February 2011 ↓

Din teren, totul se vede altfel!

Care e diferenţa dintre starea de San Siro şi starea de Dinamo?

În primele etape, toate meciurile vor fi proaste.

Ele nu vor fi comentate ca atare, ca meciuri proaste şi foarte proaste, fiindcă sînt primele şi fiindcă scandalurile etapei le vor face pe cîteva să pară interesante. La îngheţul, la zloata şi la starea criminală a terenurilor, e exclus să avem nişte partide ca acelea transmise în ultimele zile de televiziunile europene. Friptura are dreptul să se cheme friptură pe masa de restaurant, nu în sandvişul slinos al unui navetist care aşteaptă iarna personalul.

În timp ce scriu acest articol, privesc pe fereastră la duşmănia de vreme de afară şi încerc să-mi închipui ce-aş gîndi eu despre fotbal, despre bani, despre public şi mai ales despre soartă, dac-ar fi să mă cheme Emeghara, Gîngioveanu sau Dică. Iar ce-mi trece prin minte, imaginîndu-mă pe un teren ca acela al Brăneştiului, ca jucător îndelung neplătit al Sportului sau ca un african cu oase subţiri, care şi-a rupt de mai multe ori ligamentele în noroaiele turului, nu-i bine să ştiţi! Sînt convins că un sondaj de opinie la publicul primei etape ar conduce la o tristă unanimitate: nici un spectator nu şi-ar dori să fie în teren în locul jucătorilor.

Trebuie să privim lucrurile şi aşa, prin ochii şi cu interesele celor din teren. Messi să fii şi tot prost joci! Pe zăpadă, pe un pămînt congelat, la plus două grade sau la minus cinci, adio tehnică şi adio spectacol! Totul e să scapi nerupt.

În copilărie, vedeam nişte meciuri din Divizia C ghemuit la un pas de tuşe. Încă mai aud trosniturile la gioale şi gîfîiala sugrumată a extremelor. Cu asta plecam acasă după joc, cu ecoul crîncen al trîntelor şi cu mirosul iute al năduşelii gladiatorilor de cartier. Nu poţi să fii mare actor într-un cămin cultural. Locul în care evoluezi te face mare, îţi asigură starea de spirit a biruinţei, îţi hrăneşte motivaţiile, te duce în sus.

În urmă cu nişte luni, la Milano, am trecut pe lîngă San Siro. Doar am trecut. Nu am intrat pe stadion şi totuşi mai am încă în suflet starea aceea ciudată şi înălţătoare de San Siro. N-aş şti s-o povestesc, dar cine a ajuns fie şi numai sub zidurile templului San Siro va pricepe ce vreau să zic. Şi care e diferenţa faţă de starea de Dinamo

Am fost pe Matchroom Stadium

S-a alergat şi s-a jucat cum visează Dragomir la Ligă şi Răzvan la naţională

…şi povestea a continuat  aşa: la cîteva zile după ce a învins Barcelona, Arsenal a jucat, undeva, pe un teren oarecare din Londra, cu Leyton Orient, din liga a treia, în optimile Cupei Angliei. Eram acolo, pe Matchroom Stadium, ca la Chiajna sau ca la Brăneşti, cu lume privind din case direct pe teren, bînd bere pe la ferestre, dar în tribune vreo 9.000 şi ceva de spectatori - adică arhiplin, cu totul frenetici, bătrîni şi copii, soţi şi soţii, mame şi taţi, cu un grup elocvent de tineri, goi pînă la brîu, pe frigul ăla. Se alerga, cum visează Dragomir. Se dribla şi se şuta, cum ar vrea orice Răzvan la naţională. Se juca un fotbal care i-ar fi ridicat în două picioare pe orice Arpi sau Borcea în lojele lor, ca să nu mă duc pînă în Ghencea…

Arsenalul, mă rog, nu era cu Fabregas şi Van Persie, însă printre puştanii lui tot avea un Rosicky, un Song, un Almunia şi, mai ales, un Wenger pe bancă. De ăilalţi nu ştiu ce să spun, decît că jucau de la egal la egal cu străinezii aceia din Londra, de unde acel 0-0 la pauză. În a doua, Arsenalul marchează şi zici că se va desprinde lejer, dar - vorba noastră din strămoşi - ciuciu… Wengerienii tineri, pe frigul ăla, se gîndesc totuşi să îngheţe tabela cu acest 1-0. Atîta le-a trebuit celor din “Orient”, deşi pe tricouri le stătea scris, nu ştiu de ce, şi cuvîntul cazino. La 0-1, ei lasă orice presing şi, cu un nou avînt în muncă, atacă fără să mai ţină seamă că sînt pe locul 9 în liga a treia. Asta nu contează în Cupa Angliei. “Tunarii” - de parcă ar fi fost Barca avînd 1-0 cu Arsenalul, cred că au meciul în buzunar, îşi permit să rateze un 2-0, doar Wenger se încruntă urît, ca atunci cînd vede că echipa nu se omoară şi face pe deşteapta. Şi se întîmplă ca în orice poveste pentru copiii care ţin cu cei mai slabi. În minutul 84, unul lung şi la faţă ca Traore, venit din liga a patra franceză, numit Tehoue, dacă i-am scris bine numele, egalează cu un şut din 16, impecabil şi implacabil. Delir. Bărbaţi maturi îşi sărută cu foc nevestele, pe la ferestre unii sînt gata-gata să cadă în cap, însă preferă să se ţină bine, cu berica în mînă. Eu nu delirez: pe Matchroom Stadium am vibrat mai mult decît la Lyon-Real sau Inter-Bayern.

Fotbalul pur şi simplu

Din victoria Arsenalului trebuie să desprindem că totuşi în fotbal contează lucrurile simple

Nimeni nu e cu adevărat obligat să spere în calificarea Arsenalului. Englezii se aprind greu şi nu au obiceiul să se lase convinşi de idei fără conţinut. În principiu şi în practică toţi cei 60.000 de pe Emirates, plus mulţimea de telespectatori anglo, ştiu că Arsenal nu se va califica. Sau, cum spunea un înţelept local pe care l-am auzit conferenţiind, a doua zi, pe peronul staţiei Highbury, în zona istorică pro -Arsenal: “Barcelona is too big to fail!”. Barcelona e prea mare ca să rateze.

Tipic. Sec şi englezesc. Dar nu tocmai lipsit de tîlc.

Căci zicerea de mai sus nu vrea să spună doar că Barcelona e prea mare. Subtextul - o veche specialitate engleză - spune că Arsenal a fost destul de mică pentru a învinge o echipă mult mai mare.

Revenirea neverosimilă şi victoria tîrzie de pe Emirates au lăsat în urmă întrebări grele: de ce a reuşit Arsenal să bată cea mai bună echipă a lumii? Cum a fost posibilă victoria în faţa unui adversar care te-a alergat cîteva maratoane fără balon şi care avea meciul în mînă, cu 20 de minute înainte de final?

Evident, nimeni nu ar fi dat Arsenalului în minutul 70 vreo şansă de supravieţuire pe următoarele 20 de minute. Evident, toată lumea explică acum cît de previzibilă a fost răsturnarea de situaţie, cum a făcut Wenger Mutarea H după pauză şi cum a ştiut Arsenal să joace exact ce au explicat comentatorii după. Adevărul e că nu ştim. Da, Wenger a schimbat ceva şi cîţiva după pauză. Da, Barcelona a jucat prea mult pentru Messi şi Messi prea puţin pentru Barcelona. Da, Jack Wilshere are 19 ani şi a fost cel mai curajos jucător de pe teren. Dar asta nu poate explica victoria, pentru că multe alte echipe şi antrenori au făcut aceleaşi lucruri şi au fost învinşi de Barcelona.
Ce se poate totuşi înţelege e că în fotbal lucrurile simple contează. O echipă care nu cedează, un sprint în plus, o încăpăţînare care refuză să se lase înmuiată de mistica adversarului. În rest, se poate spune şi presupune orice: scheme, schimbări, noroc şi întîmplări. Toate au locul lor şi se pricep foarte bine să dea peste cap un meci. Însă victoria împotriva unei echipe care te-a învins 70 de minute din 90 şi, în plus, e prea mare ca să piardă ţine de altceva. De ceva mult mai pur şi mai simplu.

Totul e mult mai amănunţit

Formula “investiţia în public” pare o inepţie, deşi numai ea explică totul, şi succesele, şi dezastrul

Bolile au congrese. Somitatea care a deschis congresul mondial al unei boli foarte rele a spus: Dragii mei, nimic nou, faţă de la ultima noastră întâlnire de acum patru ani, dar totul e mult mai amănunţit. În pauza mică de iarnă, am amănunţit  vechiul. Am mărunţit amănunţirea din turul campionatului, iar naţionala, pauza mare din ultimii ani. Noutăţile iernii sînt iubitele lui Dodel, declaraţiile emfatice ale jucătorilor eşuaţi în străinătăţi, frustrările lui Răzvan Lucescu, emanaţiile tactice ale lui Lăcătuş şi Mititeliada.

E şi ăsta un talent, să amănunţeşti nimicul, căderea, prostia.

Toate comentariile presei noastre la meciurile săptămînii din Liga Campionilor şi din Europa League au ceva în comun: ratează esenţialul. Sînt foarte asemănătoare cu ale confraţilor de pe continent, numai că la ei, la cronicarii europeni ai partidelor, acest esenţial contează ca normal. E vorba de tribunele pline cu zeci de mii de spectatori, n-are importanţă cine cu cine şi unde joacă, cum e vremea şi nici cum merge criza. Marea diferenţă între sportul românesc şi acela de dincolo de graniţe e la public.

Dezastrul nu priveşte performanţele, ci publicul. Cea mai completă definiţie a căderii nu o avem la numărul de medalii şi titluri, ci la continua diminuare a numărului de spectatori la toate competiţiile. Formula “investiţia în public” pare o inepţie, o aiureală gazetărească, un subiect pentru alte vremuri, deşi numai ea explică şi succesele, şi dezastrul. Nu numai că patronii cluburilor n-au făcut nimic pentru a construi şi a înmulţi publicul, dar au stimulat şi instituţionalizat un tip de discriminare în favoarea unui nucleu agresiv, primitiv, ruinător pe termen lung. O cercetare sociologică a publicului rezidual, a celor cîteva ultime sute ori mii de spectatori ai meciurilor din campionatul nostru ar fi atît de doveditoare pentru ce ştiu, ce pricep din civilizaţie, ce vor şi ce pot patronii Ligii şi ai Federaţiei, încît ne-ar obliga la o concluzie sinistră, aceea că fotbalul la noi e una din consecinţele şi totodată din cauzele răului general.

O părere de manchesterist obiectiv

Arsenal-Barcelona a fost la înălţimea foarfecii lui Rooney

Cine şi ce mă face, azi dimineaţă, să renunţ la a-mi închina întreaga cronică lui Rooney şi foarfecii sale din meciul cu City? De sîmbăta trecută şi pînă miercuri seară, aşa mi-am spus: nimic, absolut nimic nu mă va împiedica să-l cînt pe Wayne, recuperînd astfel zilele amare ale Mondialului, cînd l-am plîns şi mi-am deplîns articolele prin care-l celebram drept cel mai bun atacant din lume. Mă făcuse(m) de rîs, dar azi m-aş fi revanşat cumplit. Cu foarfeca lui şcolară şi solară, Rooney îi anulase pe toţi ăştia, Mitici şi Mititei, care ne telebat zilnic la cap, că ei ar fi mai importanţi decît fotbalul.

Ca miercuri seară, Arsenal-Barcelona să mă aducă din nou pe pereţi, acolo unde ne este locul cînd uităm de toate relele şi belelele care vor să ne saboteze jocul şi norocul. 90 de minute, Arsenal şi Barca au fost la înălţimea secundelor în care Rooney a preluat pasa lui Nani şi ne-a fericit pe toţi, cu Sir Alex în frunte. Asta e părerea mea de manchesterist bătrîn, obiectiv şi generos. A fost unul din acele cîteva meciuri în care ratările sînt la fel de frumoase - mai ştiţi de acest adjectiv în fotbal? - ca golurile. Nu credeam, la pauză, că Barca poate pierde, după ce-a jucat în prima repriză; bănuiesc că tot aşa au crezut şi ei, ceea ce i-a pierdut în repriza a doua: un exces de încredere în sine, o linişte prea mare, şi asta în faţa cui? Arsenalul, slavă Domnului, nu e Interul lui Mourinho, urîta aia înfricoşătoare care putea să facă praf orice bijuterie de tika -taka sau cum îi mai zice.

Arsenalul - echipa asta englezească, cu doi englezi din unsprezece, echipa asta de străini care joacă însă în Anglia pe lire sterline - ne-a dovedit că Barca poate fi învinsă jucînd la fel de deschis şi creativ ca ea. E atît de important încît nu ştim cum va fi returul. Nouă, în fotbalul nostru patriotic, nu ne rămîne decît un singur autentic performant: antrenorul lui Şahtior Doneţk.

Fair-play? No, thanks!

Onoarea în sport e o valoare pe cale de dispariţie. O spune însăşi naţionala de rugby a Angliei

Bucuria e greu de administrat. Indecenţa, aroganţa şi insulta se pot strecura separat sau deodată, transformînd triumful în chermeză şi salonul oficial în bufetul gării. În sport, drumul de la extaz la dezmăţ e încă mai scurt. Iată-l pe Chris Ashton sfîrtecînd defensiva italiană - aţi înţeles că nu e vorba de fotbal - şi plonjînd în eseu. Un eseu splendid de pus în ramă şi în reclamă. Zborul lui Ashton e lung şi planificat. Cu braţele deschise şi pieptul înainte, ca un Cristiano Ronaldo licitînd şi solicitînd un penalty. Ashton sfidează. Un eseu deschis de o breşă atît de largă putea fi marcat cu o simplă şi cuminte culcare de balon în terenul de ţintă. Dar Ashton şi Anglia se simt bine. Ştiu că sînt în formă, că le iese jocul şi că au în faţă încă 70 de minute de masacru şi o Italie de dezmembrat. Iar peste două săptămîni vine Le Match, cu Franţa. Mesajul trebuie să ajungă integral şi lăbărţat la Paris: sîntem fioroşi, oribili şi fatali! Traducerea franceză e în lucru.
Între timp, presa a creat o literatură engleză vastă pe tema plonjonului cu care Aston  a ţinut să umilească Italia şi să avertizeze Franţa. E satisfacţia groasă un mesaj nimerit pentru buna creştere a celor ce îşi iau modelele din sport?
Multă lume e convinsă că batjocura a la Ashton e legitimă. Cine e tare trebuie să o arate pînă la capăt. Şenila de pe gît trebuie dată înainte şi încă o dată înapoi. În Anglia, în Germania şi în alte spaţii care ştiu să se bată, dar se descurcă anevoie cu sentimente, bucuria urmată de înjosire trece drept obligaţie. Deşi ar trebui să fim mai atenţi cînd ne alegem clişeele. Marele Marcel Răducanu şi legendarul gol de pe linia porţii din poziţia în patru labe stau în aceeaşi categorie. Doar că la noi, esticii, umilirea nu e brutală, ci artizanală. Sigur, Marcel rămîne Marele Marcel, iar Ashton va repeta, probabil, eseul în meciul cu Franţa. Nu şi gestul arogant care i-a insultat pe italieni. Pe bravii, dar mult inferiorii italieni. Aici e diferenţa: aroganţa în faţa celui mai slab nu e putere. E laşitate. Anglia-Italia 59-13 e un soi de 8-1 în fotbal, plus călcatul în picioare. Iar o victorie uşoară e o victorie şi atît. Asta spune bunul simţ. Cine se atinge de banalitatea unei victorii uşoare şi o împinge spre umilinţă a făcut pasul spre laşitate. Şi se dezonorează.

“Profesionişti” într-un campionat de amatori

Sînt profesionişti numai cei care trăiesc toată viaţa bine din meseriile fotbalului

În toate interviurile cu fotbaliştii care se transferă ori sînt - ca şi servitorul lui Don Juan - în penibila şi continua căutare a unui patron mai bun, intervievaţii fac mare caz de condiţia lor de profesionişti. Deşi profesionişti sînt şi asfaltatorii, şi frizerii, şi instalatorii, fotbaliştii îşi zic toţi profesionişti cu aerul că aparţin unei elite. Or fi ei ce-or fi ceilalţi români, dar ei, rataţii fotbalului cu tribune goale, sînt profesionişti!  Transferabilii nu sînt nişte analfabeţi cu gîndul numai la bani, maşini, baruri şi femei, ci seniori ai gazonului, aleşii show bizz-ului, lorzii, prinţii, regii, briliantele şi diamantele televiziunilor. Ce mai încolo- încoace, egalii profesioniştilor de la FC Barcelona şi Chelsea. Doar că ăia de la Barcelona şi Chelsea au fost mai norocoşi!

Cuvîntul profesionist a intrat în uz imediat după 1990 şi a fost folosit excesiv, adesea şi abuziv, ca şi cum sportul nostru voia să se cureţe rapid de minciuna comunistă a amatorismului. Publicul de vîrsta a trei al publicaţiilor şi al spectacolului sportiv ştie că, înainte de 1990, cuvîntul profesionist se referea numai la sportul occidental şi conţinea o doză de invidie dublată de dispreţ. Adică, uite că noi, amatorii din socialism, care primim numai diplome, nu bani, ca ăia din capitalism, sîntem mai buni ca ei! Tinerii gazetari sportivi ar deveni cu adevărat ziarişti profesionişti dacă ar cunoaşte la amănunt istoria adevărată a “succeselor sportului amator” de la noi. Toţi marii noştri performeri, dar absolut toţi au trăit şi mai trăiesc doar din sport, nu din diplomele universitare false şi din  meseriile, în fals şi ele, cu care participau la competiţiile de amatori.

Nadia Comăneci era olimpică amatoare! Minciuna era maximă. Performerii noştri cîştigau titluri şi medalii europene, mondiale şi olimpice, dar imensa majoritate nu avea nici o meserie. După ce o sfîrşeau cu performanţa, trăiau bine din solde mincinoase, ca ofiţeri vopsiţi la Steaua şi Dinamo, ori modest şi chiar prost, adesea la marginea societăţii, ca oameni ai nici unei meserii şi ai unui zaţ de glorie veche. Amatorismul comunist a nenorocit mii de tineri, la fel cum îi nenoroceşte şi “profesionismul” de trei parale de azi.

Cine va scrie biografia reală a celor mai mulţi dintre celebrii de odinioară ai sportului “amator”  va scrie o dramă cu eticheta unui produs de lux.

O mediocritate beton

O să ajungem la insomnie şi înaintea meciului cu Luxemburg?

Ţin să precizez din capul locului (locul nostru 60 în ierarhia mondială) că fără nici o plăcere, dar în deplină onestitate, mă înscriu între cei 50,42% votanţi care ieri, în Gazeta, au apreciat ca foarte slab jocul naţionalelor noastre în turneul din Cipru. Coerenţa unei mediocrităţi beton (singura coerenţă) a fost atît de evidentă încît îmi răpeşte energia numită şi chef de a comenta selecţia, jucătorii, ideile lui Răzvan care, să mă scuze, cred că s-a contaminat şi el de la spiritul acestor prestaţii. Cum să fie Papp şi Gardoş “printre cîştigurile naţionalei”, după meciul lor de jaloane cu Ucraina? Cum adică “nu am bătut Cipru cu 5-0 din cauză că s-a ratat mult prin interpretarea greşită a fazelor…”? Cum să baţi, din lipsă de experienţă, atît de prost penaltyurile cu Ucraina şi totuşi să lauzi echipa că a egalat după 0-2 şi “a luptat pînă la capăt”? Penaltyurile nu au fost la capătul meciului? Stop, să nu interpretez şi eu greşit unele fraze… Rămîn la primul meu impuls, să tac pînă după meciul cu Bosnia, să las problemele tehnice şi logice pentru a fi cît de cît uman; nu e o laşitate, e un dezgust de scandalurile care se ţin teleleu şi telelanţ în viaţa noastră. Se poate înţelege acest dezgust? Poate că nu e cazul să facem deja un scandal şi din naţionala noastră. Preşedinţia, Guvernul şi Justiţia nu şi-au spus ultimul lor cuvînt.

Fiind imposibil s-o ţinem tot într-o groază, poate că mi se dă dreptul la humor dezvăluind că din turneul ăsta cipriot plec cu două imagini de o certă vigoare: e jocul Franţei “noastre” în repriza a doua în faţa unei Brazilii în zece şi fără atac, cu o cursă mirobolantă a acelui Menez pentru o pasă de gol către Benzema şi care m-a făcut să mă gîndesc din nou la Papp şi Gardoş, ba chiar la Chivu şi Tamaş, mă înţelegi? Şi mai e acest 2-1 al Luxemburgului cu Slovacia… Cine o fi acest obscur cetăţean european Da Mota care întoarce în zece minute un 0-1…? Pe cine punem să-l marcheze? Trebuie să ne gîndim din timp. Asta ne-ar mai lipsi, să facem insomnie şi înaintea unui meci cu Luxemburgul. E o perspectivă curat inumană care îmi provoacă un rîs nervos cu care, emblematic, închei.

Nr 1

Era sportul supradimensionat acum 30-40 de ani sau acum nu mai produce eroi veritabili?

Habar n-am cine e Cristina Neagu. Aflu, alături de un numeros public naţional şi internaţional, că a fost oficial declarată cea mai bună handbalistă a lumii. Incultura mă face să reţin că Oltchim e o echipă de nivel european şi că pe acolo, în echipă şi deasupra nivelului, e de găsit Cristina Neagu. Însă incultura nu apare din senin. Pe vremea cînd aveam un număr copios de numere 1 mondiali eram mai cult. Cristina Neagu n-ar fi fost un unicat şi, totuşi, ar fi fost mult mai cunoscută.
Aici e paradoxul şi de aici poate începe discuţia: Cristina Neagu e singurul nostru număr 1 mondial, dar asta n-o face nici pe departe publică, recognoscibilă şi inevitabilă. Altfel spus: cînd era normal - atunci sau acum? Atunci, cînd superstarurile mondiale erau un obiect de cult naţional, patriotic şi personal sau acum, cînd rarisimii Neagu şi Bute sînt surclasaţi de oricine şi cu orice fapte? Diana Gureşoaie, de pildă, pentru că i-a trimis vorbă Ralucăi Ogică să-şi întrebe iubitul, un oarecare Ropotan sau Rotopan, despre manierele sexuale tip Gureşoaie.
Prima ipoteză e că acum 30-40 de ani sportul era supradimensionat, iar campionii  erau aşezaţi în ramă din lipsă de altceva mai sexy şi mai Gureşoi. E ceva adevărat în această presupunere care măsoară sărăcia vieţii publice, personale şi mondene sub comunism. Însă asta nu poate explica de ce produceam atîţia număr 1 mondiali şi de ce dădeam buzna cu ei în zone nearondate. Patzaichin a fost un canoist fără egal, dar canotajul era un domeniu de casă (de stuf). Ilie Năstase a fost, dimpotrivă, un număr 1 perfect şi perfect aberant. Tenisul mondial nu era pregătit pentru o asemenea apariţie, iar tenisul românesc nu era pregătit pentru nici o apariţie. La limită, supremaţia lui Năstase ar fi echivalentă cu ridicarea puterilor centr-aficane în bob. Tirul, gimnastica, voleiul anilor ’60, bobul pre-african, handbalul masculin pre-francez,  Gîscanul sau boxul lucrau în regim mega. Ion Corneliu, Comăneci, Eduard Derzei, Hariton Paşovschi, N.D.-Pară, Cuţov, urmaţi de o listă care duce direct în Panteon sau la Mărăşeşti, erau vizibili şi ascultaţi. Aveau, adică, notorietate şi urmaşi.  Supraexpunerea ideologică dă contextul, dar nu explică. Aud deja reproșul: toţi moşii cred că tinereţea lor a fost singurul lucru bun pe lume. N-a fost asta. A fost o pacoste îmbîcsită şi umilitoare.
A doua ipoteză e mai scurtă: nu mai facem parte din nimic generos. Vrem recompense din simplul motiv că sîntem, nu că sîntem mai buni.

Şansele la transferuri

Ultimele ştiri despre Mişelăricu, Pazon, Mamele, Toşca, Botoşer, Popete şi Mutu!

Transferuri absolut sigure sînt numai cele de 1%. Sigure, în sensul că mai rămîne un mizilic de 99% să nu se finalizeze. Cele mai mediatizate transferuri sînt cele de 50%. Cînd un terminat de-al nostru e ca şi dat 50 % la Inter, ştirea trebuie înţeleasă ca bancul cu ilegaliştii, care se ascundeau deşi nu-i căuta nimeni. 50% e ce ar pofti terminatul, nu Interul. Din toate estimările, privind şansele unor transferuri, trebuie să scădem delirul de 50%. Dacă scădem 50 din 99,99, ne rămîne un 49,99 curat, fapt ce înseamnă că nici măcar poftirea nu e sigură. Sau că pe impresar nu l-a dus mintea mai departe de Inter Curtea de Argeş.

La fel cum în chimie orice acid are o bază ori, mai bine zis, că nu există bază fără un acid, orice transfer acid la lumina zilei are o bază mare de întuneric. Istoria transferului lui Kapetanos pare o noutate: acidul cu două baze, una afară, de paravan, şi una în ţară, la CFR Cluj. Gigi Becali nu i l-ar fi dat pe grec CFR - ului nici mort. Exista însă o posibilitate ca Kapetanos - scuzaţi cakofonia! - să ajungă la Cluj, iar domnul Becali să rămînă totuşi viu. Un transfer scurt, de o zi, două, la o echipă de ciubucari sau pe ducă dovedeşte actualitatea zicalei că drumul ocolit e uneori şi cel mai scurt.

Mai e un drum ocolit, de care nu se scrie niciodată pe pagina-ntîi şi nu se vorbeşte de el nici la ştirile serii. E istoria reală a transferurilor unor Mişelăricu, Ciolacu, Balauru, Zuluf, Chiţu, Mamele, Toşca, Pazon, Chibulcutean, Botoşer, Popete, Ginghină, Duman şi Mutu. Cum, adică, “şi Mutu”? Ei, bine, da, şi Mutu, dar ăla de la Pandurii!

Dacă s-ar întocmi un bilanţ al transferurilor date ca sigure la începutul campaniei şi altul la sfîrşitul ei, al transferurilor parafate şi plătite, am realiza nu atît procentul de adevăr, cît procentul mult mai mare şi mai interesant gazetăreşte de mişculaţie. Eu, unul, citesc rubricile bursei mutărilor cu acelaş nesaţ cu care consum filmele comice cu hoţi şi vardişti. Nu mă interesează deloc cine de unde pleacă şi unde ajunge, dar îmi chinui mintea să ghicesc bazele acidului. Ale dracului baze, că-s aproape toate în chimia fraţilor Becali!

.