Prinţii de azi ai paharului, celebrii rataţii de mîine

Patronii, de fapt, îi admiră pe derbedeii din echipele lor chiar şi cînd îi ameninţă

Unii oameni pur şi simplu nu pot fi ajutaţi. La vîrsta la care se pune problema unui drum în viaţă, a instrucţiei şi a profesionalizării, ei ar trebui de acum supravegheaţi clinic şi psihiatric,  aşa cum sînt monitorizate şi persoanele cu infirmităţi ruşinoase ori nevolnicii. Nu-i nevoie nici de fler pedagogic şi nici de har de profet, ca să-i numeri cu zecile, între obişnuiţii locantelor de azi, pe alcoolicii şi terminaţii de mîine. Reportajele despre marii fotbalişti de odinioară, ajunşi cazuri sociale şi cirotici în fază finală, publicate din cînd în cînd sub titluri de telenovele, au în ele un tuşeu de admiraţie, ca şi cum un maximum de ratare tot performanţă e.

Banii, la vîrsta cînd fotbalistului nu i se cere minte, ci numai vînă şi picior, sînt o nenorocire. Banii îi induc junelui cu priză la piţipoance şi la borfetul de discotecă un sentiment de exceptat, de ins instalat pentru toată viaţa mai presus de legi şi de restul oamenilor. Istorii cu proşti plini de bani şi întorşi la un moment dat din triumfanta lor prostie pe calea raţiunii şi a prevederii nu se cunosc. Dacă ar fi, s-ar povesti. Cei cîţiva prinţi autohtoni şi conţi africani ai discotecilor şi ai publicaţiilor gunoi sînt, totuşi, o minoritate selectată. Nimeni nu-i mai numără pe eşuaţii din ligile inferioare care, după un scurt ocol prin barurile  Ligii întîi, au pierdut totul: şi contracte, şi familii, şi nădejdea unei reveniri în prim plan.
Relatările despre graba cu care se consumă nu ştiu care mare speranţă de la Steaua, despre condiţia lui de golan de elită şi despre neputinţa cronicizată a patronului, cînd vine cazul să nu-l mai umple de bani nemunciţi, au acelaşi suport evlavios ca şi ştirile despre neroziile lui Mutu. Ce poţi să-i faci, dom’le, ăsta-i destinul de mare speranţă, să ducă o viaţă de rahat, iar lumea să-l aplaude!

M-am întrebat ce-o fi în capul acelor patroni, care văd cum le mănîncă şi le beau milioanele nişte derbedei, români sau străini deavalma, şi, cu toate astea, continuă să le îndese bani în cont? Răspunsul nu poate fi decît unul singur: patronii, în sinea lor, îi admiră pe derbedei. Sînt ori ce au dorit ei să fie cîndva şi nu le-a fost dat, ori ce ar vrea să fie şi chiar sînt, dar nu vor să se ştie.