January 2011 ↓

Mititelu listat la bursa şantajului

Ai înnebunit de tot, bă, fratele nostru? Ce-oi fi vrînd, să vină DNA-ul peste noi?

În filmele americane despre naşii Mafiei, vedem cum aceştia se întîlnesc în mare secret în case pustii, cum discută codificat afaceri criminale  şi cum îşi caută locotenenţii de microfoane şi-n fund, cînd e să se asigure de confidenţialitate..

Inovaţia adusă în breaslă de mafia din fotbalul românesc e că şantajele, prevenirile şi ameninţările au loc în public, de faţă cu ziarişti şi în emisiuni tv populare, nu filmate cu camere ascunse de procurori, iar contractele unor noi cîrdăşii, formulate spre a nu irita Fiscul şi justiţia, sînt proclamate în gura mare, chiar de capi. Cum ar fi aroganţa pe care naşul de la Federaţie i-o face, în gura mare şi cu trimitere abruptă la campania anticorupţie, proprietarului de jucători - sclavi craiovean la un nou legămînt  de onorabilitate mafiotă, în marginea legilor şi a oricărui termen etic: Termină, bă Mititelule, cu gălăgia. Ai înnebunit de tot, bă, vrei să vină iar DNA-ul peste noi şi să ne umble la hîrtii şi la buzunare?!! Nu ne ajunge ce am păţit la Piteşti şi cît a trebuit să ne activăm bugetul după aceea ca să se lungească procesele pînă ce se pierde pe drum cauza?!

Inovaţia aceasta, de natură să afle şi speriaţii de la guvernare cît de funcţională şi de determinată e, la o ananghie, frăţia neagră a banilor, a fost îndelung anunţată de tot felul de ameninţări cu penalul, de genul:  Nu te mai lega, bă, de mine, că dacă spun eu tot ce ştiu de pe vremea cînd mă aveai angajat, înfunzi puşcăria pe viaţă! Ea e patent românesc. E un exemplu pentru Europa de cum se naşte şi cum se apără un stat în stat fără mitralieră şi fără limuzine care explodează cu rivalii înăuntru. Doar cu un şantaj generalizat din care nu se iese decît cu picioarele înainte. Cu tupeu, cu un maximum de golănii şi trufii de nababi, în dispreţul CNA-aului, al mediei şi al tuturor instituţiilor care ar fi să vegheze la civilizaţia relaţiilor.

Ameninţările, unele cu o bază ştiută de toată lumea,  au fost un leitmotiv a zeci şi zeci de certuri şi mîrşăvii televizate cu personajele care ţin afişul în ceea ce se mai cheamă încă fotbalul românesc şi au rămas instrumentul lor preferat. La urma urmei, ce-i o ameninţare? Zice omul, nu dă cu parul. Nu încă.

Na Li, dar şi Ding şi Fu

Cînd e vorba de China, renunţaţi, cum se spune la noi, la “a o mai face pe chinezu’

Nădăjduiesc că nu voi scandaliza - există şi asemenea speranţe - cînd afirm că, strict sportiv, eliminarea la Melbourne, în sferturi, respectiv semifinale, a celor doi lideri ai tenisului Mondial, Nadal şi Wozniacki, e mai interesantă decît tratativele dintre cei doi patroni ai Stelei şi Bistriţei în jurul lui Moraes. Dacă eşecul lui Nadal se cuvine a fi privit cu o obligatorie înţelegere - în fond, omul a spus esenţialul în fraza sa: “Trebuie să fii 100% în puteri ca să-l învingi pe Ferrer” - victoria acestei chinezoaice Na Li asupra lui Wozniacki e de natură să ne provoace un sentiment tot mai rar în sportul lumii: uimirea.
Nu credeam că Wozniacki va pierde decît dacă mi s-ar fi spus pentru o dată: hai să fim neserioşi… Sincer vorbind, nu văd în daneză un number one foarte convingător: se apără excelent, are un moral tare, dar nu e Serena, nu e Justine, nu mai spun de Martina Hingis, iar jocul ei viguros în ansamblu are o rigiditate, ba chiar frigiditate, care îmi displace. Poate că introduc prea mult gust personal în judecată - roboteala actuală să fi distrus 100% feminitatea? - totuşi, după ce ai trecut de Schiavone, epuizată şi ea după un set decisiv de 3 ore cu Kuznetzova, nu prea existau îndoieli în faţa lui Na Li, să fim serioşi, chiar dacă aceasta a învins-o, la Sydney, pe Clijsters. Acela, hai, putea fi un rezultat întîmplător - acesta de la Melbourne nu e.

Am toate rezervele normale, europene, în ce priveşte “armonia socială” la care se tinde în China, dar în ce priveşte sportul, nimic nu mai e întîmplător, asta trebuie să ne fie clar. De vreo două săptămîni sînt încă sub impresia unei performanţe de necrezut, ignorate în presa noastră (cu excepţia lui Tolontan în Dilema Veche): la Londra, finala Masters-ului englez la snooker s-a disputat între doi chinezi, Ding şi Fu, primul trăind pe Insulă, al doilea la Hong Kong. Nu avem atîtea semne de exclamaţie cîte ar fi necesare pentru o asemenea surpriză - la capătul unui turneu din care nu au lipsit Ronnie, Higgins şi campionul mondial Richardson. O să mi se replice: “Ce sport mai e şi snookerul?”. Staţi blînzi: el cere tot atîta răbdare, tenacitate, putere de concentrare şi îndemînare pînă la fineţe ca orice sport. E ceea ce au din plin şi prea plin sportivii chinezi. Nu cred că făptuiesc o greşeală de neiertat dacă leg un joc în jurul unei mese (ca şi ping-pongul!) de un altul, pe un teren bătut de soare şi vînt… Fiţi cît de cît neserioşi, ca să înţelegeţi ce-i sportul. Cînd e vorba de China, renunţaţi, cum se spune la noi, la “a o mai face pe chinezu’”.

Liberi să ce?

Corectitudinea politică oferă tot mai puţine grade de libertate comentatorilorŢineţi-vă gura! Nimic nu e mai safe pentru cariera unui comentator occidental de sport decît abolirea dreptului la opinie. Nu în public şi nu în timpul comentariului live. Acolo, există norme şi etichetă: a nu se înjura şi, mai nou, a nu se face caz de culoarea pielii, sexul sau înclinaţia sexuală a fotbalistului/ei. Sau a se face caz doar pentru a cimenta noile stereotipuri corecte. Şi, peste toate, sfînta interdictţie a umorului: a nu se glumi, căci nu se ştie în rasa sau sexul cui poate să explodeze poanta. Asta în public şi în direct. Adevărata problemă e alta: abolirea dreptului la opinie. Oriunde. În public, în viaţa privată, la televizor, sub plapumă, în pădure, în vacanţă sau în submarin. Oriunde şi oricînd cineva poate înregistra sau un microfon poate fi uitat deschis. Apoi, altcineva face un denunţ progresist şi trimite înregistrarea la ziar. A doua zi, presa se aprinde şi constată că, de pildă, doi comentatori de la Sky sînt sexişti. Comentatorii sînt daţi afară. Democraţie. Şi dacă tot e democraţie, nimeni nu mai are timp să observe că înregistrările au captat convorbiri private.

După încheierea transmisiei, dnii. Keys şi Gray şi-au permis, fără să ştie că un microfon e deschis, să nu fie convinşi de prestaţia unei tuşiere delegată la Wolves-Liverpool. Şi să nu o placă pe dna. vicepreşedinte a onor clubului West Ham. Şi, în genere, să nu prea înţeleagă ce caută dnele arbitru în Premier League.

Indiscutabil, proaspeţii concediaţi nu sînt foarte favorabili promovării femeii. Asta nu e frumos. Dar dnii Keys şi Gray au un punct de vedere şi orice punct de vedere merită discutat.

Sînt doamnele capabile de arbitraj printre masculi duri şi musculoşi? Evident, da. De ce trebuie, însă, impusă apariţia dnelor la meciuri masculine? E fotbalul feminin în mare ascensiune? A apărut un curent de presiune populară printre bărbați şi/sau femei/bărbaţi? Nu. Atunci, simplul conformism ideologic n-ar trebui să fie de ajuns.

Fotbalul nu se va resimţi în urma graţioaselor erori ale dnelor arbitru mai mult decît atunci cînd e pus la încercare de inepţia dnilor arbitri. Dar curajul şi libertatea din jurul fotbalului s-au strîmtat şi se vor strîmta şi mai mult. Doi oameni ar trebui să poată vorbi ce vor şi cît vor după ce şi-au încheiat orele de serviciu. Altfel, urmează cenzura şi autocenzura.

Războiul dinainte pierdut

Cîţi sportivi nu înving natura cu stimulenţi, ca să sfîrşească dramatic?

Nu îmi plăceau surorile Williams atunci cînd cîştigau aproape tot şi jucau finale de Grand Slam. Nu păreau să fie din tenis, ci din alt sport. Mai bine zis dintr-o excepţie a umanului. Nu îmi dădea pace o întrebare. Ce fel de competiţie mai e şi aia, în care se ştie nu numai cine va cîştiga viitorul turneu, ci şi cine le va cîştiga pe toate, cît timp vor juca tenis surori ciocolatii? Teama mea s-a dovedit totuşi neîntemeiată, pentru că supremaţia Serenei şi a lui Venus nu a durat, jucătoare mai tehnice şi mai puţin dotate fizic detronîndu-le. Problema rămîne însă. Pentru ieşirile din dimensiunile naturii, fie ele şi de admirat, ar trebui să existe competiţii paralele. Nu-i bine să te pui la ambiţie cu natura. Cînd eram copil, învăţam la şcoală că tot ce era bun pentru om se întîmpla numai în Uniunea Sovietică, şi că omul sovietic învingea în fiecare zi natura construind baraje şi secînd mări. Omul sovietic, şi nu numai el, cîştiga de fapt nişte bătălii de care omenirea avea să se convingă curînd că nu avea nevoie de ele.

Am stîrnit natura, iar acum nu mai avem soluţii s-o reparăm.

Îmi pusesem multe nădejdi, ca şi alţi iubitori ai tenisului, într-o junioară, ale cărei evoluţii, ca şi ale lui Ilie Năstase cîndva, aveau primatul talentului. Talentul care învinge contextul, nu natura. N-avem noi terenuri, n-avem bază de mase, n-avem nimic din ce au marile forţe ale tenisului, dar scoatem din cînd în cînd capul în lume datorită capriciilor naturii. Talentul e un astfel de capriciu, care nu ţine cont de statistici. Fata asta, cu sînii ei mari, îi imprima mingii o bălăngăneală contra fizicii tenisului şi adversarele nu mai găseau replică. În urmă cu cîteva decenii, Ovidiu Ioaniţoaia îmi relata cazul unui jucător de baseball yankeu, care avea un umăr beteag din naştere şi care, tot aşa, înnebunea lumea şi fizica mişcării trimiţînd mingea în zig-zag. Un minus, în alcătuirea trupului nostru, poate fi, mai mult decît un plus, un noroc. Fata noastră însă s-a pus pe învins natura. Şi-a făcut o operaţie estetică şi şi-a modificat centrul de greutate. O modificare atrage întotdeauna altele şi nu neapărat în bine. Cîţi sportivi nu înving cîţiva ani natura cu stimulenţI chimici, ca să sfîrşească urît, contra naturii? Ieri, fata cu sînii mari era o speranţă, iar azi e o jucătoare în plin progres. De ieri pînă azi au şi trecut cîţiva ani. Mă gîndesc cu reţinere la viitor, fiindcă orice atentat asupra naturii se plăteşte. Dincolo de numărul de meciuri cîştigate.

Un antrenor de care am nevoie

La cine mă gîndesc cînd vreau să scap de teroriştii noştri orali

Ca să nu mă concentrez - hotărît nu merită - în dialogurile “spumoase”, cum le-a numit Gazeta noastră, dintre Piţi şi Gigi, dintre Piţi şi Mititelu, îmi caut sprijin în afară şi-mi întorc privirea spre un om care mă fascinează de aproape 20 de ani: se numeşte Gerard Houllier, antrenorul lui Aston Villa, cu care se îndreaptă spre retrogradare; nu-l scap din ochi, îl văd bine înfofolit, prea puţin volubil pe bancă, sînt mereu îngrijorat, căci îl ştiu bolnav de inimă. Ce mai caută acolo…? Încă un infarct? Nu se poate despărţi de limba engleză?, căci asta fusese înainte de fotbal, profesor de engleză în Franţa. E, cum se zice, un intelectual sadea, îi plac cinema-ul, Dali, diferenţele între oameni, femeile frumoase, nu suportă terorişii orali (formidabilă expresie!), vulgaritatea, oamenii blindaţi în certitudini - ce mai, voiam să-i iau un interviu pentru Dilema, nu a ţinut. E omul care mi-a dat, în 1993, definiţia ghinionului, aproximativă, desigur, cum altfel?

Pierduse cu Franţa, ca antrenor principal, o calificare la Mondialul din ‘94, pentru care avea deja în buzunar biletul de avion; mai avea două meciuri uşoare la Paris, cu Israelul - pierdut în ultimele minute, cu Bulgaria, în ultimele secunde. L’Equipe a titrat cel mai mînios cuvînt: “Incalificabil!”. Franţa era mută. Cînd va deschide gura să articuleze cîteva vorbe, Houllier nu-şi va blestema jucătorii - celebra “Generaţie Houllier” - nu va vorbi de ghinion, ci “de o înlănţuire abracadabrantă, tragică a detaliilor”. E prea abstract, e luat din scurt: “Gerard, de ce nu spui că a fost o tîmpenie?”. Nu va renunţa la eleganţa sa: “S-o numim o îngrozitoare absenţă de luciditate”. La o săptămînă după nenorocire, convoacă o conferinţă de presă în care începe aşa: “Obiectivul nu a fost atins, e deci normal să plec”. De ce nu a făcut-o imediat, în seara dezastrului? “Nu am vrut să mă hotărăsc sub presiunea emoţiei”.

S-a îmbolnăvit, a trecut prin spitale, e la vîrsta cînd inima se numeşte cord, s-a întors la fotbal, a debarcat în Anglia şi acum se chinuie să smulgă un punct la Birmingham, să nu cadă în clasament lîngă West Ham-ul de pe ultimul loc. Mă uit la el şi mă stăpînesc să nu cad în melodramă sub presiunea emoţiei; poate că are un salariu bun, poate că scapă de retrogradare, poate că îi place viaţa asta a lui de două meciuri pe săptămînă, şi de Crăciun, şi de Anul Nou… Poate că scapă de tot ce-i abracadabrant în meseria asta de antrenor, plină de detalii. Eu, unul, nu numai că-l înţeleg, dar am nevoie de el ca să mă apăr de toţi teroriştii noştri orali. Mai cunoaşteţi în lume un patron de fotbalişti care să vrea să vorbească de două ori pe zi la televiziune? E o glumă? Spumoasă?

Paznici de fotbal

Despre mesajul unui mare fotbalist englez care a jucat toată viaţa la Bolton.

La noi, şi-l amintesc poate cîţiva octogenari uscaţi, bîlbîiţi şi anglofili. Însă povestea lui Nat Lofthouse, marele sau nu chiar atît de marele vîrf dispărut săptămîna trecută, are sens şi astăzi.

Nat Lofthouse s-a născut, a muncit şi a murit la Bolton, un orăşel industrial fără alte semnalmente. Tatăl lui Nat a fost cărbunar şi apoi grăjdar. Mama casnică şi pugilistă, în cazul în care Nat se întorcea de la fotbal cu pantofii rupţi. Puştiul a debutat la Bolton în 1945. În timpul războiului, a muncit în mină la încărcat vagonete. Vreme de cinci ani s-a sculat în fiecare zi la 3.30 dimineaţa pentru un schimb de 10 ore, urmat de antrenamentul de după amiază cu Bolton. Mina l-a ferit de tehnică. A devenit un bărbat puternic şi un vîrf imbatabil în aer. S-a descris foarte onest: “Pot face trei lucruri. Alerg, şutez şi dau cu capul. Atît!”. A jucat 503 meciuri, toate cu Bolton. A prins naţionala de 33 de ori şi a înscris 30 de goluri. În 1952, a bătut Austria cu un gol de coliziune mecanică, a leşinat, a fost scos din teren şi a reintrat cu contuzii grave. De atunci, i s-a spus după o datină medieval-onomastică engleză “The Lion Of Vienna”. A fost cerut de Fiorentina. Transferul l-ar fi scutit pe viaţă de probleme băneşti. Bolton a refuzat, fără să îl consulte. După ce a aflat, a declarat: “E un privilegiu să joc pentru Bolton şi sînt plătit pentru asta”. A primit Ordinul Imperiului Britanic în 1993. A fost văzut ultima oară în public acum o lună, la un meci jucat acasă de Bolton.

Nat Lofthouse n-a fost un mare fotbalist. A fost un fotbalist bun şi un om fără pată. Pe vremea lui, într-un fotbal încă sărac şi serios, fotbaliştii erau însoţiţi de o a doua umbră, luminoasă şi severă. Fotbaliştii aveau caracterul la ei. Lofthouse va fi uitat şi, dealtfel, nimeni nu e obligat să reţină poveşti cu tineri plătiţi prost şi în mină şi pe teren. E absurd. Nu e un merit să te naşti în vremuri grele şi nu e o vină să prinzi timpuri prospere. Generaţiile post-Lofthouse nu au nici o vină pentru asprimea vremurilor trecute şi nu pot fi învăţate cu de-a sila să aibă caracter. Povestea lui Lofthouse nu îşi slujeşte personajul, ci descrie în folosul publicului judecător lumea fotbaliştilor care au trăit fără glorie şi au ieşit din fotbal săraci, dar fericiţi. Să venim un pic mai aproape de casă: Petchowsky, Dridea, Vogl şi atîţia alţi inactuali clasici au valoarea lor. Şi numai a lor. Cu ei, a fost vorba numai şi numai de fotbal. Ei au fost paznicii şi, cu ei, fotbalul a fost în siguranţă.

Prăbuşirea în adevăr

De la banii negri la banii albi. Aceasta e criza din fotbalul nostru

Oamenii nu cad numai în minciună. Cad şi în adevăr. Se şi prăbuşesc în adevăr. Atîta doar că nu le pică bine să recunoască asta. Ar trebui să se considere vinovaţi pentru eşecuri, s-o declare şi să caute o reparaţie din condiţia de vinovaţi. E însă mai simplu să dai vina pe alţii şi pe orice. Fotbalul nostru s-a prăbuşit în adevăr, dar dă vina pe criza mondială. Două lucruri pot să semene, dar să aibă cauze diferite. În România, criza din fotbal are nişte cauze sută la sută româneşti: trufie, nepricepere, palavre şi corupţie tolerată, ba chiar şi stimulată de stat.

Normal e ca, la valoarea fotbalului nostru, la starea jalnică a dotărilor şi la media jenantă de spectatori pe meci, toate salariile să fie mici. Un optimum de normalitate avem la Galaţi. Toată lumea vorbeşte de minunea de la GalaţI cînd, de fapt, nu-i nici o minune. La Galaţi, relaţia corectă dintre dorinţe şi posibilităţi, a dus echipa pe primul loc. E destul ca o echipă, precum Galaţiul, să existe numai din adevăr, ca minciuna de la Dinamo, de la Steaua şi de la CFR Cluj să ducă cluburile în jos. Ca să nu mai vorbim de Minciuna Maxima de la Craiova şi de stranierii de liga a treia ai Rapidului.

Reducerile drastice de contracte înseamnă o cădere sănătoasă în normalitate.  Salariile mari, de 350.000 de euro, pentru nişte străini aduşi din nişte campionate unde tot ce-i puţin e mult mai mult decît la noi au fost o păcăleală, din care au tras profit nu numai amărîţii importaţi cu un statut contrafăcut de vedete, ci toată structura campionatului. Dintr-un contract de 350.000, stranierul abia de ia jumătate. Cealaltă jumătate merge la intermediarii din afara şi din interiorul cluburilor. Tinerii plătiţi cu 120.000 de euro ca să joace la echipa a doua, deşi primesc jumătate, sînt mai mult decît mulţumiţi cu statutul lor de rataţi şi de servi pentru inginerii financiare. Ce-i de colea să fii un ratat, dar să cheltuieşti ca un realizat?

Cu bani albi şi cu fiscalitatea în regulă, nici o echipă cu pretenţii nu are cum să plătească sute de mii de euro pentru nişte transferuri fraudate şi un loc retrogradabil ori pe la mijlocul clasamentului.

Acest Messi cu papion

Am mers cu Xavi, a biruit Messi, nu sînt scandalizat

Fireşte că pentru mine, simplu gazetar român, cel mai interesant aspect al consacrării lui Messi la Zurich este mîndria din culise, care a aranjat această aşa-zisă surpriză. Ce s-a petrecut acolo, pentru ca Iniesta şi Xavi să rămînă, totuşi, cu buzele umflate? Căci ceva s-a întîmplat. Nu se poate ca totul să fie clar - aşa am învăţat la “şcoala vieţii”. Personal, mergeam cu Xavi, împărtăşeam punctul de vedere al lui Andrei Niculescu: “Fără Xavi lîngă el, ce-a făcut Messi la Mondial?”, luam Mondialul drept criteriul numărul unu, ziceam că sînt logic. Acum, mintea mea “educată” numai de lucrături, mişculaţii şi aranjamente obscure, vrea secretul operaţiei Messi, vrea transparenţă, cum se zice pînă la leşin, vrea să ştim şi noi de ce şi pe ce ne indignăm. Murim daă nu ne indignăm la orice premiere - cel puţin aşa e la noi, deşi ştiu că şi în Spania e ceva tămbălău fiindcă nu a fost consacrat un spaniol, ci un argentinian crescut la Barcelona… mă rog, probleme de nababi în fotbal. Suspicios cum m-au crescut Mitică şi ai lui, mă intrigă şi încoronarea în ultima cliă a lui Mourinho în locul Del Bosque, campionul mondial, la urma urmei. Adică, tot nu contează Mondialul? Nici aici nu avem amănunte. Aseară am auzit la RFI o idee foarte tare: în anul cînd Beckenbauer a cîştigat totul cu Bayern şi naţionala lui, cine a fost Balonul de Aur? Cruyff!

Situaţia fiind, în lipsa detaliilor obscure, enigmatică, trebuie să recunoaştem că nu e penibilă sau compromiţătoare din p.d.v. fotbalistic: Messi nu e doar foarte bun, foarte buni sînt mulţi, e întru totul extraordinar, e chiar peste Xavi, căci, marcînd mai mult decît el, pasează la fel de bine. Mi se pare esenţial. Cînd Gică Craioveanu ne zice că e cel mai bun fotbalist din cîţi a văzut vreodată - nu mai avem de-a face cu o problemă de gust şi nici subiect pentru o indignare. Ca atare, nu sînt scandalizat de Messi cu papion şi al doilea Balon de Aur în braţe.

În schimb, manchesterist bătrîn, m-a cam umilit victoria alor mei în meciul cu Liverpool, un 1-0 stabilit din minutul 1, printr-un penalty absolut inexistent, acordat de măreţul arbitru Webb. Din nou, “educat” de atîţia Iancu şi Gigei, m-am gîndit ce-ar fi fost la noi din primul minut. Gîndire banală. Uimitor era cum nu a protestat nimeni la Liverpool, nici pe teren, nici pe bancă, nici în tribună. De ce uimitor? Iar sînt bucureştean… Există o vorbă a unui englez mai celebru chiar decît Giggs, galezul meu: “Senzaţional nu este că se ciocnesc două trenuri, ci că nenumărate trec unele pe lîngă altele fără să se ciocnească”.

Ballon d’Or orbitor

Iniesta şi Xavi sînt condamnaţi să promoveze geniul lui Messi

Messi? Iar? Problema supremaţiei bisate de Messi e contextul. Încadrat de Barcelona, Messi înscrie şi seduce cu o viteză care orbeşte. Aproape toată lumea refuză să mai vadă că, încadrat de albicelestes, acelaşi Messi e doar un jucător foarte bun care nu reuşeşte să demonstreze că e cel mai bun. Condiţionarea care îl face pe Messi să comute pe splendoare la Barcelona şi pe frustrare cu Argentina e atît de masivă, încît singura comparaţie posibilă trebuie căutată la polul opus. La jucătorii pe care o echipă solidă îi tolerează, îi remorchează şi îi pune sub lupă, mărind o calitate unică şi eliminînd o colecţie de defecte. Nobby Stiles, fraţii Neviile şi atîţia alţi cărători sau secerători de minge sau picioare au fost fotbalişti unilaterali, relansaţi de context. Deşi le e infinit superior, Messi e tot un beneficiar.

Adevărul e că Barcelona a cîştigat podiumul Ballon d’Or, dar a pierdut trofeul. Locurile doi şi trei au produs locul întîi. Cu o medie de 90-100 de pase reuşite pe meci, Xavi şi Iniesta creează situaţii şi superiorităţi în lanţ. Iar dacă întîlnesc un coechipier supradotat creează un jucător-orbitor. Strălucirea e atît de intensă încît regia nu se mai vede. Numai Xavi şi Iniesta explică de ce Messi e primul fotbalist care cîştigă, din 1994 încoace, Ballon d’Or în an de Cupă Mondială fără să fi făcut parte din echipa Campioană Mondială. Excepţia 1994 s-a numit Hristo Stoickov şi juca tot la Barcelona.

Critica lui Messi nu poate fi însă un instrument de diminuare a solistului, ci numai o introducere în perfecţiunea orchestrei. Apropo, lumea nu are cultul orchestrelor. Nu şi le aduce aminte, deşi recunoaşte imediat sunetul unui ansamblu de clasă. Lumea nu lucrează cu concepte colective. Lumea are nevoie de nume. Nimeni nu poate numi maeştrii semi-anonimi ai orchestrelor conduse de Furtwangler sau de Karajan, următorul deţinător de Baguette d’Or. E nedrept şi nemuzical, dar e logic şi uman.

Consolarea e imposbilă. Xavi şi Iniesta riscă să treacă pentru totdeauna pe lîngă trofeu. Messi are doar 23 de ani şi nu va pleca prea curînd de la Barcelona. Urmează noi Baloane de Aur. Dar asta numai şi numai dacă Iniesta şi Xavi asigură mai departe orchestraţia. Ironie enormă, Xavi şi Iniesta sînt condamnaţi să promoveze geniul lui Messi şi să îi garanteze trofeele.

Ce aveţi, băi, invidioşilor, cu băiatu’?

Aşa-i întotdeauna cînd nu-s evenimente, devine subiect un Cristi Tănase oarecare

Iată un lucru cu care nu sînt de acord! Cum scapă şi drăguţul de Cristi Tănase la o fiţă, la nişte echitaţii cu o copertă de la Click sau la o beţie cu spitalizarea inclusă, toată media e pe el! Dacă asta nu se cheamă invidie, atunci nu mai ştiu eu ce-i invidia. Păi, cum vreţi voi, mă, iritaţilor, să moară Cristi Tănase alcoolic la cincizeci de ani, ca atîţia din marii noştri talentaţi cu piciorul şi geniali cu paharul, dacă n-o ia din timp pe ulei? Şi ce dacă şi-a rupt oasele într-o cîrciumă? Ar fi fost mai bine dacă şi le rupea la Ateneu sau la Biblioteca Centrală? O ştie toată lumea, că de aceea a dat mioritica noastră atîtea zicale de largă folosinţă naţională: important nu-i cît de spart e osul, important e cît şi cui i-ai fript-o.

Spuneţi-i voi, bă, confraţilor, dacă sînteţi deştepţi, ce-ar trebui la banii lui să facă în vacanţă fotbalistul? Să-şi răsucească mintea ascultînd toată ziua manele? În opinia mea, şase ore pe zi e destul, iar din cîte s-a scris şi s-a vorbit, Tănase nu ascultă niciodată mai mult. Deci, cu mintea e în grafic. Să lupte o săptămînă cu “Idiotul” lui Tolstoievski, ca pe urmă să-l arate toată lumea cu degetul ca pe un pervers nimerit între fotbalişti? Să discute la televizor legea educaţiei şi să-şi enerveze patronul? Tănase e în grafic. A început cum se începe în fotbal, direct cu ratarea, şi va sfîrşi speranţă, cum sfîrşesc mai toţi cei care cîştigă, la douăzeci de ani, mai mulţi bani decît au învăţat ei să numere.

Aşa-i în vacanţe, presa n-are evenimente. Face dintr-un nimic şi dintr-un nimeni subiect de prima pagină. Ei, dacă salubritatea l-ar culege pe Cristi Tănase dintr-un şanţ sau l-ar fugări poliţia, după ce a omorît un om pe trecerea de pietoni, atunci, da, ar merita să vorbim tot timpul despre el. Promite, are perspective reale de a scăpa de puşcărie, sînt şanse să devină briliant şi apoi piatră ponce. La urma, urmei, cît cîştigă din ce e şi mai ales din ce nu e şi n-o să fie niciodată Cristi Tănase? Cu banii pe-o lună de stat în ghips abia de poate să cumpere treizeci de medici primari şi tot atîţia universitari. Ăştia-s bani?! Cristi Tănase, oricît s-ar strădui el să ţină pagina-ntîi cu fleacuri lui, n-o să fie niciodată suficient de avut ca să cumpere un întreg Minister al Apărării, cu miniştri cu tot, plus o jumătate de Justiţie, aia cu vedere spre Cotroceni. Aşa stînd treburile, nu ne rămîne decît să ne batem gura cu ce ştim noi, românii, mai bine, cu Mutu. Fiindcă dinspre partea lu’ alde Surdu şi Ologu, slabe speranţe.