June 2011 ↓

River în abis

În spaniolă, Grecia se traduce River Plate. La bază stă apropierea prin faliment

Sigur, multă lume continuă să creadă că totuşi, cumva, Grecia n-o să cadă. Ditamai ţara şi ditamai istoria sînt prea mari ca să cadă. Nu mai e mult, poate cîteva luni, poate un an, şi o să înţelegem că Grecia e prea mare ca să nu cadă. Pînă atunci, River Plate a făcut o mică demonstraţie de faliment imposibil transformat în catastrofă reală. După 110 ani de istorie fără pată, 33 de titluri, plus legenda, River Plate a retrogradat. Pe tot parcursul sezonului, drama a fost precedată de refrenul: totuşi, River Plate nu poate retrograda! Ba a putut, dar numai după ce a făcut tot ce trebuia pentru a-şi veni de hac. În termeni sportivi, asta înseamnă Daniel Pasarella, un fost mare jucător fără viziune de conducător de club, şi J.J.Lopez, un fost mare jucător fără viziune de antrenor de club fără conducător de club.

Împreună, Pasarella şi Lopez au înlesnit o catastrofă deja activă.
Imediat după barajul care a împins River Plate în abis, a început haosul. Adevărat, trupele din tribune au invadat terenul în ambele manşe ale barajului, dar dezlănţuirea ca la carte a avut loc după. Pe ecrane s-a văzut o mulţime uriaşă de oameni plîngînd, urlînd, spărgînd şi absorbind la figură tunuri cu apă. Ce nu s-a văzut prea bine e rolul galeriei militante, aşa numita barra brava. De-a lungul anilor, barra brava a devenit asociat şi apoi diriguitor al clubului. Mai întîi, patronii şi directorii au făcut politică, închiriind discret manifestaţii favorabile. Apoi, barra brava a cerut cote de bilete şi a dezvoltat propria reţea de speculă. În sfîrşit, barra brava a cerut o cotă parte din sumele de transfer ale jucătorilor lui River. Fireşte, tot barra brava a făcut pasul următor şi şi-a asigurat dreptul de veto asupra jucătorilor cumpăraţi de River.

Problema care a împins River în abis vine din interior. În termeni academici, se cheamă corupţie instituţională. În termeni mai clari, se cheamă degradare sau declasare umană. Cînd liderii sînt oameni dubioşi sau slabi, clubul e luat prizonier de reţele de oameni dubioşi sau slabi. Asta se poate întîmpla cu un club. În România, asta s-a întîmplat cu fotbalul de club. Cluburi gigant ca Manchester, Tottenham şi Juventus au trecut prin retrogradări umilitoare şi s-au întors pentru că au putut şi pentru că aveau unde să se întoarcă. River are şanse 50/50. Noi am rezolvat demult problema. Nu mai avem unde cădea şi nici unde ne întoarce.

La Wimbledon, unde e altă lume

Cum poate juca o japoneză după un cutremur de gradul 9

Problemă: dacă unul sau doi iresponsabili aruncă în fluviul inconştienţei zilnice un bolovan sau doi şi - ca de obicei - zece sau douăzeci de zăpăciţi se scufundă şi ei să aducă bolovanul la suprafaţă - cel care rămîne rezonabil pe mal poate fi socotit un indiferent, un nesimţit, un laş? O spun deschis: e cazul meu, şi n-oi fi singur, acum cînd are loc cea mai deplină aiureală din fotbalul românesc. Nu văd ce mai putem discuta sau analiza (verbe complet aiurea!), la ce bun să pamfletizăm… “Tu nu vezi că am ajuns la un humor de autobază?”, m-a întrebat un amic şi ideea mi s-a părut mai voioasă decît un turneu sud-american. Mă număr printre acei care sînt convinşi că în ultimii 20 de ani - să-i lăsăm pe cei de pînă în ‘89… - fotbalul nostru nu a trecut prin zile mai grele şi sînt hotărîţi să nu-şi aducă “o contribuţie” la a clarifica o nenorocire care nu are decît o singură soluţie: demisia celor care ne-au dezgustat de tot ce ne-a plăcut mai mult. Nu ştiu dacă vor veni alţii mai buni, dar cel puţin nu vor mai fi “ăştia”, proţăpiţi pentru încă 20 de ani.

Aşa că - nesimţit sau laş… - răspund tuturor revoltaţilor că sînt la Wimbledon; nu sînt mai vesel pentru ai noştri, totuşi vezi măcar altă lume, nu întîlneşti “chipurile executive”. Dacă la domnii bărbaţi meciurile - mai mult sau mai puţin dezechilibrate - merg spre semifinalele patrulaterului clasic, la fetele doamne vidul de putere e chiar pasionant. Wozniacki e departe de a fi un number one incontestabil, iar reapariţia surorilor Williams dă speranţe pentru reabilitarea tenisului mare, chiar dacă Serena e încă greoaie şi Venus inegală. Nimeni nu-şi poate face însă de cap, înfruntîndu-le. Meciul lui Venus cu Kimiko Date Krumm mi s-a părut cel mai bun de pînă acum, cu o japoneză mai talentată şi mai spectaculoasă decît Na Li de la Roland Garros. Kimika a condus cu 5-1 în primul set, a fost egalată la 6-6, nu s-a topit şi a avut puterea să cîştige la 8-6; pierde setul al doilea, dar în decisiv era gata-gata să învingă…

Şi toate astea după un cutremur de gradul 9 pe insula ei! Cum fac făpturile astea să nu dispere, să nu cedeze în două seturi, dintre care unul e cam la zero? Se înţelege, nu insist, la cine mă gîndesc. Totuşi, Begu mi-a apărut, dacă nu “formidabilă” cum s-a zis, o noutate, măcar pentru un decisiv cu Pennetta, în care, cu dreapta ei valabilă (dar fără rever şi fileu) ţine pînă la 2-3, are 3-3 în rachetă, ratează groaznic de uşor şi rămîne la 2-6. Hănescu a fost agreabil cu Andy Roddick, fără să-i facă probleme sau vreun break. E clar ca un 6-4, 6-3, 6-4: în tenis, ca şi în fotbal, nu brănduim în spirit ofensiv. Dar rămîn la Wimbledon, unde măcar scap de cine ştim noi…

125 de ani de ploaie şi rigoare

În Anglia, există o mistică a vremii. Iar la Wimbledon se dă şi acum ora exactă a tenisului

Plouă. Cu o insistenţă delicată şi voioasă, care face din vreme un rebus şi din discuţiile în jurul vremii o capitulare agreabilă. Sîntem în Anglia. Anglia înseamnă într-o măsură de neînchipuit mistica vremii, iar vremea înseamnă, de regulă, ploaie. Cînd au inventat jocurile de cîmp, englezii au făcut o singură greşeală de calcul: tenisul. Lawn tennis, adică tenisul de pajişte, gazon sau peluză, după numele arheologic al acestei ocupaţii superbe, nu se poate juca pe ploaie. Sau se poate, dar numai în societăţile liberale. Englezii sînt conservatori. Acoperişul mobil a fost introdus după discuţii care au ocupat cea mai bună parte a celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut.

Wimbledon a început luni, pe ploaie. Asta e foarte englezesc. Întreruperile meteo fac parte din istoria turneului, aşa cum suspendarea trenurilor pe motiv de frunze, apă, oi, cerbi sau cadavre pe linie face parte din augusta tradiţie feroviară şi criminalistă a Insulei. Dar cel mai englezesc lucru vine din cifra grea pînă la neverosimil care stabileşte că anul acesta se desfăşoară Wimbledonul ediţia 125. Încă o dată: 125! Ce înseamnă asta?

Înseamnă că în 1877, All England Lawn Tennis Club, un club select şi privat, a organizat un turneu de tenis. În timp ce dorobanţii noştri se băteau cu osmanlîii la Plevna, 22 de domni s-au strîns nu departe de centrul Londrei şi au pornit cea mai elegantă confruntare cunoscută în sport. Finala a fost cîştigată de un foarte victorian la barbă şi mustăţi, Spencer Gore, în prezenţa a 200 de spectatori. Cu banii plătitorilor de bilete clubul a cumpărat încă un tăvălug de nivelat iarba şi presat apa de ploaie. Utilajul a rămas indispensabil în următoarea sută de ani.

Asta e tot. Wimbledon e punctul fix, imun la fluctuaţii şi presiuni extrasportive. Un soi de barometru care anunţă constant vreme proastă, dar dă, simultan, şi ierarhia exactă a tenisului. Luni dimineaţă, un reporter BBC s-a chinuit în zadar să-l facă pe Ilie Năstase să scoată un pronostic favorabil lui Andy Murray, noua întruchipare a eternului pretendent englez la titlu. Năstase a răspuns sec, oarecum plictisit de neştiinţa reporterului. Ghinion. Murray e contemporan cu Nadal, Federer şi Djokovici. Aşa cum Henman a fost cu Sampras. Iar Năstase cu Smith şi cu Borg. Cu observaţia că Năstase a fost nr.1 mondial. Ceea ce spune că nici o supremaţie cîştigată altundeva nu garantează triumful la Wimbledon. De 125 de ani. Sau, mai pe englezeşte, de cînd plouă. Cu rigoare.

Un fotbal contra naturii fotbalului

Multe veşti rele care seamănă perfect cu cele bune

Vestea bună e că stadionul din Chiajna va avea nocturnă. Vestea proastă e că o ia de la Urziceni. O a doua veste bună este că echipa din Chiajna va avea şi jucători. Veste rea e că îi va lua de la solduri, din ce leapădă gratis sau la lichidare de stoc alţii. O a treia veste bună e c-ar fi posibil ca echipa din Chiajna să devină şi ea campioană, ca Urziceniul. Vestea proastă e că am avea încă o campioană din categoria mai nouă a celor care iau banii şi dispar.

Un titlu la Chiajna, la Brăneşti, la Mioveni, la Bolintinu din Deal, la Ciorogîrla sau în oricare alt tîrg sau cătun cu ambiţii din România ar fi exact ce a fost şi titlul de la Urziceni: o amăgire simpatică, sfîrşind cu o cacealma scurtă şi urît mirositoare. Urziceniul venea să răzbune frustrările stîrnite în ţară de formaţiile bucureştene, dar a produs frustrări naţionale enorme şi greu de vindecat. Foarte multă lume nu dorea decît ca Urzicenii să bată Steaua şi Dinamo. Laurii vroia să-i smulgă de pe fruntea lor de fier, a credinţii biruinţă vroia orice cavaler. La cele şase echipe, pe care le avea în prima ligă Capitala, în urmă cu nişte ani, provincia a contrat tot cu nişte ROCAR - uri.

România a inventat fotbalul democratic în jos, fotbalul minor în care titlul se obţine, e adevărat, în teren, chiar dacă clubul n-are şi altceva în afară de teren. N-are tribune, n-are public, n-are veceuri, n-are gazon, n-are parcare, n-are acces la şosea, n-are presă, n-are nimic.

Gîndeam cîndva că revolta provinciei e salvarea de la dictatura Steaua - Dinamo. Cînd întrevedeam această soluţie, înţelegeam prin provincie municipiile Arad, Oradea, Timişoara, Iaşi, Craiova, Baia Mare,Bacău, Piteşti, Sibiu, Tîrgu Mureş, Brăila, Galaţi, nu Chiajna, Brăneşti, Mioveni şi Urziceni.

În fotbalul mare funcţionează numai democraţia bogaţilor. Cînd săracii devin campioni, fotbalul nu mai are cum să fie mare. Devine mic, iar din modest coboară în categoria calic… Tot respectul pentru Brăneşti şi Chiajna, în condiţia lor de localităţi hotărîte să ridice capul, indiferent cu ce mijloace, dar e destul să ne imaginăm un derby Brăneşti - Chiajna, care să decidă titlul şi participarea la Liga Campionilor, ca să ne ia durerile de cap.

Ca să nu mai zic de un meci Real Madrid - Concordia Chiajna. N-ar fi rău, dar bine n-ar fi în nici un caz. Şi nu pentru că echipa din Chiajna n-ar avea nici o şansă, ci pentru că ar obliga Realul la o umilinţă democratică vecină cu bîlciul. Ei vin cu fotbalul, noi iarăşi cu bîlciul.

Ultima soluţie, înc-o restituţie

Piţurcă a jucat la două capete şi i-a ieşit. Bravo lui!

Statul i-a restituit lui Victor Piţurcă “naţionala”.

Dar nu statul de drept, ci statul la rînd, statul în espectativă. Mai bine zis, statul la cotitură. Soluţia cu Piţurcă din nou la “naţională”, după ce a fost jignit masiv în două rînduri, nu vine de la Mircea Sandu. Vine de la conjunctură. Mircea Sandu l-a solicitat cu nasul în pămînt pe Piţurcă, nu ca o ultimă soluţie, ci pentru că nu mai avea nici una. Să pupi acolo unde ai scuipat, nu-i niciodată o rezolvare. E o înfrîngere. Revenirea, într-un moment de criză în absolut, figura ca soluţie doar în foarte elaboratul scenariu de aşteptare al fostului şi actualului selecţioner Piţurcă.

Nu trebuie să căutăm explicaţii de dedesubt, cînd ele sînt toate la vedere. Una din definiţiile talentului spune că talentul e atunci cînd n-ai încotro. Mircea Sandu a dat acum o probă de mare talent: n-a avut nici un încotro.

Faptul că a fost ultimul de pe lista de 8 candidaţi ai lui Mircea Sandu a reprezentat pentru cel mai chibzuit, mai orientat şi mai coerent în idei şi în acţiuni dintre antrenorii români, pe numele său Piţurcă, un motiv de relaxare. Cînd a declarat că a dorit “naţionala”, Piţurcă n-a spus ce era mai important, şi anume că o dorea numai în aceste circumstanţe, de om al ultimei soluţii. Tot ce va decide şi va izbuti în mandatul de acum, va decide şi va izbuti în condiţia de om liber, care are de cîştigat mult şi nimic de pierdut. Astfel stînd lucrurile, de ce să se fi simţit Piţurcă jignit pentru anonimul loc 8? Jignitor ar fi fost un loc 2 sau 4, pe lista lui Mircea Sandu. Locul 8 nu era ultimul, era, de fapt, nici un loc. Piţurcă a reprezentat o soluţie în mintea gazetarilor. Şi, bineînţeles, în mintea sa.

Dacă Piţurcă termină prost campania, începută mai mult decît prost de Răzvan Lucescu, nu-l culpabilizează nimeni. Doar n-o să-l facă răspunzător de eşec cei doi naşi de cruce care au garantat eşecul. Dacă va califica “naţionala” la Euro - iar eu, unul, am motive bune să cred că va reuşi - devine invulnerabil ca tehnician de elită tot restul vieţii. Imposibil nu e. Însă e genul de posibilitate mai aproape de miracol decît de raţiune. În ambele situaţii, Piţurcă are cale liberă pe mai departe. Singurul, din cei 7 de dinaintea lui pe lista disperării, cu drum deschis şi cu un maximum de libertate în decizie. Piţurcă a jucat la două capete şi i-a ieşit la trei. Ceilalţi 7 aveau o şansă mică la un capăt, şi pierdeau triplu.

Povestea asta “din toate timpurile”

Federer îmbătrîneşte într-o lume bombastică

“Aveţi vreun dubiu că Federer e cel mai bun din toate timpurile?”, ne-a întrebat Ţiriac. Dacă o spune Ţiri, sînt gata să nu am, mai ales că tot dînsul ne-a spus, în urmă cu 20 de ani, prin ‘91, la un Flushing Meadows, că Sampras e cel mai bun din toate timpurile, şi, aşa cum azi sînt federist, atunci eram samprasist; îl adaug şi pe Nadal care, înainte de semifinala de la Roland Garros, dintre Roger şi Nole, tot aşa s-a exprimat: “Va fi un meci între cel mai bun din toate timpurile şi cel mai bun al momentului”. Pînă la urmă - după acest meci, poate cel mai frumos al turneului, în care, oarecum neaşteptat, helvetul a cîştigat la sîrb -, Nadal l-a învins încă o dată pe Federer într-o finală pe zgură.

Nu-ţi mai rămîne decît să conchizi că Rafa e, azi, cel mai bun din toate timpurile şi în toate momentele, chiar dacă el - vorba de bază a lui Ţiri - munceşte pentru un punct de două ori mai mult decît Federer. E important acest adevăr? Sigur că e, numai că nu pot trece peste primul set al finalei pariziene, în care Roger are 5-2, Rafa salvează 3 mingi de set şi cîştigă la 7, după 5 game-uri consecutive şi o oră de joc. Plus încă două în setul următor, adică 7 game-uri la 0… Meciul nu e jucat - cum credeam -, Roger revine la 5-5, la 6-5, intră în tie-break şi acolo face două duble greşeli! E mort? De unde! Cîştigă - “foarte curios”, zice şi expertul nostru Sever Dron - setul trei, cu 7-5, revenind de la 2-4, adică luînd 5 game-uri. La începutul setului 4, cînd Federer are 40-0 pe serviciul lui Rafa, Dron se întreabă “De ce nu ar face şi el 6 game-uri la rînd?” şi eu, naiv, îi răspund în gînd: după trei ore de joc? Spaniolul iar salvează game-ul şi de aici încolo nu mai avem ce povesti: 6-1!

Dar avem ce spune. Peste “cel mai bun din toate timpurile” se aşază vîrsta care nu e scuză, nici ruşine. Că o vrea sau nu, că îi place sau nu, el îşi pune în joc acest titlu la fiecare meci cu Nadal şi Djokovici. El îmbătrîneşte (”E şi el om”, îl aud pe Dron) într-o vreme cînd lumea nu mai trăieşte decît în superlative grandioase sau catastrofale. Mai toate bombastice. Mai toate orbitoare. În timp ce nu avem dubii “cu privire la cine-i cel mai bun din lume”, nu vedem ce încîntător şi extravagant joacă un Tsonga, care-l bate la Queen’s pe Nadal, dar nu contează “pentru titlu”, a fost o întîmplare, căci Tsonga va pierde finala pe iarbă la un Murray care nu va fi niciodată peste Nadal sau Nole… Ei şi? Finala de pe Queen’s a fost admirabilă în bogăţia tenisului ei ofensiv şi defensiv, ca să mă exprim rece. N-o fi fost cea mai frumoasă “din toate timpurile”. Ei şi? În sport şi nu numai se mai pot trăi şi la zi veşnicia şi relativităţile frumosului. Nu avem ochi pentru ele. O vom plăti.

Monumentul omului de fotbal necunoscut

Ar trebui scrisă şi la noi o carte despre oamenii fotbalului. O carte în care autorul să fie invizibil

Simon Kuper a scos o carte fără pretenţii: “The Football Men” - Oamenii de Fotbal sau, mai potrivit, Oamenii Fotbalului. În 300 de pagini, Kuper a strîns 30 de interviuri cu jucători şi antrenori care au scris fotbalul recent. De la Iniesta şi Kaka la Ferguson, Maldini şi Henry, lume bună şi anume tocmai bună de intervievat. Cartea e elementară pentru că îşi ascunde autorul, deşi autorul nu e chiar de ascuns. Kuper e un cronicar asiduu şi un eseist respectat, dar ştie, în mod evident, să facă pasul înapoi pentru a evita ofsaidul de orgoliu. Intervievaţii cunosc fotbal cît să scrie singuri o carte şi Kuper îi lasă să iasă la joc. La ce bun să te bagi peste Van Basten, dacă ai de spus doar ceva despre tine însuţi? De aici, două observaţii. Continue reading →

Zeci de subiecte. Şi nici un predicat

…Iar Mircea Sandu nu numai că s-a făcut bine, dar s-a făcut şi rău. Rău de tot!

Finalurile de campionat au venit dintotdeauna cu un vid de subiecte. Vacanţa fotbalului a fost dintotdeauna un lung prilej de nimicuri: prezumţii, zvonuri, păreri, promisiuni, cacealmale şi un dans bezmetic al procentelor. Niciodată însă harababura din fotbal n-a semănat mai mult ca acum cu bulibăşeala din politică.

Tot ce-i valabil ziua se răstoarnă peste noapte. Nimic nu începe cu adevărat, nimic nu se termină sigur, iar transferurile de jucători şi tratativele cu antrenorii au toate datele şantajului, ale găinăriilor preelectorale şi ale deplasărilor strategice de la un partid la altul. “Granzii” fotbalului nostru sînt, de fapt, nişte partide, iar campionatul e tot un fel de Parlament. Mai mult de jumătate din echipe activează ca grupuri de spijin şi de diversiune. Ce sînt Gloria Bistriţa, Astra, Pandurii, Sportul sau Urziceniul altceva decît uniuni judeţene de forţă şi de manevră?

Marile subiecte sînt mult prea definite ca să suporte comentarii. Ne-au luat pe nepregătite. Nu avem exerciţiul marilor acumulări financiare. Judecăm interesele mafiote ale Ligii şi ale Federaţiei din perspectiva omului cu o leafă. Cum aş putea să ghicesc eu, lefegiul, pentru care mai binele înseamnă o sută de euro, nu o sută de milioane de euro, direcţia manevrelor lui Mircea Sandu?

Faptul că Mircea Sandu s-a făcut bine a dat peste cap toate scenariile luptei pentru putere. Şi nu numai că s-a făcut bine, dar s-a făcut şi rău! Faptul că Jean Pădureanu iese de pe piaţa liberă a vînzării şi a cumpărării de puncte obligă locurile 7-18 la tactici noi de întîmpinare. E drept că revine Ceahlăul, dar va mai fi Pinalti cel care a fost? Dacă în marea pauză penală din oraş i s-a făcut de o răzbunare şi de un loc politic 1-6 ? Apoi, e structurarea noului grup de forţă al Luceştilor şi al simpatizanţilor lor. Ce să mai structurezi cu un Hagi şi cu un Boloni, cînd aceştia risipesc ruşinos ca antrenori-salvatori tot ce au dovedit glorios ca jucători-campioni?

Ne mai vin, de asemenea, subiecte proaspete din Liga a II-a. Vin dintr-un neant competiţional misterul Chiajna, legenda Petrolul, ambiţia Oradea. Ne năpădesc subiectele, răsar de peste tot şi nu avem nădejdea nici unui predicat.

Un motiv profund personal de satisfacţie, în acest marasm numit fotbalul românesc, tot am: în ultima partidă, C.F. Brăila, ciuca bătăilor din Liga a II-a, a zdrobit pe Dinamo II. Viitor de aur Dinamo I are!

O soluţie imperioasă

Nu mai rîdeţi: există antrenor pentru Steaua

Oricît de mult ne face să rîdem căutarea unui antrenor la Steaua - şi ieri în Gazetă hazul internauţilor a fost copios - nu pot să-mi uit serioasa mea propunere, repetată de vreo două-trei ori tot aici, fără mult succes, recunosc. Poate am fost prea timid, poate m-am bănuit că sînt caraghios - azi însă ea are tot dreptul să fie socotită rezonabilă, ba chiar imperios necesară. Viaţa - cum se zicea pe vremuri cu emfază în documentele de partid - o impune. După atîtea experienţe pe cît de catastrofale pe atît de evidente, Steaua nu poate şi nu trebuie să aibă decît un singur antrenor, şi anume:

Acela care de mult ne-a anunţat că în 15 minute ochiul lui ştie tot despre orice jucător. Acela care ne-a răcnit, ca nimeni altul, că la Steaua cuvîntul răbdare nu are ce căuta. Acela care, unind fapta cu vorba, a făcut din nerăbdare politica clubului (cacofonie voită), dîndu-i afară pe toţi cei incapabili s-o înţeleagă. Acela care s-a jurat şi a făcut eforturi, dacă nu sincere, slab vizibile, să nu se mai bage peste antrenor, să-şi ţină gura, dar, omeneşte, atît de româneşte, nu s-a putut ţine de jurămînt. Acela care a făcut din inconsecvenţele sale un spectacol intens, pasionant, născător de pariuri: cît o să-l mai ţină ideea? Acela care, ca nimeni altul, a ştiut să-şi trateze enormităţile, inerente raţiunii, precizînd după cîteva clipe că a glumit, făcîndu-ne astfel pe toţi de proşti fără humor. Acela care a adus pe cele mai înalte culmi ale gîndirii şi răzgîndirii aferente fundamentala întrebare: “Şi care-i problema?”, dezlegînd astfel dintr-o tăietură orice complicaţie. În acelaşi sens, al adevărurilor simple, el şi numai el ştie să te mobilizeze printr-un “Mă-nţelegi?”, intrat de mult în dialogurile noastre, mai ceva decît orice sistem de joc. Printre aceste abundente calităţi, nu pe ultimul loc, aş pune dîrzenia cu care ştie să le apere, retezînd-o scurt: “Ăsta sînt eu şi n-o să mă schimbaţi voi!”.

Cu o minimă obiectivitate, oricine poate recunoaşte cinstit că nici unul, dar nici unul dintre cei aflaţi în tratative azi cu Palatul nu întruneşte aceste energii rareori dezminţite, ca atunci cînd acelaşi a putut să declare sfîşietor: “Am fost un dobitoc că i-am ascultat pe alţii!”. Şi, atenţie!, nu a revenit niciodată asupra acestei idei. Nu ne-a spus că glumeşte. Ne-a lăsat să înţelegem singuri fineţea autoironiei lui, ceea ce m-a înduioşat şi m-a convins că numai el poate antrena Steaua. Nu ar fi doar o revoluţie în ştiinţa şi arta patronatului mondial, ar mai fi şi o economie bugetară pe care, chiar uşor incompetent în domeniu, o socotesc incalculabilă. Ar fi o singură problemă: omul nu are diplomă de antrenor. Întreb fără glumă: Şi care-i problema?

FRF între FIFA și FMI

Hagi la națională? Posibil, deși nu e clar de ce

După ce a încetat să fie magnificul jucător, Hagi și-a petrecut timpul și şi-a subțiat reputația între o concediere sau alta, în funcție de clubul sau naționala cu care a naufragiat. Nea Puiu Iordănescu lîngă Hagi? Rimează. Dar rimează prost. Soluția Hagi-Iordănescu presupune un miracol la ordin prin care lotul USA ’94 ar fi recuperat, întinerit cu 20 de ani și slobozit pe gazon. După toate semnele, planul Sandu-FRF nu promite așa ceva, ci propune strategii pe termen lung. Ceea ce e foarte cu cap și onorabil, dar nu ține în România.

FRF ar trebui să înțeleagă că fotbalul pe care îl tolerează e slab pentru că nu produce și nu va produce valoare în actuala formulă de organizare și administrare. Instalarea unui cuplu popular și vestit la națională poate ține prima pagină un timp, poate provoca bunăvoința tribunelor cam tot atît timp, dar nu va schimba niciodată mentalitatea și structurile defecte ale fotbalului intern. Schimbările pe care le așteptăm în timp ce agonizăm nu vin prin simpatie sau din prietenie pentru figurile populare aduse la conducerea naționalei. Vin numai și numai prin reformă. Ce e reforma? FRF ar face bine să întrebe. Nu la FIFA, unde singurul răspuns ar putea lua forma unui Manual de Corupție în ediție de lux, cu autograful realesului capo di tutti capi, Sepp Blatter. Ar fi un cadou, oricum, inutil. FRF cunoaște mult mai mult în materie și n-are nevoie de ediții de lux. Se descurcă prin resurse proprii. FRF nu mai are ce învăța de la FIFA, dar ar putea afla cîte ceva despre reformă de la FMI. Dacă și-ar dori, ar afla, mai întîi, că fotbalul e un sistem performant sau neperformant în funcție de capacitatea de producție internă. Iar capacitatea de producție internă poate lucra pe stoc sau poate da valoare competitivă, doar cu respectarea regulilor de bază ale economiei libere: cheltuieli mici, birocrație redusă, eficiență și transparență. Mai pe românește: o Ligă cu cluburi puține și reale, nu multe și fictive, regim fiscal strict, investiții în cercetare (căutare) și tehnologie (pregătire) cu asocierea centrelor de fotbal la sistemul de învățămînt. Rezultatele vor veni, poate, peste 10-15 ani și asta presupune o perioadă de așteptare întărită de un acord de limitare a pretențiilor atît în presă, cît și în tribune. E posibil? Știm că nu e imposibil. Cu condiția să avem o Federație națională și rațională. Nu o clică de tip arabo-blatterist.