Constantin Bărbulescu-Wembley

A fost primul arbitru român în Templul fotbalului şi a adus în ţară mingea cu care jucase Bobby Moore

Acum 40 de ani, fotbalul mare se juca pe Stadionul Tineretului. Asta pentru că îl jucau, după ce săreau gardul, copiii din cartier. Nu toţi copiii din cartier, ci numai şi numai noi, cei ce deţineam în secret şi într-o pungă de plastic mingea de pe Wembley. Era albă, complet albă, într-o eră care se îndrăgostise de romburi negre, lucioasă ca o sferă plutitoare prin seriale SF şi atinsă de Bobby Moore. Şi de Geoff Hurst, omul nemuritorului hat-trick din finala Mondialelor 1966. Shilton o ţinuse în braţe. Allan Ball, mijlocaşul de fier-beton al lui Everton, o cărase de-a latul şi de-a lungul suprafeţei de joc. Ba chiar şi Chapuisat, un elveţian mult mai subtil decît tot ce ştim noi despre tehnologia eleveţiană, o pasase subtil spre Odermatt, vîrful care marcase un gol cu un şut bine condus de gazon. Gazon? Glumiţi! Covorul din Templu.

Albă, lucioasă şi netedă la pipăit ca o filă de manuscris, mingea cu care jucam noi pe Tineretului văzuse şi simţise gazonul sacru de pe Wembley. Anglia – Elveţia 1-1, în 1971. Mai important, mult mai important era că la capătul fugii prin iarba fără de fir şi noduri de pe Wembley, mingea ajunsese unde trebuia: în braţele lui Constantin Bărbulescu. Primul arbitru român pe Wembley. Era noiembrie 1971. România era comunistă, dar noi eram copii crescuţi pe fotbal, engleză şi muzică pop la fel de engleză. Constantin Bărbulescu era arbitru şi se născuse la Craiova. Era şi om cu carte. Aşadar, la un moment dat a cutezat să creadă că îşi poate respecta oraşul şi părinţii, semnînd articole de istorie cu numele întregit după neam şi baştină: Constantin Bărbulescu-Craiova. Printre altele, pentru că ştia multe despre istoria Craiovei şi pentru că poate recita, şi azi, echipa cu care Craiova ar fi trebuit să cîştige campionatul în 1944. A reuşit să-şi păstreze numele un timp, după care Partidul a stîrpit deraierea burgheză şi l-a silit pe omul născut la Craiova să se despartă de Craiova, sub şi prin semnătura. Mai important, mult mai important decît asta, pentru noi, copiii de cartier lipsiţi de înţelegerea lumii comuniste, Constantin Bărbulescu fluierase sfîrşitul pe Wembley şi plecase cu mingea la vestiar. De la vestiar, la hotel, de la hotel la aeroport şi de la aeropot direct acasă, unde aşteptam noi, strînşi cu urechile pîlnie să auzim poveştile de pe Wembley. A scos mingea şi a spus: “Băieţi, e a voastră!”. Am luat-o şi am jucat cu ea numai meciurile “bune”, de duminică. De fiecare dată, înainte de miuţă, unul din noi recita, amintind că în mingea noastră a dat cu capul Moore şi a pus latul Ball.

Au trecut 40 de ani, mingea s-a pierdut, roasă de ierburile arse de pe Tineretului. Mai important, mult mai important, Constantin Bărbulescu, e printre noi, a înrămat cronica meciului de pe Wembley şi ţine minte că Ovidiu Ioaniţoaia a fost singurul ziarist care a scris despre primul arbitru român din Templu. Mai mult, arbitrul de atunci şi omul de azi şi-au reîntregit numele, fără oprelişti: Constantin Bărbulescu-Wembley.