March 2011 ↓

Efortul şi valoarea

Abia atunci cînd “te dăruieşti” se vede cît fotbal ştii

O scriu cu toată convingerea: Bosnia-România nu mi s-a părut mai “jalnic” decît acel 0-3 cu Lituania sau neuitatul 0-2 cu Olanda, de la Europene. Desigur, se judecă după ultima “impresie artistică”, însă memoria - precum rana din pulpa lui Peneş Curcanul - nu mă lasă. Ceea ce a fost altceva decît jalnic la Zenica se poate numi compromiterea ideii de “dăruire”, de “joc cu inima”, de “a alerga înainte de toate”. Căci - iertaţi-mi opinia poate separată de a dvs - echipa a alergat, s-a dăruit, a pus suflet, dar nu a jucat. E o mare diferenţă la care, în general, sîntem orbi, confundînd sistematic (aici avem sistem) jocul cu efortul, valoarea cu acele prestaţii puse sub semnul bătrînescului “Cico, energie şi avînt”. Cînd nu ai valoare, degeaba te omori să joci cu inima. Abia atunci - cînd îţi dai sufletul - se vede cîtă valoare ai. Să bubui mingea, în apărare, cînd eşti sub presiunea adversarului, cere categoric efort, dar asta nu înseamnă că joci, că ştii fotbal. La noi, de ani de zile, dacă te “omori” pe teren, dacă alergi ca nebunul, e suficient ca joc şi bineînţeles ca patriotism. Cînd în plin efort pasezi prost, cînd cu maximă ambiţie nu legi nici două pase, cînd te dăruieşti fie şi total, dar eşti incapabil să construieşti un atac, fascinat de posesie, înseamnă că talentul, atît cît e, ţi-e mic şi fără mare valoare de piaţă. Mă bucur - dacă asta poate fi o bucurie… - că nu sînt singur în judecata mea. Ilie Dumitrescu, dezlănţuit ca niciodată, Ion Pîrcălab şi Liţă Dumitru, mai calmi, au fost unicii care - în lamentaţia generală - au spus clar ceea ce mulţimilor li se pare o enigmă: s-a alergat, s-a pus suflet, dar nu avem valoare.

De meciul cu Luxemburg nu merită să ne batem capul pe larg. Ideea năzdrăvană a lui Răzvan - că noi le-am dat trei goluri, iar Franţa numai două - e chiar mai tare decît aceea că vom avea acasă meciuri mai uşoare…

În ce priveşte puştimea aceea cu care deja ne fălim, îmi permit o reţinere în felicitări, căci mă întreb: unde am mai văzut ca la pauză să ai 2-0, ieşindu-ţi totul din două ocazii, ca în repriza a doua s-o bubui sănătos, să încasezi un gol şi în ultimul minut, desigur, să te ia şi groaza unui penalty egalizator? Dar, e adevărat, băieţii şi-au dat sufletul…

Voci fără cap

Unii doresc o naţională de calitate. Împotriva realităţii

De ce n-am desfiinţa naţionala? - se întreabă un comentator care iubeşte vădit performanţa şi regretă, poate, victoriile zdrobitoare ale minerilor de altădată.

Chiar aşa: dacă un produs e defect, nu trebuie el înlocuit? Dacă o instituţie e lipsită de randament, nu trebuie ea radiată? Posibil. Dar, dacă e aşa, putem continua cu întrebarea: de ce n-am desfiinţa presa? Căci involuţia jenantă a naţionalei însoţeşte leit graficul moral şi tehnic al presei. La fel ca fotbalul, presa a trăit vremuri de glorie, dar s-a mutat în rigolă, cu o viteză care jigneşte pînă la capăt. Care e diferenţa între un jurnalist care se prostituează televizat seară de seară şi un fotbalist care se descalifică tot televizat în faţa unei puteri de calibrul Bosniei (plus Herţegovina)? Care e deosebirea între fotbalul sub-european al naţionalei şi nivelul sub-african al presei specializate în defăimare şi dezinformare? Sigur, cutare jurnalist poate spune: “Eu sînt altfel!”. De acord, dar tot asta poate spune şi cutare fotbalist.

Ideea după care naţionala ar trebui abolită e rezultatul unei frustrări, adică al distanţei între aşteptări şi rezultate. Cu observaţia că în vreme ce rezultatele sînt reale, aşteptările sînt false. Nu e nimic mai anormal decît dorinţa care contrazice realitatea doar spre a-şi satisface orgoliul. Cu alte cuvinte, vrem o naţională de calitate împotriva realităţii. Dacă o vrem doar spre a ne simţi bine sau pentru a ne mîndri un pic prin editoriale, atunci vrem, de fapt, o echipă de uz personal. Iar pentru asta nu e nevoie de naţională. Ne putem cuibări lîngă Barcelona, Liverpool sau ManUnited.

Dacă insistăm să nu recunoaştem realitatea, avem o problemă. Şi anume: vrem de fapt o naţională care să desfidă realitatea şi un fotbal care să vopsească mizeria. De rest ne ocupăm noi, jucînd comedia satisfacţiei. Mai bine, nu.

Personal, sînt mulţumit de naţională. Nu de rezultatele, ci de absenţa ei, normală într-o lume care nu produce şi nu încurajează valori. Am şi soluţia: nu mă mai uit la meciuri şi la talk-show-uri politice. Adică la televizor.

În afara soluţiei prin evitare, există şi varianta franceză. Disoluţia bleu de la Mondiale a avut mult maroniu în comun cu scufundarea roş-galben-albastră. Francezii au luat-o de la cap. Au suspendat tartorii, au dat afară şeful Federaţiei, l-au adus pe Blanc şi i-au reintegrat pe tartori. Dar nici B.H.Levy, nici A.Gluksmann, nici vreun alt comentator cu renume n-au sugerat că naţionala ar putea fi dizolvată. Ar fi cazul să-i importăm. Vorbesc de capete. Voci avem destule.

Să dăm mistere la tot poporul!

Campionatul nostru îi roteşte pe mediocri, pînă ce îi face nume de un milion.  

Transferul care nu-i şi o păcăleală este excepţia. La Steaua, la Dinamo şi la Rapid, cele mai triumfale transferuri au fost şi cele mai mari păcăleli. S-au dat bani de podium pe jucători de locurile 5, 6 şi 7. Logic e ca acolo unde sînt cei mai mulţi bani, să funcţioneze şi cele mai garantate priceperi. Banii gri însă au altă logică decît cei albi. Cu bani albi, se cumpără valori măsurabile. Cu bani gri, mari trufii, vorbe aiurea şi gloabe vopsite.

De ce patronii cu bani mulţi fac cele mai discutabile transferuri pare un mister. De ce, bunăoară, Dinamo a cumpărat numai de alde Thiago şi Miranda, Steaua, la fel, cu toptanul, numai jucători care nu se potrivesc deloc nici cu echipa şi nici între ei, iar Rapid - o mulţime de terminaţi şi de răsuciţi la caractere-, iată întrebări care par să trimită spre o taină strict naţională. De ce se varsă bani cu găleata pe rataţi, rupţi, terminaţi, pitici, ciudaţi şi deviaţi, cînd nu e nevoie de cine ştie ce har şi viziune ca să-ţi dai seama cu cine ai de a face - tot mister pare. De ce media licitează la transferurile sortite din capul locului eşecului şi de ce cumpărătorii descoperă abia după ce dau banii că marfa nu-i merita? Misterele se adună şi trimit cu ideea la soartă. Aşa ne e scris nouă, românilor, să fim generoşi cu cine nu merită. Noi sîntem buni şi lumea e rea. Sîntem oameni de cuvînt într-un veac al înşelăciunilor.

Absurdul cînd e mare aduce a destin. Oricît de multe şi de impenetrabile par întrebările privitoare la ţepele de pe piaţa fotbalului, răspunsul e unul şi mereu acelaşi: banii ce se cheltuie în prostie sînt nemunciţi. Sînt bani cu care a fost păcălit statul sau alţi fuduli cu bani, la fel de nemunciţi ca ai marilor patroni de cluburi. Avem un fotbal de cacialmale, plătit cu contracte de nababi. Dinamo a cheltuit 100.000 de dolari pentru fiecare oră în care Thiago a stat în teren ca să nu dovedească nimic. Peste Dinamo şi Steaua a dat din nou fericirea. Găman, Bărboianu şi Mihai Costea, trei plafonaţi de provincie, care au dus Craiova la retrogradare, sînt cumpăraţi în regim de garanţi pentru titlu.

Campionatul nostru are ca lege rotirea mediocrilor, pînă ce milionul de euro ajunge să nu mai însemne nimic. Aici e diferenţa, faţă de fotbalul real, la respectul pentru banul dat. Dar cum să respecţi banii de dat, cînd nu ai timp nici să-i numeri pe cei nemunciţi?

Eric şi Adailton

Şi ce i s-a strigat unui român în Bulgaria

Înainte de a începe să tremurăm pentru meciurile cu Bosnia şi Luxemburg - exact, aici am ajuns… - două goluri ne-au luminat etapa şi nu văd de ce le-am dat uitării. Nu accept - ei da, tăiaţi-mi capul! - ca mititeii şi grandomanii din loje, palate şi comisii, cei care “dau banul” să fie mai importanţi decît un şut imparabil sau un dribling fin. Nu am văzut nicăieri ca, de pildă, după un meci al Interului sau al lui Chelsea, indiferent dacă bat sau nu, televiziunile să alerge din primele secunde ca să-i “prindă” pe Moratti, pe Abramovici, să-i toace la cap minute întregi şi să facă din ei eroii meciului. Moratti stă în tribună şi în minutul final se ridică împreună cu soţia sa şi pleacă la el acasă; lui Abramovici, în minutul 93, nu i se cere să ne spună ce părere are el despre Ancelotti, fiindcă nu l-a titularizat pe Drogba. La noi se aleargă după maşina patronului ca acela să răspundă, tot din maşină, cum de-a fost posibil să nu joace Icsulescu în locul lui Igrecescu. Iar patronul să ţină o lungă tiradă împotriva antrenorului care s-a aşezat cu fundul în poartă la 1-0. Repet, tăiaţi-mi capul, dar niciodată pentru mine, fie el preşul Ligii sau al Federaţiei, nu va fi mai important decît şutul din 35 al lui Eric la Mediaş, sau bomba seacă, fără balans, peste zid, a lui Adailton în Ghencea.

Ele au fost senzaţiile etapei care m-au făcut să uit de Susici şi Dzeko, ba chiar de Barcelona-Şahtior. Exagerez? Dar dumneavoastră nu exageraţi cu… parcă nu ştiţi cu cine? A, Eric şi Adailton sînt brazilieni… dar ce, eu nu pot fi microbist englez şi să ţin cu orice Berbatov sau Eduardo care joacă bine pe banii mei?

Apropo, am un foarte bun prieten (fan Dinamo-Liverpool) care trecînd cu maşina lui de România printr-un orăşel bulgăresc a auzit pe un localnic strigîndu-i amical, ştiţi ce? Nu vă trece prin minte: Manchester United! De ce să îi strigi unui român, în Bulgaria, Manchester United? De aia, de Berbatov!

Acestea fiind zise, ridic următoarea întrebare, cu clasamentul în faţă - ce v-ar deranja ca Oţelul sau Timişoara să cîştige campionatul? Sau chiar Vasluiul… Ca bucureştean bătrîn nu am obiecţii. Toate trei mi se par mai vînoase decît “capitalistele” noastre răsfăţate peste poate. Mi se va obiecta că nici una nu va face faţă în Europa. Ei da, că dîmboviţencele ne-au fericit! Personal, o văd pe Timişoara ceva mai făţoasă decît Oţelul care - atîta cît e, nu-mi displace, mai ales că din secolul trecut sînt fan Dorinel, o recunosc. Ştiu că nu-i un argument solid. Mai important e la cine se duc marafeţii.

FIFA şi Blattafi

Greşim dacă ne închipuim că FIFA e doar o dictatură. FIFA e o dictatură coruptă

Ce uşurare! Sepp Blatter binevoieşte să servească ultimul mandat de preşedinte FIFA. Onorabilul Blatter propune un deal cu discount: daţi-mi al patrulea mandat şi nu îl mai cer pe al cincilea. Şi aşa va fi. Dacă rivalul şi contracandidatul lui Blatter nu cumpără tot ce îi iese în cale. După obişnuinţele create în 11 ani de domnie Blatter, totul e posibil şi de vînzare. Asta, dacă Blatter însuşi nu bate oferta adversă oferind ceva mai atrăgător.

Însumînd, lupta pentru şefia FIFA (putem vorbi şi de alegeri, dar numai cu o oarecare jenă) va opune două rînduri de programe şi argumente. Mita lui Blatter contra ciubucului de la Mohamed Bin Hammam, omul care merge pe lozinca Primul Preşedinte FIFA din Asia şi se sprijină pe zăcămintele de bani din Qatar. Interesant, dacă Hamamm reuşeşte să cumpere postul, Blatter va fi învins cu propriile mijloace. Sub Blatter, FIFA a devenit o maşină de înghiţit bani, fabricat Cupe Mondiale politice şi scuipat lozinci ipocrite (Respect!). Blatter s-a sprijinit pe o armă fără egal: corupţia periferiei. Federaţiile mici, drojdia fotbalului şi mafiile naţionale au fost aduse la masa de vot. Extinderea cercului s-ar putea dovedi fatală. Hamman e tocmai rezultatul mîinii întinse de Blatter după voturi. Marea şi nerușinata dublă Cupe Mondiale pentru Qatar şi Rusia se întoarce şi lovește în tron.

Nu e imposibil ca Blatter să reziste după un Congres organizat bătrîneşte la Zurich. Însă, cu sau fără Blatter, soarta FIFA şi a superstructurii globale a fotbalului e hotărîtă: monetizarea. Circuitul superior va fi dirijat de influenţa politică şi financiară a actorilor din afară. Şeici, armatori, oligarhi plus Mircea Nelimitatul vor dicta mersul fotbalului spre circ publicitar. Cea mai mare afacere sportivă a tuturor timpurilor îşi va finanţa nomenclatura şi o va extinde în zonele altădată minore. Dar despre toate astea, într-un articol viitor, peste 30-40 de ani.

Pînă atunci, e de observat că Blatter pricepe bine istorie. Blatter a prins din zbor ceva ce survolează în prezent nordul Africii: dictatura pe contract. Blatter a adoptat formula Mubarak. Plec după încă un mandat. Veţi spune că FIFA nu e o dictatură. Aşa e. FIFA e o dictatură coruptă. Blatter şi-a zdrobit adversarii încă din 2002. Dosarul de corupţie FIFA a fost imediat îngropat şi, de atunci, Blatter domneşte fără contracandidat. Mubarak e un reper depăşit. Blattafi e mult mai nimerit.

Au şi mediocrii mîndria lor!

Sportivul român rămîne mare chiar şi cînd e cel mai bun dintre cei mai proşti

Unul din mediocrii de patrimoniu ai loturilor naţionale de atletism, care a citit el nu ştiu unde că marii oameni se întrec doar cu ei înşişi, a declarat, înainte de a se clasa, ca de obicei, pe unul din locurile 12-14 la Europene, că el asta face, că nu se bate pentru locul întîi, că se învinge pe sine.

Ceea ce e valabil la scriitori, la pictori şi, în general, la creatori nu e valabil şi în sport. Un aruncător de greutate care zice că se întrece doar cu el însuşi nu poate fi depăşit în nerozie decît de un fotbalist care spune acelaşi lucru. Mediocrii au tot ce le trebuie ca să treacă drept perfecţionişti. Numai cei care trag toată viaţa la primul loc şi se clasează mereu pe al doilea sînt lăudaţi cu ipocrizia cuvenită rataţilor. Mari rataţi, totuşi rataţi.

Mediocrul de pe locurile 12-14 are, pînă ce decide să se lase ori, mai bine zis, pînă ce e scos cu scandal din loturi, şansa locurilor 9-12. Are pînă în ultima zi şansa vieţii, adică locurile 6-9. Tenismenii noştri trec rar, foarte rar, de turul doi în turneele care aduc glorie. Ei ajung pînă în semifinale numai în turneele care aduc un ban. Cînd citesc în ziare că unul din tenismenii români, învins ca întotdeauna în turul întîi, a încasat un cec de 5.760 de dolari, nu la el mă gîndesc, ci la cititorii pentru care cecul din turul învinşilor contează ca o victorie. La urma urmei, pare să spună ştirea despre mediocrul nostru, le-am luat banii. Ne-am dus, ne-am prefăcut că ne batem pentru locul unu, dar nu e rău nici ultimul loc. Le-am luat banii fraierilor!

La Rîmnicu Vîlcea, lucrurile sînt mai mult decît clare: handbalistele şi-au dat seama că n-au nici o şansă la titlurile europene şi mondiale. Ce rost are să te minţi la nesfîrşit cu speranţa unei medalii de aur cînd poţi să iei nişte bani buni şi cu o calificare pierdută? Fetele au coborît, în sfîrşit, acolo unde ştiau ele că le e locul. S-a terminat chinul meciurilor în care erau obligate să cîştige. Ce coşmar să fii tot timpul arătat cu degetul pentru că ai ratat din nou medaliile europene, cînd poţi trăi foarte bine din mîndria titlului naţional! Titlul naţional e cinstit de tot românul, chiar dacă ajungi, ca la fotbal, pe locul 52 în lume. Sportivul român e realizat astăzi ca mare performer chiar şi cînd ajunge cel mai bun dintre cei mai proşti. Banii fraierilor sînt bani buni, nu contează cum se cheamă fraierii: Oltchim, Steaua sau Dinamo.

F(r)aza de la Munchen

De ce nu înţelegeţi că mingea are o viaţă a ei?

Nu am mai văzut aşa ceva - o pot scrie azi, după vreo 50 de ani de cronică sportivă. Deşi ziceam cu oarecare îndreptăţire că nimic nu mă mai poate surprinde, nu am mai văzut o minge rostogolindu-se pe linia porţii, de-a lungul cîtorva lungi secunde şi foarte mulţi centimetri, adică o veşnicie, fără să depăşească varul, fără să fie şi gol. Pur şi simplu nu a vrut să intre în poartă! Era în prima repriză de la Munchen, Bayern avea 2-1, Muller s-a ţinut bine să nu leşine, nici el nu văzuse vreodată un asemena refuz al mingii. Mie mi-a revenit în minte o frază a unei mătuşi căreia îi plăcea fotbalul atît de mult încît a putut emite: De ce nu înţelegeţi că mingea are o viaţă a ei? I-am cerut să mă lase în pace, să nu facă literatură în locul nostru, al cronicarilor…

Faza de la Munchen nu era literatură: mingea n-a vrut să intre în poartă, fără să-i pese de Muller, de scor, de soarta meciului. Mingea avea viaţa ei personală, cu capriciile şi aiurelile ei, ea e de foarte multe ori irezonabilă, oricît de bine ar şuta Pele, Del Piero sau Goga. Cine nu înţelege asta, cine crede că totul e logic în bătutul unei mingi se va prăpădi din prea multă deşteptăciune. Din tot ce-am văzut în optimile astea europene, această împotrivire a mingii la triumful lui Bayern mi s-a părut senzaţională, punîndu-şi pecetea pe destinul meciului. Nu cred că exagerez, că sînt, vai de mine!, iraţional.

Mourinho poate s-o felicite pe Inter, dar ce joacă acum în apărare ar trebui să-l cam scoată din pardesiul lui. Iar Bayernul, tot rezonabil vorbind, a păcătuit printr-un calm cu totul nefericit cu 2-1 la pauză. Fireşte că soarta lor nu-mi dă bătăile de cap pe care mi le oferă Manchester unde, din cîte zumzăie, Hernandez îi ia locul lui Rooney în cor(d)ul fanilor. Dar fără Rooney şi Giggs, Chicharito dădea Marsiliei două goluri? Şi ce-o să facă Rooney la Barca sau Real, cum se vorbeşte? Cu cine o să se calce acolo pe picioare? De Real - oricît a fost de falnic golul lui Marcelo - nu mai discut de cînd a renunţat la Raul… Cum să renunţi la Raul? Era prea mare pentru Mourinho? Ce mici pot fi, uneori, marii antrenori! Ca atare, mă bucur că Sir Alex a luat cinci etape suspendare pentru felul cum l-a vorbit pe Atkinson, scoţîndu-mi pixul din sărite. Precizez că nu am legături la Federaţia Engleză de Fotbal.

Fără noi

Ştim să ne batem joc de propria ţară şi vedem o legătură cu noi în tot ce se întîmplă în lume

Din păcate, Radu Naum a scris un articol remarcabil. Se numeşte “Japonia, te iubesc!” şi a apărut luni, în Gazeta Sporturilor. Stilul, discret şi în acelaşi timp rafinat, sare cu o literatură sau două peste neoliticul pregramatical al presei noastre de fiecare zi. Desfăşurarea emoţională e condusă de un expert al gradaţiei retorice. Finalul e traumatic şi livrează ideea-şoc: nu există diferenţă între România cotidiană şi coşmarul monstruos al Japoniei lovite pe rînd de cutremur, tsunami şi accident nuclear. Nu există deosebire între felul în care noi, românii, ne batjocorim ţara pe timp de pace şi felul în care Japonia a fost desfigurată de cataclism.

Din fericire, comparaţia e complet greşită. Din păcate, comparaţia e formulată seducător şi îşi hipnotizează stilistic publicul înainte de a-l lăsa să gîndească.

Premiza e adevărată: românii ştiu să-şi bată joc de propria ţară. Nu avem de primit lecţii în materie de autosabotaj. Dar comparaţia cu tragedia japoneză e o nechibzuinţă. Mai întîi pentru că trădează una din obsesiile necontenite ale românului care scrie sau vorbeşte în public: noi. Noi şi nimic altceva. Orice s-ar întîmpla pe lume, începînd cu apariţia cornerului şi încheind cu apocalipsul final, trebuie cumva legat de noi şi de nefericirea noastră. Dar nu poţi compara la infinit lumea şi orice s-ar întîmpla în lume cu mizeria noastră. Nu poţi reduce triumfuri şi tragedii, genii şi bestii la comparaţia veşnică şi descalificantă cu frustrările noastre. Sau poţi, dar dacă faci asta, oricît de poetic a-i face-o, nu mai vezi lumea. Te vezi numai pe tine şi pe ai tăi, întotdeauna, și înainte de orice. Nu mai vezi tragediile pure pentru că le aduci în comparaţii impure.

Problema articolului remarcabil al lui Radu Naum nu e dezvăluirea expresivă a mizeriei româneşti. Problema e micşorarea la fel de expresivă a tragediei omeneşti. În acest caz, a tragediei japoneze care devine, cumva, un fel de a ilustra problemele noastre. Ne scapă astfel definitiv tot ce e cu adevărat important, tot ce îndrăzneşte să se plaseze în afara ciorbei recirculate în care ne scăldăm pînă la înec.

Avem această insuficienţă maniacală şi în fotbal, unde am creat o lume fără alt reper decît ea însăşi. O avem şi în rest. După 20 şi ceva de ani de autocentrism, rezultatul e dispariţia lumii externe. Există numai actualitatea internă mărită pînă dincolo de orizont. Restul lumii n-are decît să se descurce. Şi se descurcă foarte bine. Fără noi.

Marele subiect pierdut

Orice curvăsărie a lui Cristi Tănase e mai comentată şi mai admirată ca excelenţa lui Răzvan Raţ

Răzvan Raţ joacă la Şahtior de opt ani. Mircea Lucescu a început construcţia echipei şi a liniei de fund cu el şi în tot acest timp l-a tratat cu un optimum de apreciere. Despre un fotbalist titular vreme de opt ani la o echipă într-o continuă afirmare şi spor de prestigiu nu se poate spune altceva decît că joacă tot timpul foarte bine. Dacă ar fi jucat doar bine, n-ar fi rezistat, iar dacă ar fi avut fluctuaţiile multora dintre derbedeii fotbalului nostru, nelipsiţi din toate emisiunile tv sportive şi din paginile de scandal şi de fiţe ale presei scrise, ar fi trebuit să-şi caute de mult altă echipă.

Datorită faptului că evoluează constant foarte bine, jocul lui Răzvan Raţ este elogiat doar cînd e excepţional sau de-a dreptul providenţial. Prin comparaţie cu spectaculoasa inconstanţă a răsfăţaţilor campionatului nostru, constanţa lui Răzvan Raţ e ceva banal. Şi ca orice lucru egal cu el însuşi, fie acesta şi pe treapta de sus a meritului, e ignorat. Orice curvărăsie a semianalfabetului Cristi Tănase e mai comentată şi, în subînţeles, mai admirată decît randamentul mereu superior al lui Răzvan Raţ. Pentru România, caracterul ales ce poartă numele de Răzvan Raţ e un subiect doar adiacent la subiectul Mircea Lucescu. Deşi e subiect cardinal. Încă unul din subiectele de căpătîi ale civilizaţiei sportului ignorate parcă programatic.

Pentru mine, cazul Raţ e unul tipic de orbire colectivă. Nimeni nu observă că naţionala începe cu Raţ, dar se face caz mare de promisiunile trufaşe ale unor rataţi de patrimoniu. Marea ratare e mult mai ofertantă pentru toată media noastră decît marea confirmare. Raţ nu e singurul de la Şahtior care marchează un deceniu de constanţă în calitate. Ca el, Lucescu îi mai are la Doneţk pe Srna şi Hubschman. Ei trei sînt regula, nu întîmplarea. Nimeni nu e cu adevărat indispensabil, dar cîţiva dintre semeni hrănesc frumos această speranţă, a omului fără de care marea performanţă ar fi de neimaginat. Răzvan Raţ duce mai departe portretul românului pe care orice mare echipă se poate baza, instituţionalizat de Dan Petrescu. Mare lucru!

Piano, piano!

Triumful lui Lucescu nu are nici o legătură cu ce trăim zilnic la noi în bătătură

Cu liniştea celui care în urmă cu două săptămîni îşi încheia aici cronica scriind că “singurul român performant în fotbalul mondial este azi antrenorul lui Şahtior Doneţk”, îmi permit să atrag atenţia că triumful lui Lucescu în Ucraina nu este nici într-un caz şi un triumf al Federaţiei lui Sandu, al Ligii lui Mitică, al meu, al dumitale, într-un cuvînt “al nostru”. A ne bucura că Pep se teme de el e una, a ne lăudăroşi, cum ne e în sînge, e cu totul altceva. Şahtiorul lui “nea Mircea” nu are nici o legătură cu ce trăim săptămînal, zilnic, oră de oră, la noi în bătătură. Noi, aici, nu sîntem doar pe locul 60 în lume, cu nici o echipă în competiţiile europene, nu ne aflăm numai în recesiune, ci direct în deriziune. În loc să ne umflăm în pene cu brazilienii lui Il Luce - cei mai buni din Est, probabil - ar trebui să ne umfle un rîs sănătos, rîsul oricărui om serios cînd are de-a face cu bezmetici şi mahalagii.

În ce mă priveşte, nu m-a zguduit acel 3-0 braşovean din Ghencea cît tot ce-a urmat după aceea; încă nu mi-am revenit din hohotele acelea interioare care m-au zguduit începînd din pauza meciului, la 0-2, cînd patronul, plecat scîrbit, declara din maşina sa că nu mai vrea nimic şi, într-un crescendo sfîşietor, răcnea că nu-i va da antrenorului mai mult de 700 de euro pe lună în loc de 10.000… Ca în orele următoare să se autodenunţe ca vinovatul numărul unu pentru catastrofă, dar şi drept cel mai mare investitor, ceea ce-l ducea pe noi culmi ale “euforiei în dezastru” (expresia de neuitat a domnului Pleşu), anunţîndu-ne că “va face o echipă care va spulbera totul”, “o echipă în care el va impune şapte jucători şi antrenorul o va antrena…”. Totul a culminat cu ocuparea în direct a studioului GSP TV, unde a atins acutele acelei confesiuni cum nu sînt două pe lume: “Bă, eu, dacă nu vorbesc, fac cancer pe limbă… Eu de ce plătesc? Ca să vorbesc!”. Toţi din studio se uitau la dînsul ca în transă. La acest nivel al derizoriului a mai fost totuşi loc pentru înjurăturile mitocăneşti dintre Piţi şi Miţi, pentru apariţia halucinantă a lui Sorin Cîrţu, sosit grabnic cu avionul din Canare, fiindcă, mă înţelegi, Steaua nu poate fi refuzată, pentru decolarea de la Otopeni a lui Lăcătuş aflat întîmplător, ca într-un scenariu burlesc, lîngă destituita Anja daneza, de la Vîlcea, aceea care ne-a lăsat orişicum o vorbă senzaţională: “Cine vrea să cîştige tot orbeşte”. Formulă de sfinx scandinav.

În toată această operă bufă, nu-mi mai permit decît o singură şoaptă de om, sper, normal: “Piano, piano!”.