July 2011 ↓

Un fotbalist a citit două cărţi…

…dar cu puţin noroc şi cu ajutor energic de la colegi se face repede bine

Un nou venit la CFR Cluj, Modou Sougou din Senegal, e subiectul de senzaţie al unui articol mare cît un afiş pentru că a citit două cărţi. Poate că băiatul a citit mai multe, dar fiindcă pe două din ele scrise de filozofi le-a biruit, le pomeneşte cu mîndrie pe acestea. Cu mîndria unei calificări într-o Ligă de Campioni ai cititului. Mai mult, autorul articolului îl numeşte, cu admiraţie sau în bătaie de joc - lucrurile nu-s tocmai clare - “filozoful din Gruia”. De asemenea, nu e clar nici dacă “noua vedetă” a citit două cărţi ori doi autori şi dacă, în condiţia sa de vedetă de România, reuşită fără loc în fotbalul francez, ştie să şi scrie. Oricum, din ziua în care toată presa a înnebunit anunţînd că Mutu a citit “Idiotul” - sau poate invers - n-am avut parte de o ştire mai şocantă.

Nu-i pentru prima oară cînd un fapt absolut banal, în afara lumii fotbalului, devine, în cazul unui fotbalist, o performanţă demnă de a fi cunoscută şi aplaudată de toată planeta. Cum ar fi, să zicem aşa, ca o posibilitate, faptul că, după ce şi-a rupt cam tot ce-ar fi fost de rupt în teren, la discotecă şi în baie, iar în afara terenului şi penisul, Cristi Tănase e pe cale să-şi rupă şi mintea, citind singur, fără antrenor, Punguţa cu doi euro.

Drama filozofului cu piciorul, mai scrie confratele în oda de ziar pe care i-o închină lui Modou Sougu, e că, la numai o lună de la intrarea în facultate, “a fost împiedicat să-şi încheie studiile” de un contract de fotbalist profesionist. Asta da lipsă de noroc, să nu poţi termina ceva ce nici n-ai început! În fotbalul nostru, numărul celor astfel împiedicaţi de contracte de fotbalişti, ca să se realizeze ca mari cititori de cărţi şi profesori cu 900 roni impozabili pe lună, şi să se rateze ca jucători cu 100.000 de euro pe an, e foarte mare. Drama personală a devenit una naţională.

Dacă, iubite cititorule, n-ai fost suficient de emoţionat de drama atacantului, care putea să ajungă un mare filozof în ţara lui şi n-a ajuns decît o vedetă a gazonului în ţara noastră, iată o precizare care ar putea să ducă direct la tragedie. ” Nu le-aş vorbi niciodată colegilor de filozofie în vestiar - spune prietenul celuilalt intelectual de marcă senegalez de la noi, N’ Doye - cred că ar considera că nu sînt întreg la minte”. Corect, dragă Modou Sougou. Să le vorbeşti de filozofie numai în cantonamente, la discotecă şi la cumpărături.

Turul şi Leana din Ialomiţa

A fost cel mai curat Tur? Bine ar fi…
Nu împărtăşesc părerea comentatorilor, după etapa a 19-a din Turul Franţei, aceea alpestră, cînd a cîştigat surprinzătorul francez Roland, precum că “Intrăm într-o nouă eră a ciclismului”. Era un pui de entuziasm (de ce nu ar exista şi asemenea pui, lîngă aceia de ofsaid sau de guturai?), nu prea la locul lui. Încă de pe vremea lui Naum şi Banciu - cuplul Manolo-Jean nu le e superior, dar îmi plac că se contrazic între ei mai plăcut decît predecesorii - susţineam că o nouă eră în ciclism ar fi să avem două Tururi ale Franţei. Unul pentru cei care se asumă ca dopaţi, şi un altul pentru cei care nu se energizează mai mult decît e normal. Era o glumă, desigur, dar şi o nouă eră. Ceea ce uimeşte azi în nebunia sau, mai elegant spus, în legenda Turului este indiferenţa la problema dopajului a mulţimilor înşirate pe şoselele Pirineilor şi Alpilor. Ele sînt de ani de zile tot acolo, înnebunite de idolii lor, oricum i-ar chema, Pantani, Lance, Contador sau Schleck, şi parcă nu le pasă dacă-s suspecţi sau nu. Încît mai degrabă mi-ar face plăcere să-l cred pe Manolo, în idilica lui convingere că anul acesta turul a fost mai curat ca nicicînd. Mi-ar plăcea, dar imediat îmi vine în minte vorba noastră strămoşească din Turul Ialomiţei: “Dea Dumnezeu ca Leana să fie fată mare, dar nu e!”.

Aşa stînd situaţia, mă mulţumesc modest cu invocarea, săptămîna trecută, aici, a lui Poulidor, inspirat de inscripţia aceea de pe o maşină: “Poupou, revino!”. A cam revenit, prin victoria lui Evans, numit pe bună dreptate de comentatori, după cele două clasări pe locul 2, în 2007 şi 2008, un mini-Poulidor. Evans e un mini-Poulidor în condiţiile în care Turul nu a avut un maxi-Anquetil, ca pe vremuri, sau un super-Lance, sau un super-Pantani - ultimele repere istorice de superclasă. Aşa-zisul Cadel mi-a învins de cîteva ori scepticismul ialomiţean de mai sus. Cele două etape ale lui din Alpi, plus contratimpul, m-au făcut să las naibii “problema” şi să-i contemplu o clasă de ordinul celor “mari”. Că favoriţii Contador şi Andy Schleck e clar că l-au subapreciat. Spaniolul, chiar dacă a atacat o dată sincer, nu a mai putut face breakul, Andy - obsedat de conflictul cu Contador - nu a avut nici o strategie faţă de australian şi a pierdut categoric la Grenoble contratimpul. Nici unul şi nici altul nu au posedat forţa de recuperare şi de atac a lui Cadel, nimeni nu a încleştat maxilarele ca el. Timid - avînd în vedere la cîte farse lacrimogene sîntem supuşi în aceste vremuri - aş cuteza să adaug că acest Evans mi-a apărut, în final, ca fiind cel mai emotiv cîştigător de Tur din ultimele două decenii; nici unul din zmeii, ba chiar crocodilii, pe două pedale nu a dat lacrimi mai autentice ca Evans, cu grija lui pudică de a le stăpîni într-un surîs chinuit. Ziceţi că-s prea duios şi nu se face? Bine, mai daţi-mi o dată golul lui Suarez cu schimbarea aceea de picior din finala Uruguay-Paraguay!

La urma urmei, care-i problema?

Cetăţeni, staţi liniştiţi la locurile voastre, nu dispare Craiova, dispare Mititelu!

Se întîmplă şi aşa, ca un maximum de corectitudine, în aplicarea unor prevederi regulamentare, să semene a abuz.
Cînd, ani de-a rîndul, FRF-ul şi Liga nu duc pînă la capăt nici una din deciziile lor punitive, instituţionalizînd în lumea fotbalului, dar şi în societate convingerea că totul, dar absolut totul, de la un cartonaş roşu la o retrogradare, se poate tranzacţiona, că nimic nu e bătut în cuie şi că regulamentele sînt doar un instrument de şantaj, cînd nu sînt o chestiune balcanică de tarabă, o dezafiliere ca aceea a Craiovei, cu pricini perfect motivate, poate să pară o aberaţie.

În cauză însă n-a fost nici palmaresul clubului, nici răzbunarea lui Mircea Sandu, chiar dacă alungarea din fotbal a unor asociali, ca Iancu şi Mititelu, rezolvă şi un cumul de mîrlănii devenit patrimoniu. Ceva îmi spune că dezafilierea Craiovei, ca urmare a unui manageriat început penal de Dinel Staicu şi continuat clinic de Mititelu, e un pariu de final de mandat al lui Mircea Sandu. Mai cred, de asemenea, că presiunile pe Justiţie, puse de UE în România, vor produce destul de curînd şi cu prioritate în fotbal condamnările care să convingă Europa că ne aliniem la dreptate şi adevăr. Mircea Sandu face un pas strategic înainte simţind, ca întotdeauna, mersul lucrurilor. E ajutat de convulsiile din alte campionate şi de atmosfera tensionată din teritoriul pariurilor. M-aş fi mirat ca tocmai Mircea Sandu, omul oportunităţilor, să rateze ocazia unui monument de justiţiar printr-o chirurgie radicală. Oare nu-i semnificativ că media şi publicul mare metaforizează, plînge, se dau de ceasul morţii pentru soarta “maximei”, invocînd o tradiţie care nu mai funcţionează demult, în vreme ce investitorii Ligii întîi evită cu abnegaţie subiectul?

Sînt convins că va apărea în scurtă vreme omul providenţial care, cumpărînd sau căpătînd brandul şi palmaresul, va porni afacerea, nu de la zero, ci de pe o platformă divizionară favorizantă. Fotbalul craiovean e adormit preventiv, în aşteptarea ori, mai bine zis, în pregătirea unui stăpîn mai bun.

Cum ar fi, bunăoară, clarvăzătorul care are de recuperat vreo şapte milioane virtuale de euro de la prostvăzătorul Mititelu.

Inscripţie în Pirinei

În loc de orice comentariu la Turul Franţei

Fiindcă în etapa a 14-a a turului Franţei a trecut neobservată şi necomentată această inscripţie de pe o maşină parcată pe marginea unei şosele: POUPOU, REVIENS! (Poupou, revino!), fiindcă pe mine m-a topit cu o violenţă superioară caniculei de afară, îmi permit să pun pe hîrtie ceea ce scrisesem despre acest Poupou acum 40 de ani, în 1971. Poate că mai interesează şi azi, chiar dacă avem altele pe cap:

“Ieri, vineri, 16 aprilie, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a împlinit 35 de ani şi mă simt dator să-l felicit public, cu sinceră plecăciune, cum se cuvine între oameni modeşti. Acest prieten mi-a dat mult curaj în viaţă. Acest prieten m-a ajutat în nopţi grele de nesomn, şoptindu-mi îndelung că nu e pierdut totul şi se poate trăi frumos şi aşa. Acest prieten - prin exemplul său, m-a dezgustat de tot ce e mai ispititor şi mai periculos pe lume: triumful. Acest prieten m-a vindecat de tot ce e mai dezgustător şi mai nociv în viaţă: orgoliul. Acest prieten mi-a dovedit cît de armonios şi de demn se poate trăi dacă nu te gîndeşti la a fi mereu primul, dacă nu te mai chinui cu obsesia deşartă de a cîştiga totul, de a strînge toţi laurii şi tot aurul premiilor supreme.

Acest prieten îşi face de zece ani meseria ireproşabilă de a sosi întotdeauna al doilea. Nu e scriitor, nu e filozof, nu e om politic, nu e director de conştiinţă… E un om care dă din pedale pe bicicletă. Se numeşte Raymond Poulidor şi e cel mai iubit ciclist al Franţei. În palmaresul lui, din ‘61 pînă în ‘71 - în majoritatea marilor competiţii la care a concurat nu s-a clasat decît pe locul al doilea. N-a cîştigat deocamdată nici o mare cursă a lumii. Şi nu s-a plîns, şi nu a crîcnit, şi nu s-a prăpădit”.

Precizare. Dezmierdat Poupou de un întreg popor, la 75 de ani, Raymond Poulidor figurează în Larousse şi e citat de Nicolae Manolescu în a sa “Istorie critică a literaturii române”

Cîntarea fericirii, faza pe vacanţă

În fotbal, doar patronii şi jucătorii bine plătiţi au dreptul la sentimente

Cuvîntul fericire apare cel mai des în reclamele tv pentru doamne şi domnişoare constipate, în oferta vrăjitoarelor şi a blondelor, dar şi în declaraţiile fotbaliştilor care se transferă. Cine ia în serios pălăvrăgeala convenţională dintre un campionat care s-a terminat şi altul care încă n-a început poate să creadă că România e tărîmul binecuvîntat din Biblie, la care au tînjit dintotdeauna peruanii, columbienii, brazilienii, portughezii, sîrbii, africanii, autohtonii precum şi o mulţime de alţi fii rătăcitori ai gazonului. Cu cît e mai mare sărăcia şi cu cît mai lungă e criza, cu atît mai fericiţi se mărturisesc fotbaliştii deprinşi de mici să se exprime mai bine cu picioarele decît cu mintea. De atîta fericire, se poate şi muri!

Ce-i remarcabil în sezonul de transferuri e că jucătorii sînt fericiţi de două ori: cînd semnează cu o echipă, dar şi cînd o părăsesc. Sînt fericiţi cînd se parafează contractul, dar şi mai fericiţi cînd ajung suficient de departe de România, ca să-i poată înjura şi blestema de mamă pe foştii patroni mioritici de cluburi. Nu numai pentru străini, ci şi pentru fotbaliştii noştri, fericirea pe bază de contract e un sentiment cu dus-întors şi cu o viguroasă culoare judeţeană. Fericirea, pentru jucătorii care n-or să-şi primească niciodată salariile şi restanţele de la Mititelu nu seamănă deloc cu a celor amînaţi într-o nesimţire ori prostiţi politicos de Dinamo sau de CFR Cluj. Fiindcă e ceva să ţi se spună “Bă, nenorocitule!” în provincie şi altceva să fii făcut bagabont şi zdreanţă în Bucureşti. Apoi, datoriile de toate naturile şi de toate mărimile ale cluburilor către jucători suportă procente diferite de nefericire. Ce-i rămîne străinului sau românului, neplătit cu lunile de Rapid, cu anii de Sportul Studenţesc şi cu toptanul de Mititelu, după ce îşi consumă indignarea, neputinţa şi lehamitea, aşteptînd un transfer mai demn, e fericire pură.

Sigur, există destui jucători care ori n-au motive să dea declaraţii, ori nu-i întreabă nimeni ce simt şi ce gîndesc. Nu numai că-i inoportun, dar e de-a dreptul indecent să-i întrebi de fericire pe jucătorii de la Brăneşti şi de la Chiajna, de la Unirea Urziceni şi chiar de la Oţelul. Fericirea e subiect de presă de la 100.000 de euro pe an în sus. În jos, pînă la pragul critic de 2.000 - 3.000 de euro lunar, e mai bine să discuţi despre speranţă, despre noroc ori despre alţii.

Acolo unde Zoe e chiar bărbată

Să nu mai aud că fotbalul nu e un joc de domnişoare!
Am suficienţi martori şi martore pentru a dovedi că nu sînt un misogin; nu am avut niciodată conflicte cu doamnele şi domnişoarele feministe decît în situaţii cu totul intime şi lacrimogene; înaintez deci prudent pentru a dezvălui că nu prizez deloc, dar deloc!, unele sporturi practicate de femei, fiindcă pur şi simplu mi se par dizgraţioase: boxul şi rugbyul de pildă. Ca să nu existe discuţii, nu suport nici hocheiul pe iarbă, practicat şi de bărbaţi, şi de femei. E cel mai nefiresc sport - să joci rupt din şale.

Şi cu astea spuse, să penetrez în problemă: nu m-am uitat niciodată cap-coadă la un meci de fotbal feminin. Nu lucra în mine nici esteticul, nici politicul, ci humorul nostru românesc şi bărbătesc, cît a mai rămas din el, la un mişto încă mai avînd dreptul. Nefiind misogin, foarte convins că femeia trebuie să fie egală în drepturi cu bărbatul, ţineam ca ea să nu se facă de rîs în fotbal - să facă atletism, să înoate, să patineze, să joace handbal, căci toate astea îi sînt naturale, dar o pasă, un dribling, un şut din 30 se lasă la noi în tribune cu bancuri de peluză. Poate că şi de-asta - din prea multă grosolănie masculină, nu prinde fotbalul feminin la noi, aflat cu mult sub baschetul sau voleiul amărîte şi ele, dar acceptate de micul lor public. Gîndeam prea româneşte, recunosc, şi nu sînt mîndru.

E cazul să spun că, de două săptămîni, m-am sucit sau, mai frumos zis, am evoluat. De două săptămîni nu am pierdut nici un meci din sferturile şi semifinalele Mondialului feminin din Germania. Să fiu al naibii dacă mi-a trecut prin minte vreun banc neghiob! M-am amuzat din cînd în cînd, doar îndemnîndu-le cu caragialianul: “Zoe, Zoe, fii bărbată!”. Păi, chiar erau! Fetele şi femeile acelea din opt ţări, doamnele şi domnişoarele frumoase nu o dată, dar şi sănătoase impecabil, joacă un fotbal mai mult decît onest, cu un angajament în efort care te lasă paf, cu o viteză care te face praf, fără mari şmecherii (doar mici), fără mofturi, extrem de cuviincioase cu arbitrii; nu sînt abile în careu, sînt labile psihologic cît mulţi masculi, dar asta le asigură pasionalitatea jocului.

Am văzut meciuri teribile ca intensitate, SUA egalînd Brazilia în minutul 123 şi învingînd la penaltyuri, cu o scenă finală sublimă: braziliencele adunîndu-se în cerc, pe teren, îmbrăţişîndu-se fără lacrimi, doar cu ochii în pămînt. Uluitoare sînt japonezele, nişte mărunţele care au eliminat două masive campioane mondiale, Germania şi Suedia, şi care în finala de duminică sînt capabile să le scoată din ghete şi pe americance. Oricum, să nu mai aud că fotbalul nu e un joc de domnişoare!

La cald e mai etic

Pe cine interesează acum Mondialul din 2022? Poate pe cei din Comisia de Etică a FRF
Ieri au fost 46 de grade în Qatar. Astăzi s-a răcorit de-a binelea. Sînt 44 de grade. Timp ideal pentru fotbal. Organizatorii Cupei Mondiale 2022 au născocit un sistem de găuri care aruncă aer condiţionat în teren. Jucătorii sau majoritatea lor vor supravieţui. Nu ştim nimic despre publicul din tribune. Qatar construieşte una linie metrou, un aeroport şi 12 stadioane. Total 70 de miliarde de euro. Şi pe urmă? Ce faci cu un oraş cu 12 stadioane? Treaba lor. Totuşi, o sugestie: fotbalul fără aer condiţionat poate fi introdus în Codul Penal. Asta ar descongestiona puşcăriile şi ar da valoare de întrebuinţare stadioanelor. Clientela nu va fi o problemă. Poate viitorii turişti-spectatori la CM 2022 n-o ştiu: consumul de alcool şi remarcele nepotrivite la adresa Emirului se pedepsesc straşnic în Qatar. Adevărat, spun organizatorii, dar Cupa Mondială va grăbi democratizarea Emiratului. Ei, da! Asta ar explica şi decizia care dă Rusiei Cupa Mondială 2018.

Organizatorii au rupt tăcerea şi au explicat la începutul săptămînii două lucruri. Nu, nu au mituit pe nimeni pentru a obţine dreptul de organizare a Mondialelor. Şi nu, nu au nici un motiv să accepte organizarea Mondialelor pe timp de iarnă.
Explicaţiile au fost convingătoare. Pentru FIFA. Ce nu ne spune FIFA e de ce a ales, totuşi, Qatar. Şi de ce n-a ales, de pildă, Groenlanda. Dacă Mondialele pot fi organizate vara în Qatar, atunci pot fi la fel de bine organizate iarna în Groenlanda. Unde e diferenţa? În 500 de mii sau chiar 1 milion de dolari votul? Nici vorbă! Organizatorii precizează, totuşi, că, dacă Bin Hammam a mituit pe cineva asta e treaba lui, nu a Comitetului de Organizare. Bin Hammam e fostul candidat la preşedinţia FIFA care a alunecat pe o coajă de banană scăpată din buzunar de Sepp Blatter chiar înaintea alegerilor. Organizatorii s-au trezit vorbind la aproape două luni de la scandal. Nu e clar de ce. Poate căldura. Poate gelozia pe Comisia de Etică imaginată de M. Sandu la FRF.

Şi totuşi: pe cine interesează acum ce se va întîmpla peste 11 ani în Qatar? Auzi întrebare! Pînă atunci, s-ar putea ca Emiratul să se democratizeze un pic altfel. De jos în sus, după reţeta egipteană. Sau poate ne punem din timp, aici în Europa, pe jucat Liga Campionilor în preajma furnalelor. O colaborare cu Mittal nu e exclusă. Dacă Mircea Sandu trece ideea prin Comisia de Etică, Oţelul prinde un culoar european, naţionala se califică şi prinde “sferturile” la Mondiale, iar Piţi învaţă jocul cu zaruri încinse a la Doja. Ne scoatem toţi, pe bază de etică şi căldură.

Nole, Rafa, dar şi Ţiri

De ce nu-mi rup pixul după Wimbledon

Nadal nu a învins la Wimbledon şi nu văd de ce mi-aş trînti, precum alţii, racheta, pixul cu care am scris că nu va pierde turneul dacă va juca aşa cum a jucat cu Del Potro în “sferturi”. M-am înşelat. Djokovici în finală a fost mai bun ca Del Potro, iar Nadal mai slab ca oricînd, după pierderea primului set, în care s-a mers echilibrat pînă la 4-4, unde Nole a făcut break-ul şi totul s-a dereglat surprinzător pentru Rafa. El a pierdut catastrofal setul al doilea, un 1-6 în juma’ de oră, fără să realizeze vreun break în peste o oră de joc. În setul al treilea, cîştigat la un straniu 6-1, nu el a întors meciul, ci Djokovici şi-a permis o lungă relaxare, o profundă respiraţie, fără să intre în panică, negociindu-şi perfect energia.

Setul al patrulea cred că mă confirmă. N-a fost o finală imperială, nici unul nu a fost imperial, deşi, fireşte, Nadal va spune după meci că a jucat bine, dar cineva a jucat şi mai bine… Obiectiv cum sînt, ca fan Fedex (după cum îl numesc cîţiva internauţi) susţin că rivalitatea lor abia începe, cu avantaj - pentru un timp - de partea lui Djokovici, a cărui forţă e ceva mai puţin uzată. Căci în tenisul extrem (altă foarte bună expresie a unui comentator) nu se mai poate discuta decît în termenii aceştia, ne plac sau nu…

Oricum, nu-mi rup pixul pentru că mai am nevoie de el ca să scriu cît de bine mi-au făcut cele trei ore de tenis petrecute cu Ion Ţiriac la semifinala Nadal-Murray. Dacă lăsăm politicul şi economicul deoparte (adică de ce nu s-ar putea?), Ţiriac e un bancher în comentariile sale. De dinainte de ‘89 îl ascult nu numai cu atenţia cea mai respectuoasă, dar şi cu pixul în mînă. Poţi fi sau nu de acord cu ce susţine, savantul în tenis te domină în toate domeniile, inclusiv în cele ale humorului profesionist. E vizibil un federeralist căruia - ca şi Borg, ca şi McEnroe, ca şi internautul Alex - îi prevede încă doi, trei ani buni de luptă şi victorii. Pe Nadal parcă îl subestimează, văzînd în el doar un “mare contabil”, care cîştigă pe greşelile celuilalt, însă nu ezită a-l compara cu un “domn Năstase”… Parcă merge cu Murray, considerîndu-l un talent excepţional, căruia totuşi “nu ştiu ce-i lipseşte…”, ca în final, după ce “băiatul a sfeclit-o”, să admită că “nu am cum dracu’ să ştiu de-aici ce-a păţit…”. “Oricum, azi e alt tenis!”, zice Ţiri, şi de-aia cred că nu e cazul să ne rupem pixurile.

Lumea lui Ierborovici

Descentralizarea tenisului e vizibilă după Roland Garros şi Wimbledon

Novak Djokovici a cîştigat finala de la Wimbledon mult mai greu decît s-a văzut şi mult mai uşor decît s-a crezut. Mai greu, pentru că Djokovici a jucat aproape perfect în faţa lui Nadal şi a trebuit să se bată doar cu el însuşi. A se vedea cele 20 şi ceva de mingi bătute baschetboliceşte înainte de serviciu, în momentele critice. Djokovici nu e, încă, totalmente stăpîn pe psihologia lui Djokovici şi asta poate fi o problemă. Un jucător care a pierdut un singur meci în ultimele 6 luni e, deja, viitorul tenisului. Iar asta e o predicţie şocantă. Domnia lui Federer abia s-a încheiat (oare?), iar domnia lui Nadal părea să fie abia pe la jumătate. Apariţia autoritară a lui Djokovici e, deci, o surpriză seismică. Tocmai asta explică de ce victoria de la Wimbledon a fost mai uşoară decît s-a crezut.

Finala de la Wimbledon n-a fost strînsă. A fost agitată ca un intermediu revoluţionar marcat de oscilaţii spectaculoase între extreme. S-au jucat patru seturi scurte şi nete. Startul lansat al lui Djokovici a fost urmat de o cădere abruptă, urmată de o revenire în trombă. Extremismul finalei, foarte deosebit de maratonul finalelor clasice, anunţă o schimbare de regim. Noul tenis a sosit şi tocmai această noutate l-a învechit incredibil pe Nadal - un jucător formidabil născut totuşi într-una din ţările tenisului clasic. Noutatea totală şi lipsa de referinţe auguste i-au permis lui Djokovici să cîştige mai uşor decît se credea. Iar ce se credea era nepotrivit tocmai pentru că lumea nu pare să se fi obişnuit cu viteza derutantă a schimbărilor în tenis. Djokovici e însoţit de victoria Petrei Kvitova. Wimbledon a fost preluat de un cuplu est-european, pentru prima oară într-o istorie care a admis doar succese disjuncte ale domnilor şi doamnelor din Est. Celălalt avertisment similar a fost depus acum o lună la Roland Garros de Li Na. Şi dacă stăm bine să ne gîndim, Roger Federer, regele semidefunct, e elveţian.

Centrul de performanţă şi greutate se mută spre spre nonclasici şi spre Est (mişcare din care, evident, noi lipsim). Mutaţia a început de ceva timp şi a scos de pe firmament aproape complet tenisul american şi australian. Ceva mă face să cred că nu vor trece mai mult de 5 ani pînă la consolidarea completă a orientalismului, inclusiv prin reapariţia Indiei. Dispersia tenisului a venit mult mai tîrziu decît descentralizarea fotbalului, dar e inevitabilă. Totul e de găsit în gestul lui Djokovici păscînd de bucurie iarba de pe Center Court. Gest de ierbivor, de respect şi de luare în stăpînire. Lumea lui Djokovici-Ierbivorovici abia începe.

Mistere dezlegate şi legate din nou…

…de DNA, de ANAF, de Procuratură şi de alte instituţii vrăjite de banii fotbalului

Fotbalul românesc e stat în stat şi multă vreme de acum mai departe, indiferent de ce se întîmplă în alte ţări, nici o guvernare românească n-o să rişte un atac fiscal direct şi masiv asupra mafiilor transferurilor, a pariurilor, a contractelor măsluite şi a comisioanelor nesimţite, pentru că toate acestea reprezintă şi o cîtime de mafie de stat, cu participarea directă a unor organizaţii şi instituţii. Statul nu-şi bagă nasul în relaţiile misterioase şi privilegiate ale Armatei, ale Ministerului de Interne şi ale mineritului de stat cu fotbalul fiindcă şi-l rupe. Şi dacă şi-ar rupe doar nasul, dar poate să-şi rupă şi gîtul. Din această încîrdăşire naţională a unor ministere şi reţele sindicale ori primării şi consilii judeţene cu întreita mafie FRF, Ligă şi Cluburi nu lipseşte decît popimea, ca afacerea să aibă o oblăduire cu efect electoral de neatins. Din punct de vedere fiscal, doar biserica e mai peste legi decît fotbalul.

Federaţia şi Liga au hotărît că datoriile cluburilor către stat nu mai sînt de competenţa comisiilor de licenţiere, fapt care ar trebui să amorseze o reacţie promptă şi dură a Ministerului Finanţelor, întrucît decizia celor două foruri ale fotbalului reprezintă un îndemn desluşit la împotrivire şi ocolişuri fiscale. Cu alte cuvinte, Federaţia şi Liga sfidează întregul sistem economic făcînd din fotbal un sistem închis de tipul “prinde-ne dacă poţi, că nouă ni se rupe de statul vostru!”.

De ce Ministerul Finanţelor nu are nici o replică la chemarea aceasta obraznică la nealiniere fiscală nu e un mister chiar de nedezlegat. Mai mult, misterul a fost desfăcut în mai multe rînduri de media, de ANAF, de DNA şi de Procuratură, ca să fie legat repede la gură, să nu mai răsufle tot de avangărzile fiscale ale statului.

Motivul e unul singur şi cu efecte uşor de intuit: orice ieşire sindicală în stradă, orice zbatere publică a pensionarilor militari, orice manifestare individuală de protest, oricît de dramatică ar fi ea, şi orice altă formă de rezistenţă la măsurile fiscale împovărătoare ale guvernului nu înseamnă nimic, în comparaţie cu ce-ar putea însemna un şantaj cu întreruperea campionatului. Nimeni nu poate anticipa dimensiunile reacţiei publice la o grevă a fotbalului. Mircea Sandu, Dumitru Dragomir şi cei cîţiva patroni de cluburi mai mult decît penali ştiu ce uriaş mijloc de şantajat statul e campionatul şi mai ştiu că sînt apăraţi de acesta.