de educaţia din familie şi de fire, au fost omeniţi cîndva de gazde sau de cineva din club, începînd cu găina, peştele şi damigeana şi avansînd la plicul cu bani. Cei care au urcat măcar o dată într-o tribună, la protocol, indiferent că-s federali, poliţişti locali, politicieni, ţuţări sau gazetari au fost omeniţi, adesea peste porţia naţională de politeţe. Şi atunci, cum să scape tocmai arbitrii?

Omul corupt nu le e recunoscător celor care l-au mînjit. Memoria unui arbitru e o ladă mare de gunoi, fiindcă şi sentimentele au ceva din materia de pubelă. După un timp, gunoiul pute. Noi mai umblăm să-l parfumăm.

O evidenţă cît o cotonoagă

Granzii noştri nu pot juca bine, din 3 în 3 zile, afară şi înăuntru
Joi dimineaţă, după meciul cu Astra, cu mult mai sigur decît că CFR Cluj va cuceri campionatul este faptul că nu va face şi eventul campionat-Cupă. S-ar putea, desigur, ca această eliminare să fie o manevră a lui Paszkany pentru a-i dezminţi cumva pe calomniatorii de la Vaslui care au aruncat pe piaţă un bolovan cît toate etapele viitoare: “Staţi liniştiţi, Clujul are deja titlul!”. O lume întreagă le-a dat crezare, dar clujenii se ţin tare: iată, nu aranjăm nimic şi jucăm prost la Ploieşti… Nu mă înscriu printre cei care se aruncă după fiecare bolovan zvîrlit în Dîmboviţa, după cum nu mă las îngrozit de orice meteorit venit cu grabă să se ciocnească de Terra. Ştiu precis că nu va distruge FRF-ul.

Sînt de părere că nici un grande din liga lu’ Mitică nu are de ce urla la celălalt în chestiuni de morală fotbalistică. Toţi aceşti granzi sînt etapă de etapă, alternativ, morali şi imorali. Oricîte statistici ni se arată cu privire la cît de persecutaţi sînt şi unii, şi alţii, nimic nu mă poate convinge că dumnealor, granzii de Europa, sînt permanent nevinovaţi, perpetuu martiri. Cum nu cunosc arbitri nevinovaţi, tot aşa nu există, în ochii pixului meu, patroni imaculaţi, comisii inocente (cu excepţia celei noi, de Etică, o fecioară încă virgină căci nu a judecat pe nimeni…). Ca să ne extragem, fie doar şi pentru cîteva clipe, din această enormă hărmălaie - ca să nu-i zic altfel - trebuie să ne uităm şi la fotbalul care se joacă sub ochii noştri.

Simultan cu urletele ridicate la cer, are loc încă un fenomen, cu mult mai obiectiv: uefantasticii noştri încep să resimtă din cap pînă în metacarp meciurile europene. Steaua - după un meci din greu cu Schalke 04 - pierde cică uimitor la Pandurii; Rapidul - după reala performanţă de la Tel-Aviv - nu are nici o putere în faţa unui Dinamo cu totul slăbănog. Vasluiul - după superbia de la Roma - mişcă nevolnic cu napocalipsa clujeană. De Oţelul, după efortul de la Basel, nu mai am bază adjectivală. Granzii noştri continuă să se chinuiască pe cele două fronturi - intern şi extern. Nici o echipă românească de fală nu poate face faţă, din 3 în 3 zile, să joace bine afară şi în campionat. Nu e o scuză, e o evidenţă la fel de apăsătoare ca o cotonoagă pe tibie şi peroneu.

Restul e scandal. Scandal că ia Urziceniul titlul, scandal că-l ia Oţelul - echipe, o viaţă întreagă, fără paşapoarte. Încît dacă mă întrebaţi cine ar fi logic să ia campionatul, o să răspund liniştit: Pandurii! Că i-a bătut nu o dată pe CFR Cluj… Şi pentru Grigoraş. Totuşi, dacă există un bine printre atîtea rele, acesta e următorul: nu numai naţionala, dar şi celelalte europene pleacă în străinătate îmbrăcate la costum, ca nişte domni demni de la Barca sau Bayern.

Omul de după cal

O poveste cum nu a mai fost. O prietenie care a durat o viaţă şi dincolo de ea
Ginger McCain şi Red Rum au fost fraţi vreme de 23 de ani. Mai precis, din 1972, cînd McCain l-a cumpărat pe Red Rum pe 6.000 de lire. Mult prea mult pentru un cal bolnav şi leneş. Consultanţii veterinari s-au opus. McCain a luat calul, l-a dus el ştie unde şi i-a dat jăratic. După un an, Red Rum a cîştigat Grand National, cursa curselor, echivalentul cabalin al încrucişării între Oscar şi Nobel. Următoarele două victorii la Grand National au transformat calul în instituţie şi instituţia în punct fix de patrimoniu. Red Rum a fost dus la conferinţe publice, a fost prezent la inaugurarea propriei statui, a jucat în reclame tv, a apărut periodic pe prima pagină a marilor ziare, a dat nume de produse şi l-a condamnat pe McCain la reputaţia de antrenor cu un un singur regat cucerit de un singur cal. McCain a sfidat şi a revenit în 2003 cu un alt cal cîştigător de Grand National. N-a mai contat. Nimeni n-a încercat măcar să îşi imagineze că Red Rum are un înlocuitor. Pactul cal-public fusese încheiat.

Celălalt pact, cal-om frate de cal, a rămas necunoscut. Ştim acum că McCain şi Red Rum s-au iubit şi au rămas împreună pînă în 1995. Într-o dimineaţă de octombrie, Red Rum nu s-a mai putut scula pe picioare. McCain a trebuit să accepte. Veterinarii, vechii lui inamici, au făcut ultima injecţie. McCain şi Red Rum s-au despărţit. Deşi McCain avea planurile lui. Acum cîteva luni, cu puţin trimp înainte să se prăpădească, McCain le-a făcut cunoscute. Ar fi vrut să fie îngropat lîngă Red Rum, pe linia de sosire de la Aintree, unde se aleargă Grand National. Nu s-a putut.

Ginger McCain a murit la 80 de ani, cu reputaţia celui mai mare antrenor al hipismului postbelic. Dar experienţa lui McCain era deja fixată în 1940. Atunci, puştiul de 10 ani a primit onoarea de a se ocupa de vehiculul cu care bunicul făcea drumul între măcelării şi piaţa de carne. Vehiculul era o căruţă cu cal, iar calul a acceptat prietenia puştiului. Viaţa de puşti a trecut mai departe prin anii de armată, şoferia de taxi şi munca în fabrică. Puştiul nu s-a schimbat fundamental şi a aşteptat răbdător calul providenţial. În 1972, după ce şi-a luat diploma de antrenor, s-a oprit la un tîrg din Irlanda şi l-a văzut. Era Red Rum. Era de ajuns. Asta i-a ţinut împreună şi tot asta îi va aduce iar împreună. Căci, între timp, şi McCain a trecut linia de sosire la Aintree, unde aşteaptă Red Rum.

Şi dacă tot Oţelul ia titlul?

Au dispărut Urziceniul şi Brăneştiul, se pregătesc pentru Europa Mioveniul, Sportul şi Chiajna

Privind în urmă, Unirea Urziceni a fost o treabă urîtă de tot. Atît de urîtă, încît n-o mai pomeneşte nimeni şi nu-i exclus ca în scurt timp performanţele ei de conjunctură să dispară cu totul din memoria colectivă. Nu-i deloc simplu să-ţi asumi ruşinea altora.

Regulamentele fotbalului au fost create într-o vreme în care contau gloria şi onoarea, mai puţin banii. Astăzi, cînd onoarea nu mai face două parale, iar gloria e scurtă şi se cheamă publicitate plătită, poţi să dai o lovitură şi să dispari. Nu furi, ci profiţi de petele albe din regulamente. Tot ce nu-i interzis e permis. Istoria fotbalului nu a născut echipe fantomă. Absurdul avea oprobriul general. Unirea i-a luat banii Europei cu o formaţie fantomă, creată pentru o mare cacealma, iar Oţelul e tot un fel de Unirea Urziceni, dar de oraş, nu de tîrg. Va încasa, cu privirea în pămînt, milioanele pe care Liga Campionilor le oferă, din raţiuni de civilizaţie, pentru simpla prezenţă şi va continua în şi mai rău ce a apucat să dezonoreze Urziceniul în sportul românesc.

Ştim la centimă cîţi bani va încasa Oţelul, indiferent de rezultatele în grupă, indiferent de onorabilitatea participării, dar nu ştim ce dă în schimb Oţelul fotbalului nostru şi fotbalului european. Nu-i exclus ca, în temeiul ingineriilor financiare din campionatul autohton, regulamentele FIFA şi UEFA să fie radicalizate şi să fie excluse cluburile care ciupesc cîte un titlu în ani confuzi, profitînd de colapsul unor cluburi cu tradiţie, abuzînd de generozităţile competiţiei. Mai bine zis, speculînd la vedere slăbiciunile democraţiei. Echipe care n-au stadioane compatibile cu marile competiţii continentale, dar ţintesc la titlu, cluburi cu bugete nesigure şi măsluite, care nu-şi plătesc la timp angajaţii şi jucătorii, care n-au public, dar cîştigă din prinosul tribunelor pline ale altora, care n-au stil, dar mizează pe nevoia de răzbunare a unei adunături, care nu interesează decît în comunităţi mici, dar profită de contractele generaliste ale televiziunilor. Dacă Oţelul obţinea un punct la Basel, aveam cu surle şi trîmbiţe contabilitatea egalului: le-au luat banii. Nu pe toţi, însă jumătate tot au luat!

Şi dacă tot Oţelul va lua titlul? Întrebarea e în plus. La anul, nu mai avem loc în grupe cu campioana. Oţelul are partea sa de vină, dar la această dură decădere din drepturi au conlucrat temeinic mai multe cluburi cu pretenţii. De fapt, nu de Oţelul e vorba, ci de adevărurile stînjenitoare pe care le obturează discuţiile despre munţii de bani virtuali pierduţi, bunăoară, de Dinamo sau de Poli Timişoara. Bani pe care am fi putut să i-i luăm Europei. Cu puţin noroc şi cu încă un an de îngăduinţe de la mai marii fotbalului european, le trimitem în calificări şi în grupe, sau chiar la titluri, pe Mioveni, pe Sportul şi pe Chiajna.

Tenisul post-Federer

Două finale nu bune, ci “extraordinare”

Atît cît îmi permit cunoştinţele mele în tenis, îndrăznesc totuşi să nu fiu de acord cu Ilie Năstase atunci cînd declară că Djokovici şi Nadal joacă ping-pong. Cei doi nu numai că nu joacă ping-pong, ei practică un tenis la care, azi, nimeni nu se ridică deocamdată ca intensitate, ca viteză, ca nebunie curată din unghiuri imposibile. Finala lor de la New York a avut momente grandioase de încrîncenare sportivă şi ar fi meschin - omeneşte - să ţii morţiş cu unul, subapreciindu-l pe celălalt. Nole a fost superior în tot ce înseamnă atac şi apărare, dar frumuseţea unor gameuri terifiante ca efort a fost năucitoare. Primele două seturi - în care Nadal a condus cu 2-0 şi Djokovici nu l-a lăsat cu nici un chip să facă 3-0 şi le-a cîştigat cu 6-2 şi 6-3, setul al treilea cu formidabilul game de 6-5 pentru Nole, cu două mingi de meci, şi pe care Rafa îl întoarce la 6-6 într-un tie-break în care toţi rafaeliţii sînt în delir - toate acestea îmi cer să-mi stăpînesc mai bine superlativele.

Încă o dată, amîndoi - indiferent care e mai bun la ora actuală sau în anul acesta - sînt dintr-un alt tenis, pe care l-aş numi post-Federer. Cu precizarea că fără Federer nu s-ar fi ajuns în era acestor raliuri uimitoare dintre cei doi care, trebuie s-o recunoaştem oricît îi iubim suveranitatea stilului său - îl cam “au”, cum se zice. Noul său eşec în semifinala cu Djokovici, la 2-0 pentru el şi două mingi de meci în setul decisiv, e prea tulburător; rămîn la părerea că el nu mai poate duce cinci seturi cu Nole sau Rafa, susţin că venele şi arterele lui încep să-l “saboteze” cu acea cruzime atotumană, totuşi nu pot să trec peste un argument al Virginiei Ruzici: pe Roger lucrează o presiune, aceea de a nu mai fi cîştigat demult un meci mare. Posibil, foarte posibil, dar şi o eminenţă a tenisului ca Ruzici se întoarce la “vîrsta care îşi spune cuvîntul”. Altfel, voi observa că mai toţi vîrstnicii de calibrul unui Becker, Wilander, Ilie Năstase încă ţin cu Federer. Sîntem într-o bună companie şi încă nu văd de ce am părăsi-o.

Dar dacă în sectorul masculin situaţia continuă să fie a unui “big four” riguros şi nimeni nu apare să o destabilizeze, noutatea incontestabilă este la feminin, cu izbînda surprinzătoare a Samanthei Stosur în finala cu Serena. Mai nimeni n-a prevăzut-o, nici Ruzici, nici Mats, ce să mai spunem despre noi, aceştia, experţii în chibiţeală? Samantha a făcut din Serena cam ce-a făcut Serena din Wozniacki (şi bine i-a făcut, ca să se termine cu acest number one abuziv): a devastat-o printr-un joc de o vigoare nebănuită a ritmului, un tenis de o logică şi o claritate implacabile. Vorba Virginiei Ruzici: “Un tenis nu bun, ci extraordinar”. Oricum, mult superior, incomparabil cu ce am văzut la Na Li pe Roland Garros, la Kvitova lîngă Londra. Stosur a făcut unul din acele meciuri în care minute întregi nu greşeşti şi la care e normal să te gîndeşti toată viaţa.

Cancer pe timp de gripă

De ce n-am avea şi o criză a fotbalului în Europa?

De ce n-am avea şi o criză a fotbalul în Europa? Cine ia multiplicarea competiţiilor şi avalanşa serilor de fotbal continental drept prosperitate se pripeşte. Realitatea, confirmată şi reconfirmată fără excepţie de ultimele cîteva sezoane, spune că doar trei naţionale europene se mai pot considera puteri sau mari puteri. Spania, Olanda şi Germania (mai puţin echipa care joacă amicalurile Germaniei) pot bate orice şi oricînd, sînt identificabile pe orice stadion şi pornesc favorite în fiecare turneu la care participă (calificarea fiind practic automată). Continue reading →