December 2010 ↓

Viitorul lui Bale

2010 a fost victoria cantităţii asupra calităţii. Şi a apariţiei unui mare talent galez

Un an cu Mondiale sfîrşeşte de regulă îngropat de povestea Mondialelor. 2010 n-a confirmat regula. 2010 a fost unul din numeroşii viitori ani care nu vor confirma reguli, ci incertitudini. Cine se uită în jur, la lumea în care am intrat o dată cu încheierea dragului de secol XX, va înţelege. Dar numai în cheie politică şi istorică. În fotbal, 2010 a ascultat de un agent vulgar şi vizibil: FIFA. Onor organizaţia condusă de sultan Blatter a organizat un Campionat Mondial “corect” în Africa de Sud şi a vîndut două. Unul lui V. Putin şi asociaţilor în aşteptare de contracte publice. Al doilea, plutocraţiei arabe, care va monta primul Campionat Mondial de iarnă în aer liber, pentru că nu poate organiza primele Mondiale de vară indoor. În umbra acestor maşinaţii în care FIFA vrea să vedem paşi înainte, fotbalul s-a descurcat încurcat.

Numărul meciurilor a crescut, dar numărul meciurilor proaste a crescut şi mai mult. 2010 e încă un pas înainte, aşa cum zice FIFA, dar un pas înainte spre înţelegerea cantitativă a fotbalului în lipsa dimensiunii calitative. Formula stimulează consumul, dar nu mai are cum să creeze progres. De aici coada la eşecuri, rateuri şi imposturi. Franţa a căzut prima. Italia, Anglia şi Portugalia dau Europei mediocritatea tipică scăpătaţilor de mare talie. Sistemul european al fotbalului de club seamănă cu o aglomeraţie fără direcţie. Presa e în plasa maşinii de produs cantitate pusă la punct de FIFA şi fredonează 24 din 24 despre nimic. Comentatorii care caută fotbalul şi valoarea s-au retras pe bloguri (de ziar sau personale).

Ce e cu adevărat memorabil în oceanul de semieşecuri şi nonevenimente ale lui 2010 e tocmai spaţiul infim reţinut de valori. Povestea succeselor, excepţiilor şi promisiunilor ancorate în 2010 e scurtă ca un haiku presat în vid: Barcelona-Inter-Spania. Între timp, Inter, torpilată la plecare de Mourinho aproape nu se mai vede. Spania şi Barcelona sînt feţele identice ale aceleiaşi monede. Suma finală a lucrurilor bune e mult mai mică decît sugestia din calculul iniţial. Din ea trebuie scăzută mai departe dispariţia lui Enzo Bearzot, unul din ultimii oameni ai fotbalului european clasic.

Între jucători, lăsînd la o parte Perfecţiunile Lor Permanente şi Extraordinare, Messi, Iniesta şi Xavi, o singură enormă promisiune: Gareth Bale. Un fundaş galez apucat, care  dă meciuri peste cap şi întoarce terenul peste defensive panicate. E încă la Tottenham. Şi asta ar trebui schimbat în 2011.

Să n-o facem şi mai lată!

Pentru prima oară ne “sărbătorim” pe locul 56. Tăcere?

Îmi permit azi - în cadrul măsurilor de austeritate guvernamentală - să nu mă înscriu în manifestările ca de obicei entuziaste ale sfîrşitului de an, să nu înot în valurile de firitiseli şi amnezii fireşti ale Sărbătorilor, şi să mă rezum doar la a-i strînge mîna domnului Emil Mierlă, caricaturistul sarcastic de fiecare zi al Gazetei noastre. N-o fac nici din răutate, nici din mizantropie, nici din alergia la toasturile conformiste şi deplasate: domnul Emil Mierlă a fost singurul dintre redactorii Gazetei care, în ancheta pentru cel mai bun fotbalist român, a avut curajul să nu desemneze pe nimeni pentru primul loc; a tras o linie şi, prin asta, o concluzie; e ceea ce mi-a trecut şi mie prin minte s-o fac, dar nu am avut curajul; mi s-a părut prea ostentativ, deşi acesta este adevărul: în 2010, nici un fotbalist român - din ţară sau de afară - nu s-a impus la nivelul de “Cel mai bun” decît, desigur, cu o bunăvoinţă nu o dată melodramatică. Tot domnul Emil Mierlă a fost singurul dintre noi care, la antreori, l-a aşezat pe Mircea Lucescu atît de sus încît nu a numit pe nimeni pe locurile 2 şi 3, asta pentru a-i marca excelenţa şi ca să facă vizibilă diferenţa de clasă. Chiar dacă e o opinie prea severă, ea are calitatea că nu e “călduţă”, ca atîtea altele.

Sub presiunea exemplului Mierlă - produc şi caricaturiştii presiune! - mă văd obligat să remarc că în toate festivităţile, galele şi petrecerile acestui sfîrşit de an, nimeni nu a făcut vorbire (nefericită expresie) despre locul 56 pe care îl ocupă fotbalul românesc în clasamentul mondial. Este prima oară, primul an cînd sîntem pe acest loc scandalos. Nu numai această clasare e inadmisibilă, dar şi tăcerea din jurul acestei “performanţe”, cît şi buna dispoziţie cu care s-a mîncat şi s-a băut sînt stupefiante. N-a vrut nimeni să întineze Sărbătorile de iarnă? S-a jucat la alibiul bronzului handbalistic? Dar o cuviincioasă ruşine, o anume decenţă, o discretă reţinere nu ar fi fost de rigoare? De unde rigoare în veselie? Nu mai spun de necesitatea unui comunicat cu scuze al neclintiţilor preşedinţi, dar măcar un “Domnilor, să fim serioşi!” al clasicului înţelept de la LPF tot ar fi sunat bine printre atîţia zurgălăi.

Personal, cer iertare dacă am stricat cîteva chefuri (aiurea, nu-i cunoaşteţi…) în ajun de Crăciun, urînd totuşi să n-o facem şi mai lată, mai jos de locul 56.

Ultimul Ferguson

Scoţianul inoxidabil este dovada că anumite lucruri nu se schimbă în fotbal

Sir Alex Ferguson e de o săptămînă suveranul cu cea mai lungă domnie în fotbalul britanic. 24 de ani. Solidă ca o epocă istorică autoritară, dar luminată, domnia şi dominaţia exercitate de Sir Alex are toate şansele să fie greşit înţeleasă la capătul ei dinspre noi. Am spus domnia lui Sir Alex, nu şefia lui Ferguson. Diferenţa vine din singurătatea omului care trage după el prestigiul încoronat al dionastului. Sir Alex Ferguson e antrenorul suprem într-o lume care n-a dus lipsă de figure sacre. Bill Shankley - 15 ani la Liverpool, Don Revie - 13 ani la Leeds, Matt Busby - 24 de ani la Manchester United şi Sir Bobby Robson -13 ani la Ipswich au făcut cariere şi au lăsat în urmă monumente cu o regularitate care spune că fotbalul englez are o geometrie stabilă, patriarhală. Dar asta, în genere pînă prin 1975, cu cîteva prelungiri care s-au stins la începutul anilor ’80. Istoria dinastică a fotbalului englez, cu bărbaţii ei fioroşi, beţivi şi drepţi, majoritatea copii de muncitori scoţieni sau meseriaşi de prin Nordul Angliei, se opreşte acolo unde începe altceva. Ce? Majoritatea opiniei educate spune că schimbarea care a pus capăt stabilităţii clasice vine din fotbal. Concluzia unanimă: fotbalul s-a schimbat. Deşi, asta nu e prea clar. Fotbalul jucat de Liverpool circa 1985 nu e în mod clar dezlipit de datele clasice ale doctrinei Shankley. Adevărata prefacere a fotbalului vine mai tîrziu, o dată cu dezlegarea jucătorilor de contract, cu apariţia şi apoi dependenţa creată de reţelele de televiziune, cu licitarea cluburilor pe bursa de acţiuni şi alte operaţii care au scos fotbalul din zona neutralităţii comerciale.

Ce s-a schimbat cu adevărat la jumătatea anilor nu e jocul de fotbal, ci jocul din jurul jocului de fotbal. Lumea şi timpul au prins în numai cîţiva ani de frămîntare intensă alt gust, altă direcţie şi alte ţinte. Cultura pop cu excesele şi hedonismul ei insistent a forţat apariţia superstarului adulat pentru teribilism, indolenţă, sex, coafură şi maşina sport. Timpul însuşi a început să curgă în secvenţe scurte şi tot mai scurte. Răbdarea împietrită a cluburilor s-a retras ruşinată în faţa unei epoci care a început să ceară schimbarea frenetică şi a luat cu ea îngăduinţa acordată antrenorilor ”eterni”. Lumea s-a rupt la mijlocul anilor ’70 şi veteranii statuari ai epocii vechi au rămas pe malul celălalt. Ferguson a supravieţuit pentru că e un  scoţian inoxidabil. Dar statuia singuratică a lui Ferguson aparţine unei epoci defuncte. Jubileul marelui scoţian e totuna cu numărătoarea inversă spre ultima clipă de viaţă a fotbalului clasic.

Cercul care nu se închide

Steaua nu a fost învinsă în prelungiri, ci în timpul efectiv de joc

Regula cercului e să se închidă. Un cerc nu poate fi “suficient de rotund”. Ori e rotund, ori nu e cerc. Am cunoscut o doamnă proastă care, cumpărînd ieftin un inel cu mai mult plumb decît aur în el, mi-a zis că, pentru dînsa, plumbul acela botezat era “suficient de aur”. Cercul, în orice meci de fotbal, se închide atunci cînd fluieră arbitrul sfîrşitul, nu după 90 de minute. De foarte multă vreme, nici un meci de fotbal nu se mai termină, decît prin excepţie, fix în minutul 90.

Noi, românii, o ţinem sus şi tare că în minutul 90 orice meci e suficient de terminat şi că, mai departe, urmează ghinionul, soarta, norocul, vina altora . Adică prelungirile. Se spun şi nişte tîmpenii de patrimoniu, cum ar fi aceea că “în minutul 90 eram cîştigători, dar a venit ghinionul din minutul 90 plus 4 şi am primit gol”.

Altfel spus, cercul se închisese, dar uite că a intrat în rol  piaza rea, care a lungit cercul. La Napoli noi, carevasăzică, ne-am făcut datoria. Era 0 la 0 în minutul 90, meciul era suficient de terminat, Steaua era suficient de calificată mai departe, eram cu toţii suficient de fericiţi cu acest rezultat, însă soarta a lungit cercul şi l-a făcut de 370 de grade. Asta ce poate să însemne? Înseamnă că Steaua a fost eliminată pe nedrept. Aşa se încheie mai toate cronicile la meciurile, în care se marchează după minutul 90: învinşii au pierdut pe nedrept. Erau ca şi cîştigători, erau suficient de cîştigători!

Dacă-i întrebi pe toţi jucătorii şi pe toţi antrenorii noştri cît  durează un meci, ei îţi vor răspunde reflex că 90 de minute. Nenumărate sînt golurile marcate după minutul 90, iar întreaga suflare a fotbalului nostru o ţine aiurea-n tramvai că durata unui meci e de 90 de minute, ce-i în plus interesînd, cum spuneam, norocul ori ghinionul. Nu noi sîntem vinovaţi că am jubilat înainte de fluierul final, vinovat e ghinionul.

Aş vrea să-l cunosc pe antrenorul care a reuşit să-şi pregătească jucătorii pentru durata reală a partidelor, altfel spus pe antrenorul cu cele mai puţine goluri primite în prelungiri. Aş vrea să ne povestească aici, în ziar, cum a reuşit el să-şi convingă fotbaliştii că nici nu există prelungiri, ci un timp de joc efectiv .

Nu ne-am săturat de această logică?

E greu să ai noroc dacă nu-i dai ocazia să se manifeste

Şi iar ne întoarcem la ceea ce ştim, la ideile care ne-au intrat în sînge şi de care, probabil, nu ne vom plictisi vreodată: la Napoli a fost ghinion, a fost lipsă de concentrare, a fost frică, într-un cuvînt - a fost blestem… A, DESIGUR, A MAI FOST ŞI UN VINOVAT: KAPETANOS, deşi se poate ţine un 3-0 şi în zece dacă ştii fotbal asociaţie. Nu e nici un mare ghinion cînd în 96 de minute posezi balonul în proporţie de 36% şi ăilalţi joacă 53 de mingi în careul tău, iar tu doar 10. Ar fi fost un mare noroc - peste ştiinţa cu care joci fotbal - să fi rămas 0-0 pînă în minutul 96. Dar în tur, napoletanii nu au egalat de la 0-3 în minutul 98? Care blestem? După cum s-a jucat, acest 1-0 e mai degrabă rezonabil.

Cînd ăia - şi ei nişte apucaţi, ce să mai vorbim - atacă tot timpul şi tu joci la 0-0, cînd nu legi decît o singură “ocazie uriaşă”, cînd marea fericire e să ţii mingea departe de poarta ta, nu e mai degrabă logic, raţional şi deloc mistic să nu ai noroc? De unde să apară norocul dacă nu are ocazia de a se manifesta? NU NE-AM SĂTURAT DE LOGICA ASTA AMĂRÎTĂ? Bubuim în idei stupide mai tare decît batem mingea în aut…

Şi la urmă, acelaşi care a ţinut-o de o săptămînă cu ideea că “Mergem la egal şi ne calificăm… noi nu trebuie să ne hazardăm să dăm gol”, acelaşi, plîngîndu-şi de milă, vine şi ne zice invers, că “trebuia să jucăm fotbal, doar nu jucam cu Realul, ci cu Napoli” şi că, în fond,băieţilor le-a fost frică.

Frică de cine? Nu de Napoli - săracii au alergat de le-a venit rău, s-au rupt în tacklinguri şi degajări destrăbălate, s-au consumat nervos pînă la os, nu văd echipă de la noi, nici măcar pe Oţelul, să se omoare ca Steaua înfruntînd viteza acelor apucaţi. Măcar pentru atîta merită respectaţi: pentru plămînii lor. Dacă le-a fost  frică de ceva, cred că de ochiul şi mai ales de gura patronului lor, de violenţele lui verbale, de capriciile lui, de incultura lui fotbalist că, mă-nţelegi? Chiar şi dilema lui - “Fotbalul e al lu’ dracu’ sau al lui Dumnezeu?” - te intimidează, deşi, cu puţin curaj, i se poate răspunde: fotbalul e al lui Gigi şi Mitică!

Şi care e perspectiva? Păi, ea e clară în aceeaşi optică patronală: LUĂM TITLUL DACĂ VOM CÎŞTIGA ÎN RETUR PRIMELE 7 MECIURI şi în al optulea, cu Oţelul, îi batem cu 7-0! După guma din capătul creionului meu, perspectiva asta e tot atît de sigură precum e Kapetanos principalul vinovat pentru lacrimile băieţilor lui Lăcătuş. Soluţia e crudă, dar există: ori patronul devine şi antrenorul echipei, ori ne lasă şi se duce în liniştea afacerilor sale. Nu cred că sînt singuratic cînd susţin că din această dilemă nu putem ieşi.

Ceasornicarii

De la Real la Barcelona prin Ajax, Bayern şi AC Milan

E Barcelona (doar) o echipă mare sau (de-a dreptul) un fenomen istoric? Echipele mari cîştigă competiţii mari. Echipele care cîştigă sau nu cîştigă (întotdeauna) competiţii mari, dar schimbă fotbalul jucat de ceilalţi sînt fenomene istorice. Bayern, Liverpool şi AC Milan sînt cazuri tipice de echipe mari, cîştigătoare în serie şi stăpîne pe o perioadă bine delimitată în fotbalul de club european. Ajax ediţia 1970 şi Real ediţia 1960 prind aceeaşi definiţie, dar nu stau în ea. Diferenţa vine din capacitatea acestor echipe de a cîştiga atît competiţiile cît şi fotbalul. Altfel spus, Real şi Ajax au obligat fotbalul să ţină seama de ele. Posteritatea lor e enormă şi, la drept vorbind, nu s-a încheiat. Asta duce direct la întrebarea despre Barcelona, echipa pe care nu pot s-o sufăr, dar o admir, echipa care domină, domină, domină, face naţionala Spaniei şi, după observaţiile mai multor înţelepţi, e continuarea prin alte mijloace a faimosului totalvoetbal inventat de Ajax.

Înainte de orice, trebuie executată plecăciunea rituală în direcţia Real. Nu cred că există fenomen istoric mai mare decît Real 1960. Ajax a făcut avangardă şi a distrus premisele fotbalului clasic, de linie, cu posturi şi scheme desenabile pe tablă. Realul lui Di Stefano, Puskas, Del Sol, Gento şi Santamaria a fost în situaţia unică a echipei care n-are nevoie de revoluţii pentru a depăşi fotbalul curent. Real a jucat fotbal clasic, dar a făcut-o atît de bine încît a atins plafonul divin. De aici, două concluzii. Prima spune că Real 1960 a fost cea mai mare echipă de club din cîte cunoaştem. A doua spune că fotbalul clasic poate fi reformat, dar nu scos din joc. Real spune că fotbalul rămîne în mod fundamental acelaşi. Ajax şi, mai nou, Barcelona spun că fotbalul poate fi reinventat. Care e, deci, formula revoluţionară în cazul Barcelona 2010?

Exact ca în cazul Ajax, care presupunea dispariţia jocului pe bază de fişa postului, formula Barcelona e o idee elementară: combinaţii permanente, la orice viteză de joc. Formula Barcelona e o aplicaţie rudimentară, care pleacă de la observaţia că nu există nici o fază de joc în care ambele echipe au mingea. Dacă mingea e la noi, nu poate fi la ei.

Problema abia urmează: cum ajunge Barcelona la monopol asupra combinaţiilor? Ajunge. Chestiune de tradiţie şi educaţie. Unii fotbalişti sînt mai buni şi unele tradiţii de joc sînt mai avansate. Din cînd în cînd, cu Iniesta şi Xavi la mijloc, această situaţie naşte capodopere. E la fel ca la ceasuri. După 300 de ani de ceasornicărie, numai elveţienii pot fabrica produsul desăvîrşit. Asta explică de ce Guardiola nu e un geniu, dar Barcelona merge ceas.

Ursul violat de un vulpoi

Din tot fotbalul european, numai al nostru e în criză. Numai că nu e criză, e scadenţă.

Un urs fugărit de un vulpoi s-a înţepenit de trei ori într-un trunchi bifurcat, unde a şi fost, tot de trei ori, violat. Mirat că un ditamai urs nu numai că se lasă alergat de un vulpoi, dar se şi repede mereu în crăcănarea aia, cînd poate foarte bine s-o ocolească, vulpoiul conchide: Mă, eu credeam că tu eşti tîmpit! Dar, mă, tu nu eşti tîmpit, ţie îţi place să fii violat! Coborînd anecdota la fenomenul achiziţiilor de fotbalişti străini, terminaţi, neîncepuţi sau de tot mediocri, şi la milioanele de euro pe care cluburile cu pretenţii le-au irosit maimuţărind practicile unor mari echipe europene e momentul să ne întrebăm dacă nu cumva trufaşilor noştri patroni din prima Liga le place să piardă în muzici de fanfară. Fiindcă una e să te ştie lumea de fraier, cînd pleci cu buzunarul gol de la păcănele, şi alta să scrie toate gazetele cum ai spart o avere la table şi să te scarpine la orgoliu toate televiziunile, cînd dai milioane de euroi penali pe salariile unor africani sau argentinieni cu ifose, culeşi de pe piaţa soldurilor.

Cînd nu pot cumpăra o notorietate pozitivă, mulţi bogaţi, care s-au umplut de bani speculînd slăbiciunile unui stat letargic şi care nu-şi mai încap în piele de fuduli ce sînt, investesc în neştire în notorietatea negativă. În epocile tulburi, aceasta rentează, fiindcă aduce a putere. Lumea crede că ai tu un motiv subteran să te dai prostit cu milioanele, cînd ai putea să contezi ca deştept, înconjurîndu-te nu de lingăi şi de escroci, ci de cîţiva meseriaşi ai gazonului, care ştiu să caute caii la dinţi, nu la potcoave.

Patronii cei avuţi ai ligii au toţi aceeaşi slăbiciune de parvenit. Ori, mai bine zis, aceeaşi fisură la minte: dacă-i faci să creadă că ei sînt, de fapt, cei care descoperă marele talent în nemîncatul refuzat de întreg continentul, scot paralele! Totul e să-i pui în situaţia să decidă, acolo unde nu se pricep deloc: la caractere, la suflete şi la putinţele tehnice. Să-i determini să se dea titani cu flerul lor. Să-i împingi la declaraţii aiuritoare, să-i faci să se simtă urşi şi cînd rămîn înţepeniţi în nişte datorii crăcănate. Din tot fotbalul european, numai al nostru e în criză. Numai că nu e criză, e scadenţă.

Profesorul de subiecte

În alte lumi culturale, cărţile lui Radu Cosaşu ar fi instituţionalizat un gen literar de elită, foarte potrivit cu veacul şi cu noile clase de cititori, care merg la esenţe.

Iar genul s-ar fi chemat Scriitor de subiecte. Ori, mai bine zis, Scriitor de subiecte la ziar. Îi sînt dator lui Radu Cosaşu pentru ceea ce scriu şi sînt, întrucît prozele lui scurtissime mi-au dat motive, încă din anii 1970, să mă definesc fără ezitări ca gen. Sînt şi eu tot un Scriitor de subiecte. Dacă aș fi fost singurul pe acest gen, singurul pe moşie, mi-ar fi fost tare greu. Nu-i rău să fii unic, dar e mai bine să ai înaintaşi.

Ar fi exagerat să spun că Radu Cosaşu mi-a fost profesor de subiecte, însă îndemn şi îndrăzneală mi-a dat. Foarte probabil că în acest chip i-a urnit din loc şi pe alţii. Am conştientizat imediat condiţia sa de înaintaş de forţă atunci cînd i-am citit cartea “Un August pe un bloc de gheaţă”. În acea vreme, eram înnebunit după prozele scurte şi foarte scurte ale lui Cehov şi ale lui Julio Cortazar. Cărţile cu parabole scurte ale lui Radu Cosaşu au însemnat un fapt de integrare a prozei româneşti la o  problematică general umană.

Scrisul lui Radu Cosaşu, atît cel din cărţi, cît şi acela de la ziare, are două calităţi pe care autorii noştri de istorii ale literaturii române le ignoră. Textele lui Radu Cosaşu, în cea mai mare parte, sînt traductibile şi antologabile. Problematica lui e general
umană. Pot fi înţelese cu mult folos emoţional şi artistic şi în alte ţări. A doua mare virtute a lor e că pot fi citite şi peste nişte ani. Literatura română de după 1945 e mai degrabă regională.

N-a interesat în afara ţării, nu mai interesează nici în România. Nu suportă transpuneri în alte limbi de circulaţie. În alte lumi mai deschise la spirit, scrisul savuros şi stilistic foarte controlat al lui Radu Cosaşu ar fi făcut şcoală. Noi, românii, considerăm că nu-i tocmai în regulă dacă aparţii unei şcoli şi dacă ai avut un exemplu cu valoare de şcoală. Noi, românii, sîntem cam nepregătiţi pentru un scris la ziar cu valenţe artistice. Dacă n-a creat o şcoală, Radu Cosaşu a format, în schimb, un tip de cititor mai mult decît emancipat.

E vorba de cititorul care citeşte nu un ziar, ci ziarul la care scrie Radu Cosaşu şi, dimpreună cu el, alţi cîţiva gazetari cu stil.

Baliverna live

D-l Iancu e un persecutat care îşi poate permite orice…

M-a amuzat - blînd vorbind- timiditatea cu care Ilie Dumitrescu s-a rostit în vigurosul scandal al demiterii lui Contra de către patron, live, în direct, la cîteva minute după Bistriţa-Poli. Elegant cum îl ştim, Ilie a articulat uşurel o idee care ar fi trebuit să fie însoşită de un pumn în masă: ,,Nu sînt de acord cu aşa ceva, ca patronul să aducă în public conflictele cu antrenorii şi jucătorii”. Ilie, gomosul în garderobă, delicatul în frază, avea sărmanul o experienţă - şi mă grăbesc să scriu că meciul Stelei lui, în tur, cu Liverpool, început catastrofal cu un autogol, ţinut o oră cu 1-1, desfigurat de un penalty nerod, a fost mai bun sau măcar mai dramatic decît egalul banal din retur, care îl făcuse pe patron să se lanseze într-o aiuritoare gogomănie: ,,Ne-am distrat cu Liverpool!”

Adevărul este că oricît de rea-impresie îmi face domnul Iancu, nu-l credeam în stare să-l egaleze în bădărănia live pe inegalabilul din Ghencea, autorul unei demiteri în direct, aceea a lui Bergodi, de neuitat. Ei bine, la ora actuală, îndrăznesc să-l pun pe domnul Iancu mai sus de castelanul de la şosea, în tot ce-i demagogie şi şmecherie. (Apropo de regretul lui Lăcătuş, că nu avem şmecherisme….Aiurea, avem!) Pentru a-l călca în picioare pe Contra, bossul din Timişoara, acest permanent martir al arbitrajului românesc, a trecut cu toată dezinvoltura la elogiul acelor ,,mizerabili”, numiţi Kovacs, Haţegan, Avram. Asta, desigur, în numele obiectivităţii… Apoi, în numele exigenţei - pentru că de la 3-1, Poli s-a văzut egalată de Bistriţa, ceea ce e chiar nemaipomenit în fotbal… - Contra şi ai lui s-au văzut înfieraţi imediat ca iresponsabili, ca nesimţiţi, etc, etc.

Singurii invincibili din campionat, mare mîndrie pînă mai ieri, li s-au numărat egalurile mai numeroase decît victoriile. Hotărît, d-l Iancu este peste Gigi în capriţ şi ambiţ. Gigi - cît o fi de hapsîn şi el - măcar e  nu o dată pitoresc şi te face să rîzi mai mult sau mai puţin prosteşte. D-l Iancu nu e pitoresc, nu te face să rîzi - e serios de nu poţi să faci un banc cu el şi ar fi o nenorocire curată să-l iei la un mişto cu chip uman. D-l Iancu e un persecutat care îşi poate permite orice. Grea misie, misia de patron. Desigur că intervine aici altă lege a lui Dragomir: Dacă e patron şi bagă banii, face ce vrea cu echipa lui. Poate să şi spună ce-i vine pe limbă? Da. Poate să-şi beştelească jucătorii în public? Da. Le aud pe toate astea şi mă gîndesc ce sumbru şi taciturn era, acolo, în lojă, patronul lui Real, la 5-0 pentru Barca. Da’ ce, Marian Iancu are banii lui Lopez ca să fie taciturn şi bine-crescut în public?

Fifaleaks

După atribuirea candidaturii Rusiei, a început războiul total între englezi şi Blatter

Mondialele 2018  în Rusia? Am înţeles. Putin nu putea fi refuzat, mai ales dacă te-ai afundat deja în combinaţii cu Estul sălbatic. Evident, candidaturile hispano-portugheze şi belgo-olandeze cad. Erau prea bune şi puneau la dispoziţie prea puţin spaţiu de manevre dubioase. Evident, candidatura Angliei, de asemenea impecabilă, cade pentru că Anglia e o veche eurosceptică şi, spre deosebire de ruşi, are o presă prea liberă. O anchetă de presă cu înregistrări de şpagă-Fifa-live şi o emisiune tv pe aceeaşi temă au fost de ajuns. Deşi, e de notat că emisiunea tv a fost difuzată în săptămîna votului şi asta e suspect. A decis oare BBC că Anglia guvernului conservator nu are nevoie de Cupa Mondială? În orice caz, decizia FIFA a declanşat războiul total. Anglia şi FIFA se vor aştepta şi se vor lovi, cu fiecare prilej şi prin orice mijloace. Deocamdată, Herr Blatter a fost scos în stradă. Blatter, mare doritor de hoteluri princiare, făcuse demersuri pentru cazare pe timpul Olimpiadei 2012 de la Londra. Ţinta: un apartament magnific la Dorchester Hotel, pe Park Lane, strada faimei şi a protipendei din sau în trecere prin Londra. Primarul Londrei i-a trimis vorbă lui Blatter cî îşi poate căuta un bed&breakfast  cu baie la comun şi calorifer cu fise în loc de apartamentul de 1000 de lire pe noapte de la Dorchester. Reacţia lui Blatter e de aşteptat. N-are rost să mai pariaţi pe cluburile englezeşti în Liga Campionilor.

Mondialele din 2022 în Qatar? O ţară care cunoaşte fotbalul de la televizor şi va trebui să cucerească statele vecine pentru a face loc stadioanelor. Dar timp mai e pînă în 2022 şi ţara se poate lărgi. FIFA contează în aceeaşi măsură şi pe schimbarea climatică. Cu atît mai mult cu cît expertiza FIFA declarase candidatura Qatar-ului necorespunzătoare. Apoi? Apoi, money speaks. Unul din puţinele enunţuri britanice de care FIFA a ţinut şi ţine tot mai mult cont (bancar).

Aşadar, Rusia şi Qatar în 2018 şi 2022. Fie, dacă aşa trebuie şi dacă asta îi face pe viaţă pe membrii Comitetului Executiv şi pe mai multe vieţi pe Marele Lider Sepp. Atîta doar: încetaţi cu discursul despre fotbalul transferat spre noi frontiere, despre incluziune, diversitate şi avantajele nedrepte ale infrastructurii occidentale. E greţos. Apropo: dacă se poate în Rusia lui Putin, de ce nu s-a putut în Spania lui Franco? Să sperăm că într-o zi cineva o să iasă pe piaţă cu Fifaleaks. Wikileaks? O miuţă!