December 2010 ↓

Sania lui Moş Crăciun a trecut cu tălpicile peste fotbalul nostru debil. Nu l-a băgat în seamă, microscopic pe poziţia 56 în ierarhia mondială, palid şi împleticit în bătătura casei. Tabloul este sumbru: preliminarii europene aproape compromise, eliminaţi din cupele continentale, meciuri cenuşii, public rarefiat şi infestat cu microbul violenţei, arbitraje dubioase, inflaţie de jucători străini mediocri.

Colac peste pupăză, ne mai trage de mînecă şi UEFA pentru rezultatele măsluite în liga secundă, în numele unor cîştiguri frauduloase la jocurile de pariuri. Afacerişti veroşi au pus mîna pe cluburi, interesîndu-i doar avantajele reclamei şi eventualul profit din vînzarea jucătorilor, doar Oţelul, Vasluiul şi Bistriţa avînd la timonă autentici oameni de fotbal.

Micul triumvirat
Nici stranierii noştri nu rup gura tîrgului. Avem doar doi ambasadori de rasă la curtea sportului rege: Chivu şi Mutu. S-ar prinde în mica horă, dar în treningul antrenorului, Mircea Lucescu, un tehnician capabil şi ambiţios, care înnobilează asprul campionat ucrainean. Dimensiunile acestui triumvirat sparg tiparul comun, ţintind spre piscurile fotbalului mondial savurat pe micile ecrane ce ne aduc în culcuşuri măreţia campionatelor din Anglia, Italia, Germania sau Spania. După ce o vezi pe Manchester, Inter, Bayern sau Barcelona, păţania unei foste campioane de mucava precum Urzicenii, strămutată la Chiajna, în sălaşul rural, copleşit de vile luxoase ale unor îmbogăţiţi dubioşi, ţi se pare o glumă nesărată.

Să ne întoarcem la tripleta de aur menţionată, cu observaţia că, în montura ei, o piesă se clatină. E vorba de Mutu, acest mare talent cu zîmbet parşiv şi privire de berbant nepotolit, care înşiră boacănele laolaltă cu driblinguri măestre şi şuturi violente.

“Tricolorii” şi stimulentele dubioase
Ne amărăşte tot mai tare sfîrşitul unor jucători în puterea vîrstei. Lista dispăruţilor înainte de vreme este lungă. Ne gîndim dacă nu cumva o copilărie săracă, încălecată de duritatea performanţei stropită cu stimulente chimice, n-ar putea fi cauza atîtor dispariţii în pragul pensiei. Altminteri, un spaniol avizat, doctorul Fuentes, tocmai a demascat virulent dopajul pe scară de masă, un virus care macină sportul de performanţă la nivel mondial.

Fireşte, sîntem şi noi clienţi vechi. Îmi amintesc de un scandalos 1-7 al “tricolorilor” la Zurich, în compania Elveţiei, în preliminariile CE ‘68 din Italia. Am fost zdrobiţi cu 7-1, în condiţiile în care băieţii noştri molîi şi indiferenţi, zîmbeau după fiecare gol încasat. M. Ionescu, Datcu - C. Popa, Nunweiller III, D. Nicolae, Mocanu - Ghergheli, Dobrin, Pîrcălab, M. Dridea, I. Ionescu, Lucescu au compromis fără voia lor, îndopaţi cu stimulente dubioase, fotbalul tricolor. De altfel, medicul lotului avea să emigreze imediat, instalîndu-se cu vinovăţie cu tot,î într-o ţară africană unde rigorile se topesc în plezirism şi aproximaţie.

2010 a fost victoria cantităţii asupra calităţii. Şi a apariţiei unui mare talent galez

Un an cu Mondiale sfîrşeşte de regulă îngropat de povestea Mondialelor. 2010 n-a confirmat regula. 2010 a fost unul din numeroşii viitori ani care nu vor confirma reguli, ci incertitudini. Cine se uită în jur, la lumea în care am intrat o dată cu încheierea dragului de secol XX, va înţelege. Dar numai în cheie politică şi istorică. În fotbal, 2010 a ascultat de un agent vulgar şi vizibil: FIFA. Onor organizaţia condusă de sultan Blatter a organizat un Campionat Mondial “corect” în Africa de Sud şi a vîndut două. Unul lui V. Putin şi asociaţilor în aşteptare de contracte publice. Al doilea, plutocraţiei arabe, care va monta primul Campionat Mondial de iarnă în aer liber, pentru că nu poate organiza primele Mondiale de vară indoor. În umbra acestor maşinaţii în care FIFA vrea să vedem paşi înainte, fotbalul s-a descurcat încurcat.

Numărul meciurilor a crescut, dar numărul meciurilor proaste a crescut şi mai mult. 2010 e încă un pas înainte, aşa cum zice FIFA, dar un pas înainte spre înţelegerea cantitativă a fotbalului în lipsa dimensiunii calitative. Formula stimulează consumul, dar nu mai are cum să creeze progres. De aici coada la eşecuri, rateuri şi imposturi. Franţa a căzut prima. Italia, Anglia şi Portugalia dau Europei mediocritatea tipică scăpătaţilor de mare talie. Sistemul european al fotbalului de club seamănă cu o aglomeraţie fără direcţie. Presa e în plasa maşinii de produs cantitate pusă la punct de FIFA şi fredonează 24 din 24 despre nimic. Comentatorii care caută fotbalul şi valoarea s-au retras pe bloguri (de ziar sau personale).

Ce e cu adevărat memorabil în oceanul de semieşecuri şi nonevenimente ale lui 2010 e tocmai spaţiul infim reţinut de valori. Povestea succeselor, excepţiilor şi promisiunilor ancorate în 2010 e scurtă ca un haiku presat în vid: Barcelona-Inter-Spania. Între timp, Inter, torpilată la plecare de Mourinho aproape nu se mai vede. Spania şi Barcelona sînt feţele identice ale aceleiaşi monede. Suma finală a lucrurilor bune e mult mai mică decît sugestia din calculul iniţial. Din ea trebuie scăzută mai departe dispariţia lui Enzo Bearzot, unul din ultimii oameni ai fotbalului european clasic.

Între jucători, lăsînd la o parte Perfecţiunile Lor Permanente şi Extraordinare, Messi, Iniesta şi Xavi, o singură enormă promisiune: Gareth Bale. Un fundaş galez apucat, care  dă meciuri peste cap şi întoarce terenul peste defensive panicate. E încă la Tottenham. Şi asta ar trebui schimbat în 2011.

Pentru prima oară ne “sărbătorim” pe locul 56. Tăcere?

Îmi permit azi - în cadrul măsurilor de austeritate guvernamentală - să nu mă înscriu în manifestările ca de obicei entuziaste ale sfîrşitului de an, să nu înot în valurile de firitiseli şi amnezii fireşti ale Sărbătorilor, şi să mă rezum doar la a-i strînge mîna domnului Emil Mierlă, caricaturistul sarcastic de fiecare zi al Gazetei noastre. N-o fac nici din răutate, nici din mizantropie, nici din alergia la toasturile conformiste şi deplasate: domnul Emil Mierlă a fost singurul dintre redactorii Gazetei care, în ancheta pentru cel mai bun fotbalist român, a avut curajul să nu desemneze pe nimeni pentru primul loc; a tras o linie şi, prin asta, o concluzie; e ceea ce mi-a trecut şi mie prin minte s-o fac, dar nu am avut curajul; mi s-a părut prea ostentativ, deşi acesta este adevărul: în 2010, nici un fotbalist român - din ţară sau de afară - nu s-a impus la nivelul de “Cel mai bun” decît, desigur, cu o bunăvoinţă nu o dată melodramatică. Tot domnul Emil Mierlă a fost singurul dintre noi care, la antreori, l-a aşezat pe Mircea Lucescu atît de sus încît nu a numit pe nimeni pe locurile 2 şi 3, asta pentru a-i marca excelenţa şi ca să facă vizibilă diferenţa de clasă. Chiar dacă e o opinie prea severă, ea are calitatea că nu e “călduţă”, ca atîtea altele.

Sub presiunea exemplului Mierlă - produc şi caricaturiştii presiune! - mă văd obligat să remarc că în toate festivităţile, galele şi petrecerile acestui sfîrşit de an, nimeni nu a făcut vorbire (nefericită expresie) despre locul 56 pe care îl ocupă fotbalul românesc în clasamentul mondial. Este prima oară, primul an cînd sîntem pe acest loc scandalos. Nu numai această clasare e inadmisibilă, dar şi tăcerea din jurul acestei “performanţe”, cît şi buna dispoziţie cu care s-a mîncat şi s-a băut sînt stupefiante. N-a vrut nimeni să întineze Sărbătorile de iarnă? S-a jucat la alibiul bronzului handbalistic? Dar o cuviincioasă ruşine, o anume decenţă, o discretă reţinere nu ar fi fost de rigoare? De unde rigoare în veselie? Nu mai spun de necesitatea unui comunicat cu scuze al neclintiţilor preşedinţi, dar măcar un “Domnilor, să fim serioşi!” al clasicului înţelept de la LPF tot ar fi sunat bine printre atîţia zurgălăi.

Personal, cer iertare dacă am stricat cîteva chefuri (aiurea, nu-i cunoaşteţi…) în ajun de Crăciun, urînd totuşi să n-o facem şi mai lată, mai jos de locul 56.

…Fie şi de bronz, dar cu sclipiri duioase. S-ar fi cuvenit poate să scriu despre fotbal pipăind coroana sportului-rege, acum la sfîrşit de an, dar ea pare veştejită şi nu se cuvine să întîmpinăm Crăciunul cu zîmbete acre. În cazul acesta cîntărim respectuoşi salba de medalii a handbalistelor tricolore care ne-au suit pe podiumul de premiere a unui campionat continental.

Orice s-ar zice, la poalele Carpaţilor, sexul slab e mai vîrtos decît cel masculin. Simbolul e vechi, născut în anul de graţie 1848, cînd în vîltoarea unei revoluţii, Ana Ipătescu, şi nu un voinic, a însufleţit mulţimile, descărcîndu-şi pistoalele din goana unei trăsuri transformată în car de luptă. Tradiţia s-a menţinut şi în sport. Nu mai înşir nume. Se cunosc. O evoc doar pe Nadia, împărăteasa gimnasticii, răsărită dintr-un cotlon moldav ca să supună planeta cu măestria-i unică, voinţa-i de oţel şi zîmbetu-i delicat.

Din păcate, pe valul unei emancipări feministe respingătoare, fetele au căzut şi în mrejele unor discipline barbare, cum ar fi boxul sau catch-ul, ca să nu mai vorbim că nici fotbalul şi nici rugbyul nu se potrivesc. Asemenea derapaje schilodesc mirajul feminităţii, amintindu-mi o experienţă personală, un drum făcut cîndva de la Buzău la Bucureşti într-un autobuz cu fotbaliste. Înjurăturile mîrşave şi simbolul virilităţii ascuns în nădragii bărbaţilor erau la mare preţ în gura jucătoarelor care comentau cu voce tare un meci tocmai pierdut. Desigur, nu-i cazul handbalistelor noastre de bronz, aceste căprioare cu inimă de tigru. Toate mi s-au părut frumoase şi fine în ciuda unei discipline aprige, unde obstrucţia devine mijloc de exprimare. Ele au îmbinat dîrzenia cu patriotismul şi mirajul succesului cu delicateţea sufletească.

Încruntarea aspră era altoită cu lacrimi şi ostoită cu zîmbet descătuşat, o solidaritate fantastică le-a combinat priceperea cu dorinţa de a împodobi cu mîndria izbînzii o patrie apăsată de griji. În jurămîntul lor solemn şi patetic se topeau ambiţie, sentimentalism, măiestrie, stropite toate cu un soi de fanatism. Atletele, iubitele, mamele şi gospodinele, înaintea partidelor şi în pauzele lor, se supuneau unui ritual emoţionant, despovărat de scene ieftine. Aţi observat? Se strîngeau umăr lîngă umăr şi frunte lîngă frunte, cu inimile contopite, exclamau ceva, nedesluşit ca un secret, distingîndu-se abia la final, înainte ca grămada înfiorată să se resfire, numele ţării scăldat în patimă. ROMÂNIA! era ultima exclamaţie care însemna stindard, far călăuzitor, dar şi colac de salvare.

Omagii, dragi handbaliste strunite de maestrul Radu Voina, ce-şi presară peste trecutu-i falnic zîmbetul şi lacrimile voastre. Din păcate, competenţa-i bănuită a fost subminată de o bîjbîială. Altfel cum să-mi explic de ce n-a convocat-o de la bun început pe psihologul lotului, Violeta Popa, adusă valvîrtej la faţa locului abia după înfrîngerea în faţa Suediei, ca să stopeze degringolada instalată. Cu excelente rezultate. Maestre Voina, sărută-i mîna doamnei Violeta!

Scoţianul inoxidabil este dovada că anumite lucruri nu se schimbă în fotbal

Sir Alex Ferguson e de o săptămînă suveranul cu cea mai lungă domnie în fotbalul britanic. 24 de ani. Solidă ca o epocă istorică autoritară, dar luminată, domnia şi dominaţia exercitate de Sir Alex are toate şansele să fie greşit înţeleasă la capătul ei dinspre noi. Am spus domnia lui Sir Alex, nu şefia lui Ferguson. Diferenţa vine din singurătatea omului care trage după el prestigiul încoronat al dionastului. Sir Alex Ferguson e antrenorul suprem într-o lume care n-a dus lipsă de figure sacre. Bill Shankley - 15 ani la Liverpool, Don Revie - 13 ani la Leeds, Matt Busby - 24 de ani la Manchester United şi Sir Bobby Robson -13 ani la Ipswich au făcut cariere şi au lăsat în urmă monumente cu o regularitate care spune că fotbalul englez are o geometrie stabilă, patriarhală. Dar asta, în genere pînă prin 1975, cu cîteva prelungiri care s-au stins la începutul anilor ’80. Istoria dinastică a fotbalului englez, cu bărbaţii ei fioroşi, beţivi şi drepţi, majoritatea copii de muncitori scoţieni sau meseriaşi de prin Nordul Angliei, se opreşte acolo unde începe altceva. Ce? Majoritatea opiniei educate spune că schimbarea care a pus capăt stabilităţii clasice vine din fotbal. Concluzia unanimă: fotbalul s-a schimbat. Deşi, asta nu e prea clar. Fotbalul jucat de Liverpool circa 1985 nu e în mod clar dezlipit de datele clasice ale doctrinei Shankley. Adevărata prefacere a fotbalului vine mai tîrziu, o dată cu dezlegarea jucătorilor de contract, cu apariţia şi apoi dependenţa creată de reţelele de televiziune, cu licitarea cluburilor pe bursa de acţiuni şi alte operaţii care au scos fotbalul din zona neutralităţii comerciale.

Ce s-a schimbat cu adevărat la jumătatea anilor nu e jocul de fotbal, ci jocul din jurul jocului de fotbal. Lumea şi timpul au prins în numai cîţiva ani de frămîntare intensă alt gust, altă direcţie şi alte ţinte. Cultura pop cu excesele şi hedonismul ei insistent a forţat apariţia superstarului adulat pentru teribilism, indolenţă, sex, coafură şi maşina sport. Timpul însuşi a început să curgă în secvenţe scurte şi tot mai scurte. Răbdarea împietrită a cluburilor s-a retras ruşinată în faţa unei epoci care a început să ceară schimbarea frenetică şi a luat cu ea îngăduinţa acordată antrenorilor ”eterni”. Lumea s-a rupt la mijlocul anilor ’70 şi veteranii statuari ai epocii vechi au rămas pe malul celălalt. Ferguson a supravieţuit pentru că e un  scoţian inoxidabil. Dar statuia singuratică a lui Ferguson aparţine unei epoci defuncte. Jubileul marelui scoţian e totuna cu numărătoarea inversă spre ultima clipă de viaţă a fotbalului clasic.

Steaua nu a fost învinsă în prelungiri, ci în timpul efectiv de joc

Regula cercului e să se închidă. Un cerc nu poate fi “suficient de rotund”. Ori e rotund, ori nu e cerc. Am cunoscut o doamnă proastă care, cumpărînd ieftin un inel cu mai mult plumb decît aur în el, mi-a zis că, pentru dînsa, plumbul acela botezat era “suficient de aur”. Cercul, în orice meci de fotbal, se închide atunci cînd fluieră arbitrul sfîrşitul, nu după 90 de minute. De foarte multă vreme, nici un meci de fotbal nu se mai termină, decît prin excepţie, fix în minutul 90.

Noi, românii, o ţinem sus şi tare că în minutul 90 orice meci e suficient de terminat şi că, mai departe, urmează ghinionul, soarta, norocul, vina altora . Adică prelungirile. Se spun şi nişte tîmpenii de patrimoniu, cum ar fi aceea că “în minutul 90 eram cîştigători, dar a venit ghinionul din minutul 90 plus 4 şi am primit gol”.

Altfel spus, cercul se închisese, dar uite că a intrat în rol  piaza rea, care a lungit cercul. La Napoli noi, carevasăzică, ne-am făcut datoria. Era 0 la 0 în minutul 90, meciul era suficient de terminat, Steaua era suficient de calificată mai departe, eram cu toţii suficient de fericiţi cu acest rezultat, însă soarta a lungit cercul şi l-a făcut de 370 de grade. Asta ce poate să însemne? Înseamnă că Steaua a fost eliminată pe nedrept. Aşa se încheie mai toate cronicile la meciurile, în care se marchează după minutul 90: învinşii au pierdut pe nedrept. Erau ca şi cîştigători, erau suficient de cîştigători!

Dacă-i întrebi pe toţi jucătorii şi pe toţi antrenorii noştri cît  durează un meci, ei îţi vor răspunde reflex că 90 de minute. Nenumărate sînt golurile marcate după minutul 90, iar întreaga suflare a fotbalului nostru o ţine aiurea-n tramvai că durata unui meci e de 90 de minute, ce-i în plus interesînd, cum spuneam, norocul ori ghinionul. Nu noi sîntem vinovaţi că am jubilat înainte de fluierul final, vinovat e ghinionul.

Aş vrea să-l cunosc pe antrenorul care a reuşit să-şi pregătească jucătorii pentru durata reală a partidelor, altfel spus pe antrenorul cu cele mai puţine goluri primite în prelungiri. Aş vrea să ne povestească aici, în ziar, cum a reuşit el să-şi convingă fotbaliştii că nici nu există prelungiri, ci un timp de joc efectiv .

E greu să ai noroc dacă nu-i dai ocazia să se manifeste

Şi iar ne întoarcem la ceea ce ştim, la ideile care ne-au intrat în sînge şi de care, probabil, nu ne vom plictisi vreodată: la Napoli a fost ghinion, a fost lipsă de concentrare, a fost frică, într-un cuvînt - a fost blestem… A, DESIGUR, A MAI FOST ŞI UN VINOVAT: KAPETANOS, deşi se poate ţine un 3-0 şi în zece dacă ştii fotbal asociaţie. Nu e nici un mare ghinion cînd în 96 de minute posezi balonul în proporţie de 36% şi ăilalţi joacă 53 de mingi în careul tău, iar tu doar 10. Ar fi fost un mare noroc - peste ştiinţa cu care joci fotbal - să fi rămas 0-0 pînă în minutul 96. Dar în tur, napoletanii nu au egalat de la 0-3 în minutul 98? Care blestem? După cum s-a jucat, acest 1-0 e mai degrabă rezonabil.

Cînd ăia - şi ei nişte apucaţi, ce să mai vorbim - atacă tot timpul şi tu joci la 0-0, cînd nu legi decît o singură “ocazie uriaşă”, cînd marea fericire e să ţii mingea departe de poarta ta, nu e mai degrabă logic, raţional şi deloc mistic să nu ai noroc? De unde să apară norocul dacă nu are ocazia de a se manifesta? NU NE-AM SĂTURAT DE LOGICA ASTA AMĂRÎTĂ? Bubuim în idei stupide mai tare decît batem mingea în aut…

Şi la urmă, acelaşi care a ţinut-o de o săptămînă cu ideea că “Mergem la egal şi ne calificăm… noi nu trebuie să ne hazardăm să dăm gol”, acelaşi, plîngîndu-şi de milă, vine şi ne zice invers, că “trebuia să jucăm fotbal, doar nu jucam cu Realul, ci cu Napoli” şi că, în fond,băieţilor le-a fost frică.

Frică de cine? Nu de Napoli - săracii au alergat de le-a venit rău, s-au rupt în tacklinguri şi degajări destrăbălate, s-au consumat nervos pînă la os, nu văd echipă de la noi, nici măcar pe Oţelul, să se omoare ca Steaua înfruntînd viteza acelor apucaţi. Măcar pentru atîta merită respectaţi: pentru plămînii lor. Dacă le-a fost  frică de ceva, cred că de ochiul şi mai ales de gura patronului lor, de violenţele lui verbale, de capriciile lui, de incultura lui fotbalist că, mă-nţelegi? Chiar şi dilema lui - “Fotbalul e al lu’ dracu’ sau al lui Dumnezeu?” - te intimidează, deşi, cu puţin curaj, i se poate răspunde: fotbalul e al lui Gigi şi Mitică!

Şi care e perspectiva? Păi, ea e clară în aceeaşi optică patronală: LUĂM TITLUL DACĂ VOM CÎŞTIGA ÎN RETUR PRIMELE 7 MECIURI şi în al optulea, cu Oţelul, îi batem cu 7-0! După guma din capătul creionului meu, perspectiva asta e tot atît de sigură precum e Kapetanos principalul vinovat pentru lacrimile băieţilor lui Lăcătuş. Soluţia e crudă, dar există: ori patronul devine şi antrenorul echipei, ori ne lasă şi se duce în liniştea afacerilor sale. Nu cred că sînt singuratic cînd susţin că din această dilemă nu putem ieşi.

Mulţi performeri sportivi, îmbătrînind, cad în uitare. Se afundă în melancolie blegoasă, dacă nu chiar în decrepitudine. Crîmpeie din viaţa lor urgisită mai răzbat în presă, stîrnind compasiuni formale.

Evident, există şi abateri de la regulă, cînd trăirile din arenă se cuibăresc în suflet, înnobilîndu-l. Una dintre ele ar ilustra-o maestrul sportului Ion Sideri, fost kaiacist redutabil, la activ cu 8 titluri de campion naţional, 11 de campion internaţional, un loc 4 la Europene şi o clasare pe poziţia a 6-a la Olimpiada de la Roma, într-o ştafetă alături de alte nume grele: Vernescu, Anastasescu şi Teodorov.

Pensie viageră refuzată
După ce a abandonat la numai 27 de ani din pricina unui antrenor de lot pe care îl încolţise într-o şedinţă de pomină pentru matrapazlîcuri financiare în dauna sportivilor, vînjosul cu padelă atît de vrednică a început să mîngîie cu palmele sale bătătorite o daltă delicată cu care mai spinteca unda lacului, dar putea înfiora sufletul lemnului. A devenit, cu alte cuvinte, un sculptor perseverent şi talentat. Iar justiţiarul înnăscut care chelfănise un ditamai antrenorul, demascîndu-i cupiditatea, cu preţul aruncării sale peste bordul flotilei de aur, avea să-şi urmeze crezul în uniforma de colonel de investigaţii şi filaj cu care îl înzestrase clubul său, Dinamo.

Găinării sau delapidări revoltătoare săvîrşite de activişti grei de partid, într-o ţară în care s-a furat şi se fură cu voluptate, au trecut prin sita unui ofiţer sub acoperire onest, cu inimă de artist. Ţinuta lui neîncovoiată, nefiind nici acum pe placul oficialităţilor, explică poate refuzul celor îndrituiţi de a-i acorda cuvenita pensie viageră, ca şi indemnizaţia de merit din care se înfruptă, în schimb, înalţi funcţionari care toată viaţa au trîndăvit în scaune înalte şi lucrative.

Dedicaţie de la Nadia
La 74 de ani, maestrul Ion Sideri este un tip masiv, cu părul alb şi privirea tinerească. În ciuda vîrstei, sculptează neobosit. Bienala Internaţională a Sportivilor Olimpici de la Barcelona avea să-l răsplătească în 1998 cu medalia de aur pentru lucrarea “Torsul campioanei”. O dedicaţie a Nadiei Comăneci (”Felicitări pentru o muncă fantastică. Vă ofer un zece perfect”), după vizionarea unei expoziţii cuprinzîndu-i lucrările, reprezintă un alt trofeu onorant. Lacul Snagov brăzdat cîndva cu kaiacul se găteşte azi cu lucrările sale omagiale, reprezentînd doi titani ai padelei: Aurel Vernescu şi Nicolae Navasart care îi străjuiesc malurile de pe soclurile lor. Iar în incinta Stadionului Tineretului, Ioan Soter scrutează sportul nostru debil.

Cine ar fi crezut că sub platoşa de muşchi a unui kaiacist şi sub uniforma unui colonel de miliţie poate sălăşlui un suflet de artist?

De la Real la Barcelona prin Ajax, Bayern şi AC Milan

E Barcelona (doar) o echipă mare sau (de-a dreptul) un fenomen istoric? Echipele mari cîştigă competiţii mari. Echipele care cîştigă sau nu cîştigă (întotdeauna) competiţii mari, dar schimbă fotbalul jucat de ceilalţi sînt fenomene istorice. Bayern, Liverpool şi AC Milan sînt cazuri tipice de echipe mari, cîştigătoare în serie şi stăpîne pe o perioadă bine delimitată în fotbalul de club european. Ajax ediţia 1970 şi Real ediţia 1960 prind aceeaşi definiţie, dar nu stau în ea. Diferenţa vine din capacitatea acestor echipe de a cîştiga atît competiţiile cît şi fotbalul. Altfel spus, Real şi Ajax au obligat fotbalul să ţină seama de ele. Posteritatea lor e enormă şi, la drept vorbind, nu s-a încheiat. Asta duce direct la întrebarea despre Barcelona, echipa pe care nu pot s-o sufăr, dar o admir, echipa care domină, domină, domină, face naţionala Spaniei şi, după observaţiile mai multor înţelepţi, e continuarea prin alte mijloace a faimosului totalvoetbal inventat de Ajax.

Înainte de orice, trebuie executată plecăciunea rituală în direcţia Real. Nu cred că există fenomen istoric mai mare decît Real 1960. Ajax a făcut avangardă şi a distrus premisele fotbalului clasic, de linie, cu posturi şi scheme desenabile pe tablă. Realul lui Di Stefano, Puskas, Del Sol, Gento şi Santamaria a fost în situaţia unică a echipei care n-are nevoie de revoluţii pentru a depăşi fotbalul curent. Real a jucat fotbal clasic, dar a făcut-o atît de bine încît a atins plafonul divin. De aici, două concluzii. Prima spune că Real 1960 a fost cea mai mare echipă de club din cîte cunoaştem. A doua spune că fotbalul clasic poate fi reformat, dar nu scos din joc. Real spune că fotbalul rămîne în mod fundamental acelaşi. Ajax şi, mai nou, Barcelona spun că fotbalul poate fi reinventat. Care e, deci, formula revoluţionară în cazul Barcelona 2010?

Exact ca în cazul Ajax, care presupunea dispariţia jocului pe bază de fişa postului, formula Barcelona e o idee elementară: combinaţii permanente, la orice viteză de joc. Formula Barcelona e o aplicaţie rudimentară, care pleacă de la observaţia că nu există nici o fază de joc în care ambele echipe au mingea. Dacă mingea e la noi, nu poate fi la ei.

Problema abia urmează: cum ajunge Barcelona la monopol asupra combinaţiilor? Ajunge. Chestiune de tradiţie şi educaţie. Unii fotbalişti sînt mai buni şi unele tradiţii de joc sînt mai avansate. Din cînd în cînd, cu Iniesta şi Xavi la mijloc, această situaţie naşte capodopere. E la fel ca la ceasuri. După 300 de ani de ceasornicărie, numai elveţienii pot fabrica produsul desăvîrşit. Asta explică de ce Guardiola nu e un geniu, dar Barcelona merge ceas.

Lumea cuvîntului scris e şi lumea mea în care sălăşluiesc de aproape o jumătate de secol. Este o lume scrijelită negru pe alb, care nu zboară precum cuvîntul, ci rămîne trăind veşnic ţintuită pe răboj.

M-am avîntat în ea cu voluptate, ca un peşte scăpat din undiţă, mîngîiat de unda lacului primitor. Am debutat cu corespondenţe din proprie iniţiativă, care au sensibilizat, se pare, cîteva redacţii.

Ce m-a determinat să pătrund în ziaristica sportivă a fost constatarea că avem un fotbal prea bun şi o presă prea fadă, care nu ştia să-i stoarcă fiorul. Astăzi lucrurile stau exact invers, dar aceasta e o altă discuţie.

Deziluzia de după CCA - “U” Cluj
Dezamăgirea cea mai mare am simţit-o după întîlnirea CCA - “U” Cluj, ce avea să inaugureze nocturna de pe “Republicii”, un stadion bătrîn şi glorios, ras astăzi de pe faţa pămîntului. Evoluau nume grele, legendare. La militari, un Voinescu, un Zavoda II, un Apolzan, un Constantin, un Tătaru, la studenţi, un Ivansuc, un Mateianu, un Marcu, un doctorul Luca, un Remus Cîmpeanu.

Frumuseţea partidei era sporită de atmosfera feerică, în premieră, cu bezna sfîşiată de reflectoare, cu mingea ca un glob fosforescent zbătîndu-se între ghetele fermecate ale jucătorilor. A doua zi m-am repezit la chioşcul de ziare, gest reflex dobîndit în adolescenţă, ca să prelungesc amintirea acelui meci straşnic.

Ce deziluzie! O relatare plată, domestică, de un cenuşiu stînjenitor. Atunci mi-am zis că poate opintindu-mă şi eu cu condeiul, aş putea repara, după puteri, o situaţie neplăcută. Am pătruns astfel pe un ogor pe care speram să-l desţelenesc cu condeiul meu transformat într-un hîrleţ pe care-l voiam spornic.

Ucenic a trei mari înaintaşi
Mă consideram un ucenic a trei mari înaintaşi care animau un decor tern. Descoperirea lor însemnase un brînci bun. În ordine cronologică, primul a fost Aurel Neagu, un ins scormonitor, cununat cu meseria, care scria la Informaţia Bucureştiului. Ulterior, a ajuns redactor-şef la Revista Fotbal şi la Sportul Popular, bunicul Gazetei de azi.

Nea Aurică, cum îi spuneau subordonaţii, se infiltrase abil în cabinele fotbaliştilor, unde avea oamenii săi. Turnaţi de colegi, “răii”, amicii cîrciumilor, erau traşi de urechi în ziar, spre deliciul cititorilor.

Tiparul clasic avea să fie spart şi de Ioan Chirilă, zis Nea Vania. Ucenicise ca traducător din publicaţiile sovietice de sport, cultivate asiduu la acea vreme. Pentru a răvăşi, ulterior, matricea clasică cu un stil fascinant şi o cultură profesională solidă.

Nea Vania şi doctorul Balaban
Ioan Chirilă a revoluţionat presa noastră sportivă. Era nu numai fermecător, era şi harnic, înălţîndu-şi statuia căreia îi facem şi azi plecăciuni. Un alt gazetar de soi mi s-a părut doctorul Romulus Balaban, un stilist atrăgător, cu condei pedant şi exact ca un bisturiu. Era serios şi aplicat, flămînd de cunoştinţe.

Îmi amintesc de o deplasare la Bistriţa, în care toată lumea benchetuia după victorie, doar doctorul stătea într-un colţ sorbind cu nesaţ nu dintr-un pahar cu licoare de Lechinţa, ca noi toţi, ci dintr-o carte pe care o asimila febril.

Tinerelul mîndru, talentat şi îndrăzneţ: Ovidiu Ioaniţoaia
O categorie solidă a cronicarilor de atunci o constituiau statisticienii riguroşi, extrem de preţuiţi într-o perioadă cînd Internetul nu era inventat. Masa jurnaliştilor era populată şi de condeie comune, ale celor joviali, ale hîtrilor, ale pompoşilor, ale inexpresivilor, ale anonimilor, ale turnătorilor la Secu sau la şefi.

Mai tîrziu lumea ziarelor avea să fie zgîlţîită de un tinerel mîndru, talentat şi îndrăzneţ, pe nume Ovidiu Ioaniţoaia. Mulţi dintre cei la care m-am gîndit nu mai sînt. Au urcat la cer, lipindu-şi de aripi şi meritele, şi nereuşitele. Un lucru e cert. Fără paginile de sport, performanţa n-ar fi decît un uriaş în pielea goală.

Presa te smulge din anonimat, te modelează şi te aruncă în braţele mulţimii, care te sărută sau te suduie, după caz. Sînt mîndru de a fi ţinut şi eu un condei în mînă, făcîndu-mi iluzia că am contribuit la propăşirea sportului, în general, şi la dichisirea fotbalului, în special.