August 2011 ↓

Vine, vine Flushing Meadows

O încercare de a dezlega ciudăţeniile de la Cincinnati
De luni începe sesiunea la Flushing Meadows, şi dacă vrem să venim cu lecţiile făcute nu putem trece peste ciudăţeniile de la Cincinnati. Sînt prea dur dacă le numesc ciudăţenii? Adică vi se pare normal ca în “sferturi”, Nadal să piardă la Fish (ce-i drept, mica revelaţie a sezonului!) şi Federer la Berdych, fără ca nici unul din ei să realizeze vreun break? Merg mai departe şi observ că, în semifinale, Fish cu Murray a fost un meci cu mult mai intens decît Djokovic - Berdych, în care cehul conduce cu 5-3, Djokovic îl întoarce la 6-5, 7-5, după care Berdych al meu (eu în august ţin în mod deosebit cu cehii) abandonează, fără îndoială pe bune, după cum ni s-a telearătat cu insistenţă. Şi ce s-a întîmplat în finala Nole - Andy? Sîrbul pierde primul set cu 4-6, fără să se consume - în fond, chiar pierzînd, el mai cîştiga nişte puncte după eliminarea lui Nadal (2) şi Federer (3) - ca în setul al doilea, la 3-0 pentru Murray, să abandoneze, avînd, iar pe bune, probleme la degetele unui picior. În sinteza meciului, fenomenalul anului 2011, cu o singură înfrîngere la 48 de victorii, făcuse 28 de erori neforţate, faţă de 8 ale lui Andy, pe a cărui mămică nu am zărit-o, mie plăcîndu-mi severitatea ei tensionată, chiar mai mult decît tenisul lui…

Dar, atenţie!, nu aş vrea să se creadă că prin ceea ce numesc “ciudăţenii” aş sugera vreun blat, vreo vînzare. Ştiu că există o categorie de naivi virtuoşi - m-au luat o dată la zor - care nu concep că un Rafa, un Roger, ca şi alţi idoli de-ai lor, se pot deda la viclenii sau obscure aranjamente. Ei sînt încontinuu “imaculaţi, perfecţi, permanent dispuşi să se omoare”, permanent, pînă la ultima picătură. Nu. Cred că oamenii aceştia, ziceţi-le şi extratereştri, la nivelul lor de talent şi efort, au dreptul la a-şi face socoteli în dozarea energiei lor pe termen scurt, mediu şi lung. Ei ştiu unde să dea totul şi unde să lucreze cu 60-90% din vlagă, fără să-şi piardă onoarea. Ar trebui să ne intre asta bine în cap, că fără asemenea cinstite strategii nu se mai poate face azi sport de performanţă, tot aşa cum ar trebui să ştim că, dincolo de calcule, există zile proaste şi altele de graţie în orice carieră de geniu. E imposibil “să dai totul” în fiecare meci şi dacă-l poţi învinge pe Fish sau pe Berdych cu atît cît ai în tine pentru acea zi, e bine, dar nu forţa înainte de Flushing Meadows. Nu-ţi forţa nici braţul, nici piciorul, căci înainte de a fi extraterestru sau galatic eşti om.

Gîndesc oare şi eu ciudat? Atunci ţin să-mi dozez efortul şi să nu-mi divulg favoritul la Flushing Meadows.

O specialitate românească

Băieţii care joacă bine numai acasă. La Steaua, fraţii Costea au toate şansele să devină doi Pleşani
Un lucru care ar trebui să ne sesizeze e natura ascunsă a punctelor adunate de echipele de la locurile cinci - şase în jos, altfel spus de formaţiile retrogradabile şi cu o bază în localnici: mult mai multe acasă, ca în deplasare.

Dacă vom compara clasamentele noastre cu ale unor campionate foarte puternice, vom observa că, la alţii, jocurile în deplasare îi complexează foarte puţin pe fotbalişti. Cine-i bun acasă e bun şi pe alte terenuri. Marilor echipe, jocurile în deplasare le aduc chiar un plus de motivaţie, datorită condiţiei de definitiv desţăraţi a majorităţii jucătorilor. E cauza care dublează valoarea în sine: străinii echipelor din aceste campionate multinaţionale sînt mai deprinşi cu starea de rătăcitori bine plătiţi, decît cu aceea de fii ai satului, săraci, dar mîndri de sărăcia lor. Casa jucătorilor din campionatele puternice e acolo unde acestora tocmai le merge bine.

Fotbalistul care joacă bine numai acasă e o specialitate sută la sută românească. Sîntem şi rămînem multă vreme nişte fii ai locului. Chiar şi bucureştenilor celebri, la a treia generaţie în pantofi, tot fii ai satului li se spune. Un argument statistic pentru psihologia vulnerabilă a fiilor satului ajunşi fotbalişti cu geamantanul la uşă ni-l dau destrămaţii de la Craiova. Sosiţi cu grămada la Steaua, va trebui - se spune - să treacă un timp, ca să revină, pasămite, în formă. În care formă? Va trebui, de fapt, să treacă exact timpul care va dovedi că n-au în ce formă să-şi revină. Mai ales că la Steaua e grabă mare la rezultate. Alde Costea şi Prepeliţă au gîndire de fii ai satului . La Craiova, problema formei sportive n-a existat de ani buni. Au existat tot felul de alte probleme şi peste toate, banii. Oriunde s-ar duce, retrogradaţii Craiovei nu conving, cum păreau să convingă uneori acasă, fiindcă nu mai sînt acasă. La Steaua şi în Ghencea ar fi cumva mai acasă, dar dacă nici în Ghencea nu vor sta mai mult de cîteva jocuri, e vai de satul lor!.

Băieţii Craiovei,care jucau adesea mai bine acasă decît în deplasare, erau avantajaţi şi de faptul că numărul colegilor care jucau prost oriunde ar fi evoluat era mare. Craiova a retrogradat pentru că avea cîţiva bunişori într-un sat de neterminaţi. Fraţii Costea leagă jocul numai cînd sînt doi şi se pot viteji în Bănie. La Steaua vor fi doi Pleşani. Să dea Dumnezeu să greşesc, dar mi-e teamă că văd şi eu ce vede toată lumea!

Cea mai bună achiziţie a Stelei. Clujul

Să fie cu noroc, că mai sînt în în ţară stadioane de umplut cu un public civilizat!

Clujul şi publicul clujean nu sînt doar cea mai ieftină achiziţie a Stelei, ci şi cea mai inspirată din această vară. În Ghencea, Steaua n-ar fi cîştigat meciul cu ŢSKA Sofia nici dacă juca bine. La Cluj, am văzut cel mai frumos meci prost al Stelei. Un meci de timoraţi, de agitaţi alergînd cu sula-n coaste, dar cu cîteva tresăriri antologice de demnitate şi de vitejie. Vraiştea de la Steaua, dublată de cîteva curse de orgoliu rănit, le-a dat peste cap sofioţilor şi tactica, dar şi tehnica evident superioară. De multă vreme Steaua n-a mai fost, ca la Cluj, împinsă năvalnic peste adversar de tribune. Problemele Stelei nu-s nici la antrenori, nici la jucători, ci la stare. Cu nişte tribune agresive, puse mereu pe insulte şi golănii, cu peluzele mai mult goale, cu un patron care nu crede în fibra cea mai vulnerabilă a fotbalistului, cea sufletească, cu spectrul demiterii şi al capriciului în faţă nici Messi nu mai e Messi.

De fapt, nu ştie nimeni ce fel de jucători a cumpărat în ultimii ani Steaua, fiindcă aceştia au jucat într-un vid sufletesc, străduindu-se să dovedească singuri şi în izolare ceea ce în fotbal se dovedeşte numai cu echipa. Ca să realizăm mai clar ce înseamnă fotbalul fără public sau cu un public ostil şi murdar în reacţii, e destul să ne imaginăm o scenă plină cu mari actori, cu mari muzicieni ori cu mari dansatori şi o sală pustie, cu doar cîteva grupuri răzleţe de huligani jignind permanent scena. Fotbalistul e tot un om al spectacolului. Fără aplauze, fără un complet de simpatii şi strigări prietenoase ale mulţimilor e terminat. Or, mai bine zis, terminat înainte de a fi început. În atmosfera jenantă de mai mulţi ani din Ghencea şi din Bucureşti, toţi transferaţii Stelei au evoluat neîncepuţi. Cu frică şi fără orizont. Numai cine n-a fost umilit cîndva de un patron sau de un grup nu ştie ce ură pe viaţă, pe toţi şi pe toate se instalează în sufletul omului. Nici unul din jucătorii cumpăraţi cu grămada şi alungaţi tot cu grămada de la Steaua nu s-a exprimat ulterior de bine. Nu-s croiţi toţi oamenii din aceeaşi stofă cu a lui Lăcătuş, care pentru bani întoarce şi celălalt obraz.

Steaua are acum liber la achiziţii de public tot campionatul, ceea ce-i foarte bine. Am avea astfel prima echipă din Europa care n-are nevoie de publicul de acasă, fiindcă are unul mai mare, avîntat şi devotat oriunde joacă. Stadionul din Cluj, clocotind şi explodînd atît la reuşitele, cît şi la splendidele ratări ale Stelei, mi-a indus un puternic simţămînt de civilizaţie a arenei. Nu l-am mai trăit de foarte multă vreme, cum de altfel nu cred că l-au mai trăit nici jucătorii Stelei. Să fie într-un ceas norocos, că mai avem stadioane de umplut şi în alte urbe mari.

Furia şi eufuria

Realul nu poate zdrobi Barca pe cît şi-ar dori

Aşa cum a început Realul prima repriză pe Bernabeu, ziceam la rapidul 1-0 că nu se va opri pînă la 5. Neapărat 5. Era în ei o sete de răzbunare pentru acel 0-5 care nu se va ierta niciodată. Barca nu părea conştientă de această furie a rivalei şi juca mai nimic; Messi nu se vedea, nici nu i se pronunţa numele, dintre persoanele cunoscute nu trăiau decît Mascherano şi Valdes. Şi era numai 1-0… exact la cîteva minute după ce Socol a spus-o clar, şi anume: că Barca nu a arătat nicicînd atît de rău, exact după 36 de minute pe 0, David Villa prinde primul său şut pe poartă, fie el magistral, şi egalează. Zece minute mai tîrziu, în minutul 45, Messi se trezeşte brusc şi e un 2-1 cu totul incredibil, dar adevărat, conform clişeelor în vigoare. Realul - care 5-0? - va trebui să joace cu furie pentru 2-2, îl realizează, dar problema rămîne: dacă în “stadiul acesta de pregătire” - aşa se zice - Barca poate scoate la Madrid 2-2, nu mai avem ce discuta ştiinţific, raţional, despre tactică şi tika-taka, lăsîndu-ne cu plăcere la voia lui Ilie Dumitrescu să ne explice savant inexplicabilul: cum de nu poate Realul s-o zdrobească pe Barca, aşa cum o doresc cu ardoare toţi fanii lui? E o întrebare care doare şi va mai dura.

În retur, va fi din nou 2-1 la pauză pentru Barca - fiindcă cineva se mai distrează cu simetriile astea. Un 2-1 de altă natură: Barca e alta, Messi e altul, adică unic, îi pasează lui Iniesta pentru 1-0, nu le pasă că Realul egalează repede, nu le prea pasă că apărarea le e binişor vulnerabilă, nu-i agasează presingul impecabil al madrilenilor şi, spre finalul reprizei, după trei minute uluitoare, Messi îi picneşte pe o pasă de la Pique. Realul iar trebuie să-şi consume furia pentru a egala, domină serios, cu ocazii mari a la Ramos, Barca nu mai are multă benzină, însă Realul are un Benzema care o nimereşe, în fine, în minutul 82; s-ar merge la prelungiri, dacă nu ar exista iar un Messi la care ajunge o pasă divină de la Adriano şi lămureşte ceea ce era de lămurit: Realul deocamdată nu o poate învinge categoric pe Barca. De ce? De aia, ca să ne exprimăm în limba moromeţiană. După care - exact cînd ni se declama că am avut două meciuri extraordinare - toată furia madrilenă şi eufuria catalană explodează într-o bătaie curat ordinară, provocată de o măgărie de roşu a lui Marcelo. La capătul egalului sportiv - a fost cam oribil. Nu pot trece peste asta, oricît mi s-ar cere să stau blînd că da, a fost urît, dar banal şi normal. Da, în termenii filozofici de azi, pe care sportul nu-i poate ignora - s-ar numi banalizarea urîtului de pe Camp Nou pînă pe pîrloaga veche.

Încît, o spun deschis - mi-a plăcut mai mult Supercupa Angliei, în care, după 0-2 la pauză pentru City, cînd am vrut să sting aparatul, Manchesterul a întors meciul pînă la 3-2, pe o greşeală uriaşă a lui Kompany. A fost meciul cu cele mai “frumoase” greşeli, la capătul cărora, cum-necum, Ferguson l-a bătut amical pe umăr pe Mancini, iar fotbaliştii s-au îmbrăţişat.

Echipa de fotbal a domnului Victor Piţurcă

Ea nu reprezintă România, ea îl reprezintă cel mult pe domnul cu acelaşi nume

Adevărul sec şi drept e preferabil unuia împachetat în metafore şi în formule care mai mult îl acoperă, decît îl dezvăluie. Adevărul, în ce priveşte meciul de 1 la 0 cu amatorii din Sfîntu Marin, e că nu Naţionala României a obţinut acest frumos succes  şi nici Reprezentativa României, ci echipa domnului Victor Piţurcă. Campionatul nostru numără, de fapt,19 formaţii, nu 18. Cei 18 antrenori ai Ligii întîi au la dispoziţie, fiecare, cîte un lot, numai domnul Piţurcă le are la discreţie pe toate 18, plus românii din campionatele altor ţări, din  care îşi face, din cînd în cînd, pe alese şi cu criterii numai de dînsul ştiute, o echipă. Prin urmare, e bine să ne vedem lungul nasului şi să n-o mai ţinem la nesfîrşit cu România şi cu Naţionala noastră, fiindcă nu e nici Naţionala noastră şi nici a României. Este clubul personal Victor Piţurcă.

Doar n-am înnebunit să mă simt reprezentat în fotbalul mondial de tot felul de beţivi, drogaţi, bezmetici, analfabeţi şi blatişti. Dacă domnul Piţurcă se simte reprezentat de Mutu, e treaba dumisale. Chestiunea nu interesează pe nimeni, cu excepţia poate a domnului Mircea Sandu, cu care s-a înţeles la contract. De multă vreme, de foarte multă vreme nişte oameni de afaceri din fotbal îşi asumă abuziv un statut de reprezentativitate naţională, cam cu aceeaşi legitimitate cu care unele SRL-uri care vînd papuci sau brînză forţează un naţionalism de prost gust  şi-şi zic Papucul românesc
şi Rom brînză.

Ideea, pe care o propun prin acest articol, e următoarea: domnul Piţurcă să-şi onoreze contractul personal cu domnul Mircea Sandu cum pofteşte, fiindcă ar mai fi de selectat în echipa sa nişte derbedei plini de bani şi de ifose, dar s-o boteze cu numele adevărat, adică ECHIPA MEA, nu Reprezentativa României. Fiindcă insistînd în felul în care a făcut-o, cu tot neamul de “fenomene” penale şi “briliante” de plastic jigneşte adînc românitatea din noi. Atîta cîtă ne-a mai rămas şi pe care ne străduim s-o protejăm de uzurpatorii ei risipiţi după 1990 pe toată planeta.

În numele a milioane de români de treabă şi îndelung jigniţi de faptele hackerilor, ale cerşetorilor, ale spărgătorilor de case şi bănci şi ale golanilor de toată mîna de pe continentul european, îl rog pe domnul Piţurcă - nu pe nea Piţi şi nici pe Miţi, Piţi , fiindcă îl respect sincer şi declarat pentru felul în care ne-a reprezentat cîndva - să nu ne mai reprezinte astfel nici acasă, nici peste hotare cu rebuturi umane şi cu terminaţi de prestigiu. Domnul Victor Piţurcă nu avea nevoie să-i mai verifice pe alde Mutu şi alde Tamaş într-un meci cu o echipă de mîntuială. Dacă e să piardă, măcar să fie într-un mod demn, cu o echipă de tineri care au fost învăţaţi să-şi respecte părinţii, spectatorii şi Patria, nu cu o veche gaşcă de discotecă.

Criza braziliană

Dacă nu mai investesc în Neymar, să investesc în Goetze?
Fiindcă azi se vorbeşte mult de decapitări - chiar de către oameni fără cap - sper să nu mi se taie gîtul sau pixul pentru că nu m-am uitat la România-San Marino. Am preferat acestui amical al secolului XXI meciul Germaniei cu Brazilia, pur şi simplu amicalul anului. Nu cred că pot fi acuzat de lipsă de patriotism. Nu m-am numărat niciodată printre cei care s-au declarat mîndri că sînt contemporani cu Mutu. Patriotismul meu se măsoară - în cazul naţionalei - în tone de răbdare şi tăceri pertinente în hărmălaia impertinenţelor de fiecare zi.

Dacă e să fiu îngrijorat, îmi îndrept angoasa spre Brazilia mea, şi cît de cît a noastră. După acest amical cu adevărat superb - cum l-au numit cei doi foarte buni comentatori de pe Sport 1 - nu mai am nici un entuziasm în a ţine cu superdotaţii ăştia, cărora nu le mai pot spune “brazilieni”. La bursa mea, ei sînt pe roşu. Acţiunile lor - cele ofensive, se înţelege - sînt într-o scădere mai mare decît a indicelui Dow Jones, ca să mă exprim la zi.

O Brazilie fără atac dens, cu contraatacuri fără geniu, concentrată doar pe o defensivă aglomerată, din care se iese cu cîte o pasă lungă, e ca orice europeană mediocră, numai o Brazilie nu! Eram îngrijorat şi pe ne ve, nevăzîndu-i de mult timp ca naţională, dar acum, pe ve, sînt într-o decepţie adîncă precum investitorii lumii în criză. Sînt în criză braziliană şi nu ştiu dacă să mai investesc în Neymar cît am investit în Ronaldinho sau în acest Robinho, ajuns acum într-un stadiu de năuceală înduioşătoare. Să mă reped în antrenor? Aş face-o dacă aş fi ziarist brazilian, dar nu-s, aşa că nu-mi permit să scriu decît că mi se pare cel mai slab din cîţi s-au perindat de la Luxemburgo la Scolari.

În schimb, nemţii au scos un meci formidabil. Nu ştiu dacă ei au fost chiar “brazilienii” întîlnirii, dar se poate spune că au dus stilul lor german - acela viguros şi rece, la cîteva faze pline de geniu fotbalistic universal. Dacă acest adjectiv nu e prea frivol pentru ei, au fost încîntători şi, tot în termenii de azi, ar trebui să cumpărăm acţiuni Loew cu acest Goetze în frunte, pentru Europeanul de mîine şi Mondialul de poimîine. Acolo, putem prevedea fără să riscăm prea mult, vor fi cumpliţi.

Seara tîrziu, m-am întors de la Stuttgart şi am aflat că la San Marino a fost 1-0 pentru noi. Din “scandalos, ruşinos, rahitic şi lamentabil” nu s-a ieşit în comentarii şi, ca să nu ne pierdem relativitatea, întreb: un perfect posibil 0-0 nu ar fi fost o glumă şi mai macabră? Dar dacă Piţurcă e mulţumit, nu am decît să-i amintesc că în urmă cu cîteva bune decenii, la Peking, prim-ministrul de atunci al Chinei, Chu En Lai, la un banchet oferit celor patru regenţi ai Republicii San Marino, a toastat mulţumindu-le pentru cîte au avut de învăţat de la ei. Poate că e cazul ca şi Piţurcă să fie puţin chinez.

Anii goi, despre care nu se vorbeşte

Banii fotbalistului, care gîndeşte numai cu picioarele, nu-i ajung, oricît de mulţi ar fi, pentru toată viaţa

Despre vedetele zilei în fotbal se scrie şi se vorbeşte doar pînă ce îşi încheie cariera pe gazon. Cîţiva devin antrenori cu rezultate şi interesează din nou media. Dar numai cîtă vreme activează în liga întîi sau în străinătăţi. Ceilalţi, covîrşitoarea majoritate, devin iarăşi subiecte de prima pagină, pentru o zi sau mai multe, cînd sînt pe moarte, cînd au ajuns pe drumuri sau cînd alcoolul îi face de nerecunoscut şi îi trimite jos, jos de tot. Lista “briliantelor” de odinioară ucise de ciroză înainte de senectute e mult mai lungă decît o ştim din gazete. Între sfîrşitul carierei de fotbalist de top şi sfîrşitul în cel mai profund anonimat e un vid căruia nu-i lipseşte nimic ca să se cheme istoric. Este istoria jenantă a unei pături sociale marcate de glorie, care rămîne fără bază. E palatul clădit direct pe nisip.

Vedetele fotbalului sînt în atenţia fanilor şi a unui public lesne de fericit cu legende pline cu sclipici numai în zilelele în care îşi cumpără, cu sute de mii de euro, vile şi maşini de mare reprezentare, nu şi cînd, terminaţi ca jucători, rămîn fără ele. Nu am citit nici măcar o ştire despre ziua cînd fostul mare mingicar a fost nevoit să-şi vîndă bolidul sau casa. Cei realizaţi în familie, în afaceri onorabile sau în societate, după ce s-au lăsat de fotbal pot fi număraţi pe degetele unei mîini. Banii din fotbal se topesc de regulă la scurt timp după ce “prinţul”, “diamantul” şi “geniul driblingului” nu mai au contracte.Aceşti ani de vid sportiv şi biografic nu interesează pe nimeni, deşi, dacă ar fi cercetaţi şi înţeleşi în toată adîncimea adevărurilor lor, poate şi vieţile fotbaliştilor din perioada de uriaşă notorietate ar avea un înţeles mai complet şi o direcţie.

Cauza pentru care nu se mai scrie şi nu se mai vorbeşte deloc despre deceniile fără nici o definiţie pozitivă de după retragerea din activitate a “subiecţilor” citaţi pînă nu demult numai cu majuscule cît palma e una şi de natură să-i descurajeze pe curioşi: nu e nimic de scris, iar ce ar fi e de un cenuşiu ce anunţă neantul. Scrisul, cititul şi socotitul, dacă nu se învaţă cînd le învaţă toată lumea, rămîn pe vecie un prag de netrecut. Oricît de mulţi bani i-ar dat fotbalul tînărului care gîndeşte numai cu picioarele, nu-i ajung decît prin excepţie pentru toată viaţa.