April 2011 ↓

Cazul Mărgăritescu. Adică Dinamo şi restul ţării

Ce alte categorii de români trebuie exceptate de la lege?

Să nu-i dai Justiţiei Române un mare penal din fotbal, că face pe dînsa de frică. Tremură chiar şi cînd poate să facă dreptate cu toată acoperirea Legii. Suferă preventiv. S-a deprins atît de mult cu temeneaua la Putere, că bate mătănii şi cînd Puterea stă cu spatele. Pupă poala popii în avans, ca să afle stăpînii că e disponibilă oricînd la pupat poale. Mărgăritescu trebuia judecat în libertate dintr-un motiv perfect legal, vădit, de bun-simţ şi care nu ar fi produs nici un protest din partea societăţii civile. Pur şi simplu, Mărgăritescu nu-i un pericol public. Ce primejdie generală să fie un fotbalist fiţos ca toţi cei cu bani şi prostit, tot ca atîţia alţii cu bani, de un clan de hoţi de maşini? Cu toate acestea, argumentele lăsării sale în libertate sînt excesiv discriminatorii, contra condiţiei românului de rînd. Eu, românul de rînd, sînt jignit de Justiţia Română! Cu ce e un fotbalist mai presus de mine şi de lege şi chiar mai presus decît un fraier şi un ciubucar de toată mîna? De cînd notorietatea în fotbal este un atu în faţa legii? Ce alte categorii sociale mai trebuie exceptate de la o judecată dreaptă? Politicienii, poloiştii, filateliştii, maneliştii, manichiuriştii, paraşutiştii, oculiştii?!!

Domnilor procurori şi judecători, aţi avut o şansă mare să nu fiţi stupizi şi aţi ratat-o! De fapt, nici n-aţi fost stupizi. Doar mai mult ca obedienţi. Slugarnici, nu faţă de ce mai e azi Dinamo, ci faţă de ce-ar mai putea fi iar Dinamo, dacă ar veni alte vremuri. Dacă s-ar întoarce Europa cu dosu’-n sus. Mărgăritescu e fotbalist la Dinamo, e adevărat, dar Dinamo nu-i stat în stat. Nu mai e stat în stat, cum era odinioară, dar se pare că niţel tot mai e. Dovadă că nici unul din vinovaţii şoselelor de la Dinamo n-a fost atins nici cu o floare. S-a modificat ţara, dar au rămas în rosturi şi în viaţă mulţi din cei care se simţeau deasupra ţării, doar pentru că aveau o relaţie militară, judiciară şi financiară cu Dinamo. Oameni care nu erau neapărat “dinamovişti” aşa cum aş fi eu, să zicem, brănist ori gazmetanist. Erau şi au mai rămas “oameni de-ai lui Dinamo”. Dacă Dinamo ar fi iarăşi campioană, ar scoate imediat capul la vedere şi ar fi vai de capul nostru, al celor cu memorie şi cu opinii. Aşa, cu Dinamo la mijlocul clasamentului, procedează de la distanţă. Şi cad în propria lor istorie. Mărgăritescu trebuia lăsat liber deoarece are acest drept prin lege, nu fiindcă are 42 la gheata de la Dinamo şi fani în Poliţie şi în fostul MAI.

E plin fotbalul nostru de penali şi de clanuri, iar voi, apărătorii Legii, vă prostiţi fără să v-o ceară nimeni.

Cred că sînt obiectiv

… fiindcă ştiu că nu fac unanimitatea

Cine are dreptul la dezinvoltura lui Gică Popescu, ca să numească Realul, după acest 0-2 european,  “echipă mică”? Nimeni dintre noi, chibiţ sau cronicar, nu. El, da. Lui poate să nu-i pese că Hagi a declarat, după finala Cupei Spaniei, că a fost tot ce-a văzut mai frumos. Personal, am rămas tablou. Cum să-l contrazici pe Hagi în fotbal? Simplu cetăţean, cu un creion în mînă, mi-am permis să scriu că acel 1-0 n-a fost un meci magnific, ci crîncen, în care problema eternă a “dreptăţii” scorului nu se pune. Altă dată voi scrie - zău, ar merita o carte! - ce mi s-a transmis pe blogul Gazetei pentru această opinie; noroc că mai am humor cînd citesc că, fiind fan netrebnic al Barcelonei, am fluierat, probabil, şi eu, imnul Spaniei…

Un cineva realist mi-a aruncat în faţă şi în final un “Adios, Senor Cosasu”… Acuzaţia supremă a fost, desigur, lipsa mea de obiectivitate. Ce pot replica imediat? Obiectivitatea pentru mine înseamnă să înţeleg că nu voi face niciodată unanimitatea în ce scriu şi e perfect normal să respect dezacordul cu cei cît de cît competenţi, măcar în logică. Păstrîndu-mi buna dispoziţie - în nici un caz nu mă voi lamenta ca o victimă a “realiştilor” - nu văd nici azi dimineaţă ce capodoperă a fotbalului s-ar fi scris pe Bernabeu. Căci aşa a început transmisia: va fi din nou o capodoperă pentru care superlativele sînt insuficiente. Ca după aceea să se ajungă, lesne şi evident, în comentarii, la “luptele libere” de pe teren, la coridă şi la adevărul cotonogelilor - dacă avem dreptul să numim aşa ce se întîmpla între două-trei pase mai mult sau mai puţin măiestre. Mulţi se desfată cu această aşa-zisă intensitate a jocului bărbătesc, în limitele, cică, ale regulamentului. Dar dacă se depăşeşte regulamentul tot intensitate îi zicem? Cele mai bune echipe din lume nu se pot şi cotonogi?

O repriză întreagă, prima, nu am numărat decît două-trei faze cu adevărat intense, în careurile respective - prima fiind şutul lui Ronaldo, în ultimele minute, un Ronaldo ca niciodată mai palid şi mai mofturos. Cu tot calmul susţin că meciul va fi fost “salvat” în memoria noastră computerizată de golul lui Messi, pe care îl voi pune de azi înainte lîngă nepieritorul gol al lui Maradona din meciul cu Anglia. E de-acolo, din categoria “sublim”. Ca să nu apelez la superlativele uzate, voi mai scrie, cu aceeaşi obiectivitate de fan Manchester - că săptămîna asta europeană ne-a fost luminată de o singură fază pe măsură: pasa lui Rooney către Giggs, în meciul cu Schalke Gazprom, cu care l-au învins pe Neuer şi, la urmă, l-au trimis pe Ryan în braţele lui Raul. Mi s-a părut scena de maximă intensitate emoţională a fotbalului nostru modern şi p(r)ostmodern.

Cît despre El Clasico al nostru, nu mi-a rămas din el decît cartonul acela singuratic pe care scria: “Mi-e dor de Steaua!”. Iar la capitolul “tristeţi”, acest telefon de ieri de dimineaţă, de la dl G. Scurtu, celebrul muzeograf al Rapidului: “Cred că Rapidul va avea soarta Progresului”.

Comedia spaniolă

Real-Barcelona rămîne un laminor de pasiuni iraţionale

La ce bun Real-Barcelona? Dacă vă gîndiţi la fotbal, atunci, da, Real-Barcelona are sens şi valoare. Problema e că fotbalul e o parte tot mai puţin însemnată a fenomenului Real-Barcelona. Acest meci care se joacă de o sută şi ceva de ani a ieşit treptat din fotbal sau, mai degrabă, a fost încărcat pînă la refuz de mituri, vise, gunoaie, paraziţi, amintiri şi alte deşeuri care n-au legătură cu jocul de fotbal. În fond, exact lucrurile care nu ţin de fotbal explică hipnotismul social total al acestui meci care ucide orice urmă de normalitate în Spania şi mult dincolo. Real şi Barcelona sînt un clasic în sensul modern al cuvîntului, ceea ce presupune mereu o crispare şi o adîncire în obsesie care n-au nimic de-a face cu pacea civilă. Lumea spaniolă o ia razna şi se intoxică voluntar cu mituri demonstrabil false.

Aşa, de pildă, presupunerea după care Real-Barca e un duel între centru şi periferie, între monstrul naţional şi autonomia regională. Adevărul e că Barcelona a profitat enorm de provincialismul ei “asediat” şi a lăsat centrul în urmă. Altă falsă obsesie e teoria persecuţiei, care vede în Barcelona mielul catalan şi în Real fiara franchistă. Mai aproape de adevăr sînt cifrele care spun că în plin franchism palmaresul Barcelonei a fost bine merci şi ceva mai bine merci decît al clubului de casă al lui Franco. Se mai spune şi că marii animatori catalani ai Barcelonei au fost fugăriţi şi executaţi de criminalii de dreapta conduşi de la Madrid. Evident, nimeni nu vrea să ştie că Real a fost într-o situaţie similară, că un număr de lideri ai clubului au fost comunişti practicanţi şi s-au bucurat din plin de închisoare şi exil.

Cu toate astea, lumea crede ce crede. Real-Barcelona e în continuare un laminor de pasiuni iraţionale, orice ar spune cifrele şi istoria. Diferenţa faţă de Dinamo-Steaua e nesemnificativă şi ţine doar de maniere: tribalism suburban la noi, tribalism middle class la ei. În acest timp, Spania se duce elegant de rîpă, îşi îngrijeşte cele 20 de procente de şomaj şi speră că va fi absolvită de faliment pe banii nemţilor atoateplătitori. E o neatenţie crasă. Obsesia marelui El Clasico ar fi un fapt de bună cultură sportivă dacă s-ar hrăni din fotbal. Aşa, e o comedie comună în care zeci de milioane de actori spanioli se joacă de-a ura pentru a se scuza reciproc. Păcat de fotbal.

Să cîştige Timişoara, dar să piardă Iancu!

Ajunge! S-a mers prea departe! Nu-i mai suport pe patronii care jignesc o ţară cu banii lor!

Agresivitatea şi mîrlănia, în forme adesea clinice, ale cîtorva patroni, precum şi toleranţa, vecină cu cîrdăşia, pe care Liga şi Federaţia o arată vizavi de feudalismul de club şi răfuielile televizate în limbaj de penitenciar, din etapele cu arbitraje dedicate, au mutat interesul publicului de la fotbalul propriu-zis şi de la jucători la bătălia pentru marele ciolan european. Ideea acestui articol mi-a servit-o Victor Becali, care a fost foarte net în opţiuni: “Nu mă interesează dacă Steaua cîştigă sau pierde, pe mine mă interesează să cîştige Gigi”!

De fapt, dorinţa asta am auzit-o, în exprimări dintre cele mai dure, faţă cu finanţatorii mai multor formaţii, la persoane de toată starea, excedate de ifosele şi trufiile de barbugii ale unor baroni de echipe. Dar am ezitat s-o fac articol, fiindcă aşa am învăţat din proverbele românilor, că nu-i sănătos să pui paie pe foc. Zicala a fost creată înainte de a fi fost inventată benzina. Paie nu e bine să pui pe foc, dar sînt situaţii în care ce nu rezolvă paiele poate să rezolve canistra. Dovadă că - prin recurs parcă la aroganţa lui Victor Becali - o bună parte a publicului cel mai devotat al Stelei a dat-o la întors: să cîştige Steaua, dar să piardă Gigi!

Dacă s-ar realiza un sondaj lărgit de opinie la publicul fotbalului de stadion dimpreună cu publicul şi mai mare de televizor, dacă am realiza o serie de sondaje privitoare la cancerul din sistem, iar în baza acestora s-ar întocmi o ierarhizare a cauzelor care duc sportul nostru nu doar în jos, ci într-un subsol al dezonoarei, sînt convins că patronatul ar fi pe primul loc. Pentru mine, Timişoara nu mai este, de ani buni, perla Banatului şi oraşul care mă făcea cîndva să visez ce ar putea fi un Occident românesc pe modelul Timişoarei, ci un pîntec gigantic care acuză şi împarte lumea în vinovaţi şi duşmani.

Da, timişorenii mei dragi, vreau să cîştige Poli titlul, iar pe justiţiarul de mahala care a uzurpat condiţia universitară a urbei vreau să-l văd la retrogradare! Ştiu că nu e posibil, însă dreptul de a dori e garantat de Constituţie. Să ne înţelegem: nu-i vorba de gusturi, de simpatii şi de antipatii. E vorba de reprezentare. Dacă Timişoara se regăseşte în umorile şi în ieşirile de mahala ale patronului lui Poli, atunci să-i fie de bine! Poate că felul său de a cinsti numele oraşului este, pentru primar şi pentru toţi cei care-l sprijină din primărie, un fapt de mîndrie. Timişoara mea nu-i şi Timişoara lui Iancu.

Supersuperlativele

Nu-mi dau seama cîtă splendoare în iarbă a produs finala Cupei Spaniei

A fost finala Cupei Spaniei “un spectacol minunat?” Ne-a dat “un fotbal de cea mai bună calitate?” Am trăit un “meci formidabil?” “Incredibil?” “Magnific?” “Un spectacol extraordinar de frumos?” Îndrăznesc să spun că nu. În cavalcada atîtor supersupersuperlative rostite extatic dintr-o răsuflare, singurul adjectiv care mi s-ar părea la locul lui, deloc dispreţuitor la adresa “celor mai bune echipe din lume” este “crîncen”. Crîncen, desigur, nu mi se pare un superlativ. Un El Clasico crîncen nu-ţi spune îndeajuns, nu e suficient de delirant, e prea terestru… Mie, unuia, îmi explică aproape totul, inclusiv sistemele de joc, care au aparţinut sistemului nervos şi osos.

Nu-mi dau seama cîtă frumuseţe şi splendoare în iarbă a produs nervozitatea cu care s-a jucat în prima repriză, aceea a Realului, dar tot ce nu era fault nu depăşea trei pase şi devenea eroare umană. Realul a jucat cu o furie în marcaj, cu o mînie în aglomerare, care a destabilizat evident stilul Barcelonei, aş scrie că l-a desfigurat, l-a schimonosit; nu e o imputare, furia face parte din joc, dar să nu mi se mai vorbească de magnificienţă. Realul n-a fost magnific, ci mai degrabă mînios, iar Mourinho mai violent în mînie decît Dan Petrescu, ca să iau un etalon… Nu se putea ca furia asta să nu-l coste, să nu-l epuizeze nervos - şi asta explică repriza a doua, cînd Barca şi-a revenit şi ne-a vorbit pe limba ei. Comparaţi fotbalul din repriza întîi cu jocul din a doua, în care Iker - omul cu adevărat magnific al Realului - i-a scos din minţi şi i-a făcut neputincioşi pe un Messi capabil să care trei-patru realişti în spate, pe un Iniesta, pe un Xavi tot mai blocaţi între răbdare şi nerăbdare.

Au plătit-o şi ei, neputinţa i-a epuizat, precum furia pe madrilenii resemnaţi la un sistem 1-9-1, căci Mourinho - cum bine a zis Ilie la două de noapte - s-a întors la ce-a jucat cu Inter. Golul lui Ronaldo - nu mai număr cîte mingi a greşit pînă în acel minut 103 - a fost de-o claritate într-adevăr clasică şi accept că ţine de miraculos, avînd în vedere cum se mai mişcau oamenii şi ce mai rămăsese din sistemele Mou şi Pep. A fost drept şi meritat acest 1-0? Să ne bucurăm - nu acest meci va dezlega această eternă enigmă a dreptăţii în fotbal. Iar ideea că “Mourinho a fost cheia jocului” nu o semnez decît dacă se admite că, la superorgoliul lui, el nu-şi va reveni din acel 0-5 chiar învingînd-o pe Barca de cinci ori la rînd cu 1-0.

Respect pentru altceva

Torres nu mai dă goluri pentru că nu mai poate da goluri. E mult mai complicat decît pare la prima vedere

Statisticienii au numărat: Fernando Torres nu a marcat în 871 de minute jucate la Chelsea. Aici e problema. Nu, nu în sutele de minute fără gol ale lui Torres, ci în stupiditatea care ne face să judecăm pe bază de cifre. Dieta noastră numerică de fiecare zi! Atîtea avantaje pentru cumpărătorul celui mai nou detergent, atîtea femei mulţumite (de crema hidratantă X), atîţia morţi în Libia, atîtea grade Richter în Japonia. Ce se usucă, din lipsă de simpatie, în spatele cifrelor nu mai contează pentru că nu poate face o ştire.

Torres nu mai dă goluri pentru că nu mai poate da goluri. Şi nu mai poate da goluri pentru că e blocat, decimat de neîncredere şi mîncat de îndoiala de sine. Toate se citesc limpede pe faţa şi în mişcările lui de elev înspăimîntat înaintea examenului. Torres nu ratează, ci e plecat într-un tărîm în care nu se poate nimic, nu iese nimic şi nu se întîmplă nimic. Iar asta îl face foarte uman.

O depresie nu e mai ușoară doar pentru că proprietarul ei e şi proprietarul celor 50 de milioane de lire plătite de Chelsea la transfer. O depresie e profundă şi gata! Misterul nefericit al neputinţei care ia în stăpînire un om n-a fost dezlegat. Nimeni nu ştie cum şi de ce apare această stare care interzice celui ce ştie să mai ştie şi celui ce poate să mai poată. Terapiile se ţin lanţ de la Freud încoace, dar scăparea ţine adesea de clipa la fel de inexplicabilă în care lacătul se face deodată ţăndări.

Singurul lucru pe care îl cunoaştem cu adevărat e caracterul exemplar democratic al blocajului. Nimeni nu e scutit. Scriitorul zace inert, luni şi ani de zile, incapabil să înţeleagă la ce naiba sînt bune hîrtia şi creionul. Funcţionarul se cuibăreşte în rutină şi ştampilează orice. După care se aruncă de la etaj cu un salt cuminte şi convins. Politicianul se dumireşte plumburiu că nimic n-are rost şi se retrage într-un cerc de filatelişti sau scrie despre conspiraţia mondială.

Însă căderea din viaţa fertilă a tînărului sportiv odinioară nemuritor e cea mai tristă. Cumva, maturii banali şi creatorii la cap de carieră au “dreptul” la blocaj. Părăsit la 27 de ani de încredere şi scînteie, Torres seamănă teribil cu o nedreptate incalculabilă şi neînţeleasă. Dacă se va rupe vreodată pîcla? Poate că da, poate că nu. Unii s-au trezit într-o bună dimineaţă stăpîni pe făptura din care ieşiseră cu totul. Alţii s-au trezit în fiecare dimineaţă la fel ca în dimineaţa în care au uitat să mai fie cineva. Asta e tot şi trece pe lîngă noi fără să ne lămurească defel. Dar ne putem strădui să înţelegem că fotbaliştii sînt oameni şi merită respect. Nici o legătură cu sloganul FIFA.

Anormalul devenit tradiţie

Antrenorii noştri garantează salvarea de la retrogradare, dar nici unul titlul

Lista antrenorilor care au cîştigat o mulţime de bani şi chiar şi-au făcut un nume ca providenţiali, angajîndu-se să salveze de la retrogradare nişte echipe cîrpite, e foarte mare. Problema însă nu e la antrenorii ciubucari, ci la patronii pentru care faptul că echipa lor rămîne încă un an în Liga-ntîi e însăşi performanţa. Cît timp vor exista patroni care nu înţeleg nimic din fotbalul mare, vor exista şi antrenori care garantează ultimul loc neretrogradabil.

Asta se întîmplă şi la alţii. Nu atît de frecvent şi nici cu aceiaşi potlogari. Dovadă că Boloni, cîndva aspirant la podium, s-a resemnat cu condiţia de salvator de ocazie în Franţa. Boloni nu mai e un antrenor foarte bun de multă vreme. Dacă se poate spune c-a fost vreodată foarte bun. A fost bunicel şi a prins o conjunctură favorizantă.Totuşi, cînd vine vorba să i se dea naţionala României, ţine nasul sus. Ca măturătoarele din Centru cînd discută cu măturătoarele din cartier. La salvatorii de profesie, fudulia nu e un defect, e un truc. O şmecherie psihologică. O fi ştiind omul ceva, gîndesc patronii născuţi să fie păcăliţi, că prea ţine la preţ! Or fi ştiind ei ceva, mai zice patronul ajuns pe locul 14, că prea sînt mulţi!

Antrenorii, care se rotesc la echipele rotite la rîndul lor pe ultimele locuri ale clasamentului, nu garantează jocuri bune şi rezultate onorante, ci puncte. Nu puncte cîştigate în teren, ci în clasament. De la jumătatea returului, intră în roluri principale antrenorii care nu ştiu fotbal, dar ştiu să scoată puncte. Nu-i o treabă grea, cu condiţia să existe suficient de mulţi antrenori ca şi ei, mediocrii şi proşti în profesie, dar oameni de cuvînt în tranzacţiile subterane cu puncte. Antrenori suficient de flămînzi cu care poţi face înţelegeri de tipul “dă-mi acum, că-ţi dau şi eu la anul”. De la locurile 7 la 14, sfîrşitul de sezon e al salvatorilor.

Cîte unul din aceştia începe să creadă că e cu adevărat antrenor şi reuşeşte să-l păcălească un timp pe cîte un patron de la jumătatea clasamentului. Ori, şi mai bine, din prima treime. Un astfel de antrenor e Şumudică. El s-a angajat să ducă Rapidul sus cu tactica şi cu psihologia celui care adună puncte ca să se salveze de la retrogradare. Rapidul lui Şumudică n-a jucat nici un meci joacă la marea victorie, ci, exact ca la Bistriţa, numai la mica ciupeală. Iar dacă i-ar fi reuşit tactica la ciupeală, nici n-ar fi fost prima oară cînd o echipă urcă pe podium luptînd eroic să nu retrogradeze.

Doneţkul e în Anglia?

Ce nu înţelege mintea mea de bucureştean

Înţeleg foarte bine ce zice dl Porumboiu despre arbitrajul românesc, îl înţeleg şi mai bine - ba chiar îl aplaud - pe dl Iancu, deplîngînd că “Poli nu arată bine”, exact în ziua în care e consacrată lider, pricep ce vrea şi dl Dragomir, cînd începe frazele sale dulcege cu “Măi oameni buni”, îmi este clar că “la palat” se lucrează la trei capete - cu Oli, Hagi şi Cîrţu -, îmi este şi mai clar de ce patronul, la cît fotbal ştie, nu vrea să dea curs ideii umane de a fi şi antrenorul Stelei - toate acestea îmi sînt limpezi, fotbalul românesc nu are atîtea enigme pe cît ne-am obişnuit să credem în lamentaţiile noastre indignate.
Ce nu înţelege mintea mea de bucureştean - cu limitele ei incontestabile, este cum de s-au adunat, la Londra, 75.000 de spectatori să vadă un meci în care “ai lor” plecau de la 0-4…? Cum de cîntau tot timpul? Ce credeau? Că-i vor da Realului cinci? Şi dacă Realul conducea deja cu 1-0, cum de nu plecau acasă şi-l aplaudau frenetic pe Defoe pentru un şut viguros? Adică doreau şi un 1-1 mai mult decît inutil? Pentru ce? Mi se va spune că fac pe prostul, de parcă nu aş şti ce înseamnă Anglia şi fotbalul ei… dar Doneţkul e în Anglia? Doneţkul e în celălalt capăt al Europei, în Estul ăla nedezvoltat material şi fotbalistic, iar Şahtiorul lui pleca de la 1-5, tot un fel de 0-4. Stadionul era arhiplin, ca să ce? Ca s-o bată pe Barca? Erau nebuni? Ca s-o vadă pe Barca? Dar nu aveau televizoare acasă? Or fi ucrainenii ăştia la fel ca englezii cînd e vorba de fotbal? Nu le pasă de scor, nu le pasă de logică, de calculele matematice…?

Păi, noi, români înainte de toate raţionali, bucureşteni cu cap, vom mai umple “Naţionalul” nostru de 55.000 de spectatori cu toate parcările lui, dacă nu mai avem nici o şansă în faţa unui scor imposibil? Ca să ce? Ca să-i vedem pe ai noştri incapabili să-i ia mingea lui Messi? Ca să plecăm acasă din nou distruşi sufleteşte şi cu maşina zgîriată de nişte imbecili furioşi? Dar ce, nu avem televizor acasă şi-o berică alături, bună pentru oricîte miştouri patriotice? Şi ce dacă nu sîntem ca englezii? Avem salariile lor? Dar ucrainenii au? Au un Ahmetov care bagă miliardul în nişte brazilieni care nu fac nimic cu Barca, dar tot aleargă occidentalii după ei… noi avem un Ahmetov? E logic. Ferească Cerul cînd românul e logic! De aia, poate, pînă la Messi, nu avem un Giggs, un Raul.

Jocuri cu mingea

Nu peste mult timp, fotbalul va afla că nu este singur în Univers. Există vecini de galaxie care îi pot fi patroni

S-ar putea să fim mult mai depăşiţi decît (nu) ne închipuim. Lumea fotbalocentrică în care am crescut aduce tot mai mult a limită ptolemeică. Nici o grijă, fotbalul e în continuare centrul lumii, numai că lumea nu mai e lumea în care am făcut calculele iniţiale.

Finala Cupei Mondiale la cricket a fost urmărită de 1 miliard de oameni. India şi Pakistanul şi-au trimis preşedinţii la meci şi asta face cît jumătate de tratat de bună vecinătate. Între timp, diplomaţia fotbalului a eşuat. Turcia a îngheţat acordul prefaţat de întîlnirea preşedinţilor la meciul cu Armenia în 2008.

Cea mai mare cursă hipică din lume s-a încheiat cu 230 milioane de lire în pariuri şi 60.000 de spectatori în tribune. Grand National se aleargă la Aintree din 1839 şi a fost văzut săptămîna trecută de 600 milioane de oameni. După doi cai morţi şi un jocheu în comă, contaţi pe o audienţă mai mare anul viitor.

Cupa Mondială la rugby va face la vară, în Noua Zeelandă, o cifră de audienţă globală. Cît? Nu ştim, dar Johnny Wilkinson, un om născut în epoca rugby-ului de casă anglofonă, s-a declarat şocat de ce vede săptămînal la noul său club, Toulouse: 60.000 de oameni la un meci obişnuit de campionat.

Toate astea spun ce au mai spus şi încă mai mult. Ştiam că rugby-ul, cricket-ul şi hipismul domină pasiunile anglo şi anglocoloniale. Ce nu înţelegem prea bine e că miliardul din cricket a devenit mult mai important într-o lume în care India dublează valul chinez. Ne scapă de asemenea oboseala pe care jocurile aşa-zis universale au adunat-o în timp şi în contratimp cu mişcarea lumii. Fotbalul e prea acelaşi, deşi ameninţarea e încă gestionabilă. Tenisul s-a fragmentat imposibil şi cere deja un public de statisticieni.

În afara cîtorva istorici puţin citiţi, singurii vizionari sensibili la cotitura care se întrevede sînt penalii şi corupţii de vîrf. Borfaşii simt mereu primii mutaţiile pieţei. Are şi corupţia funcţia ei. E exact ce nu înţeleg îngerii liberali. Sepp Blatter a adulmecat noua direcţie şi asta explică decizia absurdă care duce Cupa Mondială în Qatar. Caz de corupţie strategică. Decizia care duce Cupa Mondială în Rusia e altceva: corupţie pură şi simplă.

Nu mai e mult şi fotbalul universal va afla că are vecini patroni de galaxie. Nu e nimic de regretat. Deveniserăm provinciali, ca un imperiu multinaţional, bogat, comod şi expirat. Ce rămîne? Destul. În primul rînd, mingea de diverse forme şi dimenisuni.

Preţul demnităţii la arbitrii români

La urma urmei, Marius Constantin a ridicat la tarifuri de senior costul onoarei

Nici măcar nu-i mult: îi plăteşti Ligii 1.500 de euro de central şi în banii ăştia tu, patronul unei echipe de fiţe, poţi să-i insulţi, la alegere şi cît te lasă caracterul, pe toţi arbitrii noştri cu nume. Poţi să-i jigneşti de moarte, să-i faci drogaţi, schizofrenici, tîmpiţi, tîlhari, hoţi, poţi să le dai picioare-n fund, să-i strîngi de gît, poţi să-ţi consumi pe oamenii în negru toată ura pe fisc, pe procurori, pe DNA, pe guvern, pe soartă, pe consiliile locale, pe ceilalţi patroni din fotbal. Acesta-i tariful demnităţii la arbitrii de protocol zero, cît leafa pe o lună a unui secretar de stat. Numai că secretarul de stat munceşte pentru banii ăştia. Iar dacă-i iei pe arbitrii lui tata Avram cu maşina de la aeroport şi le bagi în portbagaj un curcan şi o damigeană, se lasă, drăguţii de ei, porcăiţi şi-n avans, cu decontul la ultimele etape.

În ligile inferioare lucrurile stau şi mai bine. Aici au loc tot timpul promoţii: plăteşti un arbitru şi înjuri trei. Cu numai cîteva sute de euro, poţi să-i faci în toate felurile, iar ei îţi cer şi supliment. Îi scuipi pe un obraz şi-l întorc pe celălalt. Acestea-s legile nescrise ale fluierului, acesta e mercurialul penalty-urilor, al orbului găinilor şi al huiduielilor de provincie.
Pentru că Şumudică gară mică i-a jignit femeia, Marius Constantin şi-a riscat un sfert din contractul pe un an. Şi nu numai că şi l-a riscat, dar ca să nu-l doară coloana la bătrîneţe, l-a obligat pe Şumudică să-şi înghită niţel limba. Mă pun contra întregii prese sportive şi-i strîng mîna cu tot respectul lui Marius Constantin. Subiectul ratat de şefii Rapidului era antrenorul bădăran, nu fotbalistul jignit. La urma urmei, fotbalistul a răzbunat cîteva din multele laşităţi ale profesiei.

Onoarea în fotbal are, în sfîrşit, prin revolta lui Marius Constantin, un mercurial de senior! Pentru arbitrul Balaj însă, costurile onoarei sînt mici de tot. Cît deschiderea unei partide de poker la neamurile Becali. Un mărunţiş de 1.500 de euro.
De fapt, eu îl înţeleg pe arbitrul Balaj. Eu n-am, ca dînsul, şansa de a fi umilit de alde Iancu şi de a pune astfel ban peste ban. Eu, pentru mult mai puţin, aş porni un proces sau aş da cu parul. Domnul Balaj, spre deosebire de mine, ştie că un proces nu duce nicăieri şi că dreptul de a insulta fără a se sesiza justiţia îl au numai marii îmbogăţiţi ai gazonului. Pentru arbitrul cu onoarea terfelită, nu contează că banul de dedesubt pute. Îi mai taie din damf teancul de deasupra.