May 2011 ↓

Arbitru bun, dar numai la meciuri proaste

Deprins să nu deranjeze pe nimeni la vîrf, Marius Avram a deranjat pe toată lumea

Finala Cupei a fost cel mai bun meci între două echipe româneşti din ultimii ani. Din ultimii foarte mulţi ani. De nu mai ţin minte cîţi ani.

O frumuseţe de meci! Cum doar la olandezi şi la englezi mai vezi şi nici acolo mereu. Mă uitam ca hipnotizat la frenezia profund neromânească din teren şi încercam să înţeleg ce motive avea, aşa, dintr-odată, mediocraţia Stelei şi a lui Dinamo să alerge în neştire şi să-şi dea duhul în iarbă? Şi, la urma urmei, pentru ce? Pentru nişte amărîte de preliminarii în Europa League. Bani s-au mai dat cu găleata şi în alte partide de orgoliu, furii revanşarde am mai avut, golani în tribune, cîtă frunză şi iarbă la toate întîlnirile cu tradiţie. Ce-i mîna pe ei în luptă, ce voiau acum, la sfîrşit de contracte, lefegiii de lux ai unor echipe de locurile 5-6 ?

Ce nu înţelegeam deloc, dar absolut deloc era voioşia de gală a fîşneţului de Marius Avram. Se alinta, ca şi cum greşise uşa şi nimeni nu se grăbea să-i spună: Omule, vezi că aici e pe bune! Obişnuit să arbitreze meciuri proaste şi cu un scenariu aprobat, deprins din familie să-i fluiere pe granzi democratic, adică na şi mie, na şi ţie, na şi lui, să ajungă la toţi şi să nu se supere banii başkanilor, băiatul lui tata a cîntat din fluier ca la paradă, la moşi. De ce era el atît de rîzăreţ şi de săltăreţ, cînd ienicerii şI spahiii Stelei şi ai lui Dinamo îşi rupeau picioarele? De ce avea gesturile alea dansante de dirijor la estradă? De ce nu pricepea nimic din ce se întîmpla în jur?

Răspunsul e simplu: după ce ai arbitrat cîteva zeci de meciuri pe puncte şi pe plictiseală, jocul pe valoare te ia nepregătit. Antrenat să şuiere cu o clasă mai jos, Marius Avram a condus alt meci, nu pe acela din teren. Unul de campionat, în care trebuiau să învingă atît Steaua, cît şi Dinamo. A făcut tot ce i-a stat în putinţă să nu-i deranjeze cumva pe fini şi pe naşi, le-a făcut bezele după fiecare gafă de protocol, iar dacă avea niţel noroc şi se ajungea la prelungiri şi la lovituri de la 11 metri ar fi primit premiul întîi cu coroniţă.

Un noroc tot a avut Marius Avram. Jucîndu-se, cum spuneam, pe bune şi pe foarte bune, după partidă, el n-a mai contat. Marius Avram se pricepe să strice orice meci fără o miză mare, dar unul pe talent şi pe onoare e peste puterile sale.

Fănuş

În cronica sportivă, nimeni nu a avut hohotul lui de rîs

Fănuş e penultimul care se duce din grupul nostru de scriitori uşurel nebuni - nu ştiu cît de frumoşi, dar sigur talentaţi - porniţi, acum 40-50 de ani, să facă nu numai poezie şi proză, dar şi cronică sportivă, într-un domeniu în care domina suveran Vanea Chirilă. Eram cu Fănuş lîngă Mazilu, Mirodan, Eugen Barbu, Ion Băieşu, Adrian Păunescu, Dan Deşliu - se băteau pentru noi revistele de cultură, de la Contemporanul şi România literară pînă la Sportul (fără popular!) revoluţionat de Nelu Valeriu şi Victor Bănciulescu. Nu ne vorbisem între noi, ne despărţeau unele gusturi importante, ne aruncasem în sport, cred că şi din exasperarea faţă de toate clişeele şi şabloanele cu care se scria de orice meci ca despre orice întrecere socialistă. Fără să elogiez, Doamne fereşte, cenzura, din mai multe motive pe care n-o să le deplîng, “se dăduse drumul” (ce expresie!), în presa de specialitate, la stil, la culoare, la părerea nu chiar “pe linie”, la fraza care respira a viaţă, a subiectivism.

Trebuie să spun imediat că nimeni dintre aceşti uşurel apucaţi nu avea impetuozitatea cronicilor lui Fănuş.

Nimeni nu deţinea impulsivitatea stilului său încîntător de abrupt.

Nici unul nu poseda irespectul lui violent şi vesel faţă de conformismele zilei.

Nimeni nu trăsnea şi nu tuna ca atunci cînd pe Fănuş îl captau năbădăile şi mîniile faţă de tîmpeniile contemporane. Tot aşa, cum nimeni nu ştia să mîngîie şi să lăcrămeze cînd pe Fane îl biruia cîte o duioşie cît o păpădie, şi devenea sentimental (ce slăbiciune tot mai rară!) în lumea asta dintotdeauna dură a tribunelor şi peluzelor intransigente; în nici un caz nu era bine să te cerţi cu el, dar acceptînd dezacordul te trata cu o bonomie vicleană, de-ţi mergeau fulgii.

Se admite lesne că nimeni nu avea bogăţia metaforei fănuşiene, dar pentru mine incomensurabilă era forţa umorului său; pe Fănuş - oricît te puteau irita subiectivismele lui - îl citeai cu un permanent surîs, niciodată încrîncenat. Ironia lui era paralizantă; cînd scria că “Temporizarea e cea mai nevaccinată idee judeţeană”, nu mai aveai ce zice, chit că… Azi, ironia are viaţă grea în cronica sportivă; nu se mai foloseşte, nu se mai pricepe; nimeni nu mai are energia fănuşiană a hohotului său de rîs, a veseliei lui năprasnice. Om superior, o ştia. S-a dus dintre noi întristat. Nu o merita.

Apel umanitar

Manchester porneşte cu şansa a doua în faţa Barcelonei. Şansa a doua poate fi extrem de importantă dacă ştii să o foloseşti

Detest amical Barcelona. Din principiu. Cînd au inventat şi lansat pe gazon fotbalul, englezii urmăreau lupta, bătaia şi bătălia, nu perfecţiunea. Barcelona n-a respectat brevetul şi a atins desăvîrşirea. S-a mai spus aşa ceva despre fiecare din marile dinastii precedente. Real, Ajax, Liverpool, Bayern şi Milan au fost, fiecare la vremea ei, suspectate de perfecţiune. Dar nimeni n-a atins nivelul de subjugare otoman pe care Barcelona îl administrează aproape indiferent de-a lungul şi de-a latul Europei.

Săptămîna trecută, The Economist, o revistă prea inteligentă pentru a se lăsa orbită de fotbal, explica fenomenul pornind de la provincialismul coerent al catalanilor, de la structutra economică a clubului şi de la investiţia în La Masia, fabrica gratuită de jucători de pe lîngă Nou Camp. The Economist a dat de o pistă socio-economică şi probabil are dreptate. Doar în cărţi. Pe teren e un pic altceva. Pe teren Barcelona înseamnă Barcelona: o ecuaţie indescifrabilă şi imbatabilă.

Imbatabilă? Sîmbătă, Manchester porneşte, pe Wembley, cu şansa a doua. Într-o finală de Liga Campionilor cu Barcelona, şansa a doua înseamnă ceva infim cu potenţial fabulos. Mai precis, şansa de a debloca fotbalul în numele reţetei originare. Cu Barcelona şi domnia ei impenetrabilă, fotbalul s-a apropiat periculos de unghiul mort. În genere, supremaţiile fără antidot împing sportul spre limita de la care începe ceva maiestuos şi nefiresc. În tenis, epoca Federer a fost cel mai recent exemplu de sport împins spre capătul de la care urmează doar locul de dat cu capul în absolut. Va putea Manchester United face recurs, cu acea furie care răstoarnă şi sparge, spre a reda libertatea sportului? Nu cred. Dar sîmbăta trecută, Manchester a avut ocazia să vadă cum se face aşa ceva. Iar dacă n-a văzut, a pierdut o lecţie enormă.

Leinster a cîştigat Cupa Europei la rugby după ce fusese demolată în primele 40 de minute. La pauză, Northampton conducea cu 22-6. După pauză s-a iscat un uragan. Leinster a atacat cu o înverşunare dementă. Am văzut cel mai frumos meci de rugby al ultimilor mulţi ani. Scor final 33-22. Leinster a demonstrat cum se sparg digurile, cum se răstoarnă istoria şi cum se poate obţine cenuşă din adversarul care te surclasează. Ei bine, cum? Habar n-avem. E clar că se poate, dar nu e clar cum se poate. Iar dacă Manchester nu va putea, ştim de pe acum că la anul finala Ligii Campionilor se va juca tot pentru detronarea Barcelonei. Ştim deja numele viitorului candidat: Chelsea. Dar asta numai dacă suprimarea lui Ancelotti va fi urmată de rechemarea lui Hiddink. Pînă atunci, un apel umanitar: Opriţi Barcelona! E inadmisibil de bună.

Altă lume! Cu totul alta!

Galaţiul, ca şi proletariatul, nu a avut de pierdut decît lanţurile

Excepţia de la Urziceni e confirmată ca regulă la Galaţi.

De acum înainte, nimic din ce a fost n-o să mai fie. Sau măcar n-o să mai fie la fel. Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Victoria finală a Galaţiului - oricît şi-ar scuza unii eşecul cu prezumţia unui parteneriat financiar al lui Stan cu FRF-ul - ţine de un alt mod de a considera normalitatea. De un mod normal. Ce-i normal în Bucureşti e ridicol şi absurd la Galaţi: senatori de drept, prinţi, briliante, maşini de fiţe, trădări în vestiar, africani aroganţi care-şi bat joc de tîmpiţii de români, prime de joc nesimţite, încuscriri vinovate între jucători şi patroni, un regim de cluburi şi de dezmăţ sancţionat de ochii lumii, cîrdăşii la vedere ale finanţatorilor…

Marius Stan şi Dorinel Munteanu nu şi-au putut permite nimic din ce părea să fi impus ca reguli definitive Steaua, Dinamo, Rapid, Timişoara şi Craiova, adică o scaldă-n bani ciocoiască, o mîrlănie mediatică de parveniţi, un şir de trufii în coasta penalului, un regim intern discreţionar şi răfuieli în public de barbugii. Galaţiul, mai mult decît să bată pe toată lumea şi să adune puncte, nu avea ce să-şi dorească. Că-n Marius Stan şi-n Dorinel Munteanu mocneau - exact ca-n Dan Petrescu şi Mihai Stoica la Urziceni - nişte dorinţe de revanşă greu de îndurat, e altă poveste.

Vorbim de o altă lume, pentru că, într-un campionat în care de ani mulţi contează orice în afară de fotbalul din teren, Galaţiul nu putea răzbi decît prin joc. Tot ce pare de la sine înţeles la “granzii” tradiţionali ai campionatului, adică milioane de euro pierduţi cu achiziţii şi transferuri stupide, titluri obţinute cu tribunele goale, un joc de-a hoţii şi vardiştii cu Justiţia, un răsfăţ mediatic vecin cu slugărnicia, la Galaţi nu e posibil. Legea dintîi a războiului de tip european e să cîştigi rămînînd viu. Dacă nişte fanatici au putut să deturneze avioane cu briceagul, e pentru că nu puteau pune la bătaie decît vieţile lor. Deşi analogia poate să pară deplasată, altceva decît fotbalul, altfel spus altceva decît viaţa lor modestă şi anonimă, jucătorii lui Marius Stan şi Dorinel Munteanu nu aveau ce trimite la război. Nu aveau la echipă un echivalent la Becali, Borcea, Copos, Mititelu şi Iancu.

Iar în ce mă priveşte, îi mulţumesc Galaţiului fiindcă mai îndulceşte niţel din frustrările fotbalistice ale Brăilei.

Noi, cei daţi naibii

Acest “Oh, Doamne!” cu care Marius Stan ne-a cam luat piuitul

M-am uitat bine dispus la finala portugheză de la Dublin, îmi plăcea în ce viteză, cu ce ambiţie, cu ce înverşunare “se omorau” pentru o cupă europeană, nu mai zic de miile de fani din tribune, aeropurtaţi tocmai de la Atlanticul lor pînă în Irlanda asta, şi ea în criză grea, ca şi ei, aiurea, alergau cu tot talentul şi vigoarea, jucau un fotbal foarte bun, iar mie nu-mi venea să le spun decît aşa: “Măi inconştienţilor, voi sînteţi neinformaţi? Nu ştiţi că jucaţi o finală a sărăntocilor? A celor care nu au loc la masa bogaţilor?”. Mă amuzam bine, adică rău, ca tot românul care băşcălizează tot ce nu-i stă în caracter şi inteligenţa sa inegalabilă. Şi ce dacă sîntem şi noi nişte sărăntoci în fotbal (şi nu numai…)? Nu suportăm că nu stăm şi noi la masa bogaţilor, acolo unde, desigur, ne era sortit locul, la cît talent şi minte avem. Aia ne doare, restul e dispreţ, impertinenţă, snobeală, lamentare, invidie neagră, grătar şi “Vino să te pup!”. Sîntem întru totul daţi naibii, aşa că e firesc să ne ia dracu’… de ce facem mofturi?

Adevărul este că eram bine dispus încă de dimineaţă, cînd citisem în Gazetă interviul domnului Marius Stan; vinerea trecută îi imputasem că prea tace şi acum, după ce o învinsese clar pe Poli, se dezinhibase, dăduse drumul la joc şi la buze, în mare formă de şut, dar şi de dribling. Dribla lejer cîteva probleme, însă mai presus de toate avea luciditatea veselă şi tristă, ca în Topîrceanu. E mare lucru, căci de obicei luciditatea, la noi, e sumbră. Nu. Domnul Marius Stan, în clipele euforiei, mîndru de jucătorii săi, putea să zică negru pe alb: “Dacă ai bun- simţ te întrebi ce căutăm noi să jucăm în grupe, pe Camp Nou, pe Bernabeu… Oh, Doamne!”. Poate că nu e exemplar, poate că nu e corect politiceşte - cam defetist, nu? - dar e perfect just ca sentiment. Ne-a cam luat piuitul.

Cam asta simţim cu toţii - un “Oh, Doamne!” - în perspectiva lui Champions League. Nu ştiu dacă în asemenea situaţie prea-fericită tot aşa s-ar fi exprimat şi rivalii săi, nu mai are importanţă, totuşi, pentru sinceritatea exprimării i-aş da domnului Stan, ca între noi, sărăntăcii, o diplomă de bun- simţ. Iar pentru Dorinel - al cărui fan declarat sînt - această parafrază după o celebră vorbă a lui Tata Pik, eminentul antrenor de handbal de la Braşov, cînd a fost aruncat în aer pentru promovarea Tractorului obscur din B în A: “Vă mulţumesc, dar aştept să mă înjuraţi cînd voi pierde cu Manchester United”.

Constantin Bărbulescu-Wembley

A fost primul arbitru român în Templul fotbalului şi a adus în ţară mingea cu care jucase Bobby Moore

Acum 40 de ani, fotbalul mare se juca pe Stadionul Tineretului. Asta pentru că îl jucau, după ce săreau gardul, copiii din cartier. Nu toţi copiii din cartier, ci numai şi numai noi, cei ce deţineam în secret şi într-o pungă de plastic mingea de pe Wembley. Era albă, complet albă, într-o eră care se îndrăgostise de romburi negre, lucioasă ca o sferă plutitoare prin seriale SF şi atinsă de Bobby Moore. Şi de Geoff Hurst, omul nemuritorului hat-trick din finala Mondialelor 1966. Shilton o ţinuse în braţe. Allan Ball, mijlocaşul de fier-beton al lui Everton, o cărase de-a latul şi de-a lungul suprafeţei de joc. Ba chiar şi Chapuisat, un elveţian mult mai subtil decît tot ce ştim noi despre tehnologia eleveţiană, o pasase subtil spre Odermatt, vîrful care marcase un gol cu un şut bine condus de gazon. Gazon? Glumiţi! Covorul din Templu.

Albă, lucioasă şi netedă la pipăit ca o filă de manuscris, mingea cu care jucam noi pe Tineretului văzuse şi simţise gazonul sacru de pe Wembley. Anglia – Elveţia 1-1, în 1971. Mai important, mult mai important era că la capătul fugii prin iarba fără de fir şi noduri de pe Wembley, mingea ajunsese unde trebuia: în braţele lui Constantin Bărbulescu. Primul arbitru român pe Wembley. Era noiembrie 1971. România era comunistă, dar noi eram copii crescuţi pe fotbal, engleză şi muzică pop la fel de engleză. Constantin Bărbulescu era arbitru şi se născuse la Craiova. Era şi om cu carte. Aşadar, la un moment dat a cutezat să creadă că îşi poate respecta oraşul şi părinţii, semnînd articole de istorie cu numele întregit după neam şi baştină: Constantin Bărbulescu-Craiova. Printre altele, pentru că ştia multe despre istoria Craiovei şi pentru că poate recita, şi azi, echipa cu care Craiova ar fi trebuit să cîştige campionatul în 1944. A reuşit să-şi păstreze numele un timp, după care Partidul a stîrpit deraierea burgheză şi l-a silit pe omul născut la Craiova să se despartă de Craiova, sub şi prin semnătura. Mai important, mult mai important decît asta, pentru noi, copiii de cartier lipsiţi de înţelegerea lumii comuniste, Constantin Bărbulescu fluierase sfîrşitul pe Wembley şi plecase cu mingea la vestiar. De la vestiar, la hotel, de la hotel la aeroport şi de la aeropot direct acasă, unde aşteptam noi, strînşi cu urechile pîlnie să auzim poveştile de pe Wembley. A scos mingea şi a spus: “Băieţi, e a voastră!”. Am luat-o şi am jucat cu ea numai meciurile “bune”, de duminică. De fiecare dată, înainte de miuţă, unul din noi recita, amintind că în mingea noastră a dat cu capul Moore şi a pus latul Ball.

Au trecut 40 de ani, mingea s-a pierdut, roasă de ierburile arse de pe Tineretului. Mai important, mult mai important, Constantin Bărbulescu, e printre noi, a înrămat cronica meciului de pe Wembley şi ţine minte că Ovidiu Ioaniţoaia a fost singurul ziarist care a scris despre primul arbitru român din Templu. Mai mult, arbitrul de atunci şi omul de azi şi-au reîntregit numele, fără oprelişti: Constantin Bărbulescu-Wembley.

Dacă doriţi să recitiţi, dacă doriţi să revedeţi

Tot ce a dus naţionala pe locul 41 în lume, am regăsit cu surplus la juniorii de 17 ani

O glumă veche spune că singura asemănare cu fotbalul, din ce vedem mereu în terenurile noastre, e la numărul de jucători. Adus la zi şi la gazetăria noastră de fotbal, miştoul acesta trist ar suna cam aşa: singura asemănare dintre jurnalismul nostru “pozitiv” şi cel al fotbalului mare e la delirul metaforelor şi la inflamările patriotarde, în zilele în care bate un vînticel de victorie. După ce ani de-a rîndul Naţionalele noastre de juniori n-au contat în nici un fel, nici intern, nici extern, entuziasmul, vecin cu clinicul, al calificării formaţiei noastre Under 17 la turneul final a produs un puhoi de superlative de toată ruşinea.

Ca şi cum rahatul se făcuse peste noapte bici.

Ca şi cum România născuse, în cea mai adîncă ilegalitate, vreo douăzeci de-alde Messi şi Cristiano Ronaldo. Anonimii de pînă atunci ai lotului ne-au fost înfăţişaţi de cîţiva confraţi, altfel animaţi de cele mai curajoase sentimente, drept nişte perfecţiuni, care nu aşteptau decît ocazia ca să dea peste cap piaţa mondială a transferurilor explozive. Niciodată o mînă de anonimi nu s-a bucurat de o campanie mai favorizantă. Niciodată o puştime fără identitate sportivă n-a fost tratată mai americăneşte, cu paiete, surle, trîmbiţe şi şmecherii scoutereşti. România jună scotea la vînzare pielea ursului din pădure.

Explicaţia acestui derapaj al simţului măsurii trebuie căutat probabil în nevoia de mai bine, care aştepta comprimată şi abuzată, care avea acum prilejul să producă şi altceva decît văicăreli şi acuzaţii. O altă explicaţie părea să vină din parcursul în grupă. Se născuse, în sfîrşit, generaţia cu psihic de învingători? Jocurile din turneul European au dovedit însă un antrenor mediocru, genul de antrenor român care se laudă cu înfrîngeri valorînd cît victoriile şi prezenţe onorabile în coada celor mari. Au dovedit şi o vîrstă a fotbalului junior care maimuţăreşte fotbalul senior în tot ce are acesta mai detestabil: declaraţii de doi bani, o tehnică precară şi un comportament la înfrîngeri lipsit de demnitate. Tot ce a dus naţionala pe locul 41 în lume am regăsit cu surplus la juniorii sub 17 ani.

E foarte oribil

Cine nu-i exasperat de mizeriile din fotbalul nostru?

Ipotezele de lucru fiind, după cum se ştie, mai numeroase decît adevărurile, vin şi eu cu una personală: şi dacă UEFA, par example, se autosesizează la scandalurile zilnice din acest final de campionat românesc, face un dosar gros, cu toate declaraţiile zguduitoare - gen “Nu mă siliţi să vorbesc, că distrug campionatul!” - ia de bune toate denunţurile de trucaj şi suspiciunile la adresa arbitrajelor şi proclamă mîine-poimîine: “Campioana României nu se va califica direct în grupele Ligii Campionilor şi, ca atare, nu-i dăm nici un ban. Ea va fi obligată să treacă prin două-trei tururi preliminare”. Ce facem? Ne va durea în pălărie? În bască? În pix? Vom zice că bine ne-au făcut?

Sigur că e o ipoteză venită din exasperare. Dar cine nu e exasperat auzindu-i pe domnii Iancu şi Porumboiu şi văzînd cum tace domnul Stan? Eu, unul, nu mai am superlative pentru mizeria în care ne zbatem în fotbalul nostru; nu e numai oribil, e - ca să zic aşa - foarte oribil. Mi şi mi se bate capul că e din cauza celor zece milioane de euro care strălucesc la capătul etapei 34, ultima. Se combate cu vigoare şi această ipoteză: vedeţi-vă, domnilor, de treabă! Nu-i din cauza milioanelor! Atunci din ce le vin la gură atîtea injurii şi blesteme, dacă nu din bani? Detest vorba din veac: “Ca la noi la nimeni”, dar sînt pe cale să mi-o revizuiesc uşor-uşor. Aşa o fi şi-n Albania? Şi în Belarus? Sau, în ordine alfabetică, şi în Cipru? Şi cu ce m-ar încălzi? - vorba lui Dănuţ Lupu, auzind de amicalul cu Argentina.

Nu pot desigur evita întrebarea: dar dumneata, om al progresului, cu p mic şi cu P mare, cu cine ţii? O spun franc: cu Gaz Metanu’. Am scris-o mai demult, de cînd am auzit minunata strigătură: “Nu-i echipă în Ardeal ca echipa Gaz Metan!”. E singura echipă din campionat în real progres de la an la an, de cînd era la retrogradare şi pînă azi, cînd îi joacă în faţa ochilor mirajul european; se mişcă mai mult decît drăguţ, a pus ceva forţă, e curăţică şi plăcută. Pustai e un antrenor pentru care merită să te rogi să nu vină în Bucureştii ăştia de groază. Plus că au un teren şi tribune civilizate, pe măsura unui public care, deocamdată, nu s-a dat în stambă, adică - vorbind ca pe vremuri - ar lua trofeul Petchovschi. Nu se mai oferă asemenea trofee pentru fair-play. Ce mi-a venit să ajung aici, la fair-play? Oi fi şi eu vreun reacţionar nostalgic în lumea asta în care, din megalomanie, un patron se dă şi împărat, şi vinovatul numărul unu, dar nu păţeşte nimic. Urît mai trăim, domnilor, cum se încheia o nuvelă a lui Gogol, ce-i drept nu din lumea fotbalului, dar asta nu contează.

Profesor de dezumanizare

Tragedia ciclistului belgian Wouter Weylandt s-a transformat în obiect de compasiune virtuală

Wouter Weylandt a avut parte de un destin postmodern. A murit în direct, a fost înconjurat de tehnologie pînă în ultima clipă, a devenit - postum - erou digital şi a fost imediat reciclat de propria echipă, care a decis să continue Il Giro, din “respect” pentru regretatul ciclist. Postmodern înseamnă, mai departe, că Weylandt va fi uitat săptămîna asta sau, cu puţin noroc, săptămîna viitoare. Nu e aşa? Au dreptul să se îndoiască doar cei ce-şi mai amintesc unde a avut loc Olimpiada de iarnă 2010 şi cine a murit acolo.

De ce ar trebui totuşi să-l ţinem minte pe Weylandt, un ciclist onorabil, cîştigător de etapă în Giro anul trecut, dar în nici un caz o celebritate indispensabilă? Răspunsul e mai puţin important. Întrebarea e, în schimb, sfîşietoare. Ea ilustrează o lipsă de sensibilitate definitivă, o neştiinţă crasă faţă de valoarea de întrebuinţare a tragediilor. Un ciclist de 26 de ani coboară o pantă în mare viteză, se uită în spate, agaţă cu pedala
parapetul, cade şi moare pe şosea, cu craniul zdrobit. Iar noi, presa şi atît de instruiţii ei comentatori, continuăm să vedem un accident tehnic, un moment nefericit care întrerupe, dar nu poate deranja, cursivitatea sportivă a istoriei Giro d’Italia.

Ne scapă ceva şi anume totul. Pus în şa, pe una din superbicicletele de serie mică, dotat cu cască de protecţie, ochelari profesionali, tricou şi reclame, înconjurat de tot vuietul mediatic al Turului, tînărul Weylandt a devenit, alături de restul plutonului, un obiect virtual. Un seamăn mai cunoscut, dar şi mai puţin real. O figură care ne aparţine, dar nu-şi mai aparţine, aşa cum personajele din Call of Duty ne reprezintă dorinţa de
bravură, dar pot muri şi pot fi înlocuite fără regret. Dezumanizarea sportivilor e cel mai grav efect al modernizării sporturilor. Chiar înainte de a elimina conţinutul uman, sporturile propagate în masă şi-au lichidat mediul de transmitere.

De aici stupiditatea inegalabilă din Gazzetta dello Sport care titrează ferm: “Il Giro Piange”. Nu sînt sigur că mai putem înţelege idioţenia care dă litera unui asemenea titlu. Il Giro a devenit o fiinţă şi trebuie să se ocupe, în lipsa noastră, de problema compasiunii. Indolenţa (aroganţa?) acestei propuneri care recomandă demisia de conştiinţă e un scandal moral. Poate e, într-adevăr, mai bine să uităm totul: Il Giro şi toate pretenţiile enorme ale sportului ca profesor de dezumanizare.

Steaua Degeaba II şi Dinamo II La Fel

De ce să cumperi un Maicon de afară, cînd Liga a II-a e plină de Maiconi?

Orice prostie care durează la infinit e socotită fatalitate. Orice eşec care se lungeşte la nesfîrşit pare să aibă o cauză secretă, dacă nu şi una foarte înaltă. Orice pierdere de care nu dă seamă nimeni e adunată la profit. Steaua II şi Dinamo II sînt două astfel de eşecuri îndelung instituţionalizate, ale căror raţiuni de constituire s-au pierdut toate pe drum. A dispărut scopul şi în locul lui s-a instalat agonia. Steaua II şi Dinamo II sînt bătaia de joc a Ligii a doua şi a echipelor care în felul acesta răzbună nişte pricini mai vechi cu Steaua I şi Dinamo I. Cînd nu ajungi la boieri, scuipi pe servitori.

Dacă întrebi cluburile mamă de ce risipesc banii pe nişte crescătorii de rataţi, răspunsul va fi că aşa fac toate cluburile cu pretenţii, călesc viitorul în ligile secundare. Dacă insişti să-i şi nominalizezi pe căliţii care au ajuns titulari şi mari jucători la Steaua I şi la Dinamo I, rămîi cu lista goală. Locurile ocupate în liga săracilor de Steaua II şi Dinamo II explică, pentru cine are ochi ca să vadă şi minte ca să înţeleagă, situaţia mai mult decît penibilă a stăpînilor din Liga întîi. Steaua şi Dinamo maimuţăresc structuri ale fotbalului mare european cam din aceleaşi motive pentru care se fălesc cu maşini de paradă pe uliţi cu gropi. Întreabă-i pe cei doi guralivi şi nu numai pe ei, ci şi pe ţuţării care dau toată ziua interviuri ca să acuze adversarii şi arbitrajele, cum îi cheamă pe clonaţii de la echipa a doua şi vei vedea că habar n-au.

Se mai petrece un lucru din categoria absurdului maxim: străinii cumpăraţi de buni pentru Liga întîi sunt proştii proştilor în Liga a doua. Zecile de derbedei africani şi sud-americani aduşi cu tam-tam pe rol de salvatori şi plătiţi de zeci de ori mai bine ca şeful statului, le-au dus pe Steaua II şi Dinamo II pe locurile 13 şi 14. Dacă Steaua II şi Dinamo II n-au coborît încă acolo unde le-ar da dreptul loturile şi jocul, adică în Liga a III-a, e pentru că, oricît de prost ar fi fotbalul jucat de o echipă românească, există întotdeauna echipe în stare să joace un fotbal şi mai prost. De pildă, Steaua III şi Dinamo III.