Povestea asta “din toate timpurile”

Federer îmbătrîneşte într-o lume bombastică

“Aveţi vreun dubiu că Federer e cel mai bun din toate timpurile?”, ne-a întrebat Ţiriac. Dacă o spune Ţiri, sînt gata să nu am, mai ales că tot dînsul ne-a spus, în urmă cu 20 de ani, prin ‘91, la un Flushing Meadows, că Sampras e cel mai bun din toate timpurile, şi, aşa cum azi sînt federist, atunci eram samprasist; îl adaug şi pe Nadal care, înainte de semifinala de la Roland Garros, dintre Roger şi Nole, tot aşa s-a exprimat: “Va fi un meci între cel mai bun din toate timpurile şi cel mai bun al momentului”. Pînă la urmă - după acest meci, poate cel mai frumos al turneului, în care, oarecum neaşteptat, helvetul a cîştigat la sîrb -, Nadal l-a învins încă o dată pe Federer într-o finală pe zgură.

Nu-ţi mai rămîne decît să conchizi că Rafa e, azi, cel mai bun din toate timpurile şi în toate momentele, chiar dacă el - vorba de bază a lui Ţiri - munceşte pentru un punct de două ori mai mult decît Federer. E important acest adevăr? Sigur că e, numai că nu pot trece peste primul set al finalei pariziene, în care Roger are 5-2, Rafa salvează 3 mingi de set şi cîştigă la 7, după 5 game-uri consecutive şi o oră de joc. Plus încă două în setul următor, adică 7 game-uri la 0… Meciul nu e jucat - cum credeam -, Roger revine la 5-5, la 6-5, intră în tie-break şi acolo face două duble greşeli! E mort? De unde! Cîştigă - “foarte curios”, zice şi expertul nostru Sever Dron - setul trei, cu 7-5, revenind de la 2-4, adică luînd 5 game-uri. La începutul setului 4, cînd Federer are 40-0 pe serviciul lui Rafa, Dron se întreabă “De ce nu ar face şi el 6 game-uri la rînd?” şi eu, naiv, îi răspund în gînd: după trei ore de joc? Spaniolul iar salvează game-ul şi de aici încolo nu mai avem ce povesti: 6-1!

Dar avem ce spune. Peste “cel mai bun din toate timpurile” se aşază vîrsta care nu e scuză, nici ruşine. Că o vrea sau nu, că îi place sau nu, el îşi pune în joc acest titlu la fiecare meci cu Nadal şi Djokovici. El îmbătrîneşte (”E şi el om”, îl aud pe Dron) într-o vreme cînd lumea nu mai trăieşte decît în superlative grandioase sau catastrofale. Mai toate bombastice. Mai toate orbitoare. În timp ce nu avem dubii “cu privire la cine-i cel mai bun din lume”, nu vedem ce încîntător şi extravagant joacă un Tsonga, care-l bate la Queen’s pe Nadal, dar nu contează “pentru titlu”, a fost o întîmplare, căci Tsonga va pierde finala pe iarbă la un Murray care nu va fi niciodată peste Nadal sau Nole… Ei şi? Finala de pe Queen’s a fost admirabilă în bogăţia tenisului ei ofensiv şi defensiv, ca să mă exprim rece. N-o fi fost cea mai frumoasă “din toate timpurile”. Ei şi? În sport şi nu numai se mai pot trăi şi la zi veşnicia şi relativităţile frumosului. Nu avem ochi pentru ele. O vom plăti.