November 2010 ↓

Orice maimuţăreală, cînd durează prea mult, începe să funcţioneze ca lege

Ca să se instaleze pentru numai cîteva etape pe banca de rezerve a Stelei, dar şi într-o vilă din Bucureşti, unul din fotbaliştii recuperaţi de Dan Petrescu de prin fundăturile Ligii şi făcuţi din aproape nimic campioni, a căpătat o primă de instalare gigantică, de 100.000 de euro. Şi nu numai el. Aşa sînt instalaţi la Steaua toţi fiţoşii, cu o căruţă de bani şi cu covorul roşu.

Orice maimuţăreală, dacă durează suficient de mult ca să devină obicei, începe să funcţioneze ca lege. Prima de instalare e momeala cu care marile cluburi amorsează marile achiziţii. E excepţia care exclude legea, n-o confirmă. La noi, această trataţie de casă mare a devenit o taxă nesimţită pe trufia patronilor. Tot neamul de calici, de prin mahalalele de chirpici ale Africii, dar şi de la periferiile fotbalului european, nu pot să se instaleze în România decît cu o primă de 100.000 de euro sau mai mare. Tot soiul de mediocri, de reşapaţi, de ciudaţi şi de derbedei internaţionali sînt primiţi la Steaua cu temenele şi cu  prime de instalare de care nici laureaţii Premiului Nobel n-au parte. Un neica nimeni, cum e şi acest Apostol de Urziceni, nu de Vatican, a fost instalat cu cheltuiala pe care un spital o face pentru instalarea a zece ficaţi noi în zece muribunzi. O mai mare neruşinare e greu de imaginat!

Un avocat îmi spune că recent dezinstalatul Apostol ar putea să-i ceară culantului Becali chiar şi o primă de dat afară. Ca să creeze încă un precedent de şmecherie. La modul în care s-a instalat steaua Bărăganului la Steaua lui Becali, în cele cîteva etape în care a ars gazul, ar avea nu numai îndreptăţirea, ci şi tupeul altor cinci, şase  prime, cum ar fi: de adaptare, de intrare în formă, de dat jos cîteva kile de osînză, de frecat banca de rezerve, de chef de joc, de supărare, de dor de casă…

P.S. Sînt perfect de acord cu toţi confraţii care l-au făcut praf pe arbitrul Alexandru Tudor pentru prestaţia de la Tîrgu Mureş. Doar că sînt de acord, dacă se poate spune aşa, invers: el trebuia să dea 11 cartonaşe roşii şi 4 galbene! La cît de criminal s-a jucat cu coatele şi la jambe, ambele echipe ar fi fost scoase de pe teren în orice partidă internaţională.

Fotbalul este un rege al sportului care trăieşte pe un grătar încins. Jarul este răscolit de toată lumea.

De jucătorii cei mai reprezentativi care inflamează pasiunile. De antrenori cu baghete fermecate sau cu încălţări trainice cu care pot demola băncile de rezerve. De spectatori, nu o dată turbulenţi pînă la mîrşăvie. De arbitrii venali care siluiesc rezultatele, burduşindu-şi conturile. De conducători ticăloşiţi. De televiziune, mama tuturor, ce aţîţă spiritele în numele ratingului. Tonţoroiul acesta este ordonat adesea de prestaţiile unor jucători de legendă. Pilda cea mai la îndemînă în momentul de faţă i se pare a fi Messi.

Acest zeu bondoc stă cufundat într-un fotoliu de aur, zîmbind candid. Cu puţin timp în urmă, într-un meci de vis Argentina-Brazilia, a vînturat apărarea carioca, marcînd golul victoriei. După care, pe faţă i-a înflorit zîmbetul cunoscut cu care ar putea potoli şi un taur furios. La sfîrşit s-a îmbrăţişat cu alt monstru sacru, Ronaldinho, din echipa adversă. Se închegase sub privirile a sute de milioane de telespectatori o solidaritate între adversari de soi mînaţi de bun simţ şi candoare. Lui Messi îi înflorise surîsul cunoscut, Ronaldinho era şi el destins, dezvelindu-şi incisivii lunguieţi, de castor imperial.

Două comori pe acelaşi talger! Îţi trebuie educaţie şi conştiinţa propriei valori, peste care să picure obiectivitate, pentru ca doi adversari de asemenea calibru să se înfrăţească după o dispută excepţională pe muchie de cuţit. Dacă Messi, prin absurd, ar nimeri într-un campionat ca al nostru, după o cursă fulminantă sfîrşită cu gol, pun pariu că nici un adversar nu l-ar saluta, l-ar băga cel mult în seamă, strecurînd printre dinţi: “Ia mai dă-l în aia de Messi!”. La cîteva zile de la îngenuncherea Braziliei, eroul nostru a strălucit şi în campionatul iberic, sfîşiind o echipă de pluton cu cele trei goluri ale sale din totalul de 8 cu care a triumfat Barcelona.

Un fenomen mă îndeamnă la reflecţii, fără să pretind că sînt original. Dar nu cumva, după legi divine, celor neimpozanţi, precum scundacul Messi, ce le lipseşte sub talpă, se adaugă sub creştet? Paradoxal, cel mai dotat baschetbalist român s-a numit Andrei Folbert, ce abia ajungea la umărul celorlalţi, într-un sport dedicat giganţilor.

De altfel, şi în alte sfere, mărunţeii au strălucit. Exemplele au devenit clasice. Un Caesar, un Napoleon, un Eminescu, un Brîncuşi, un Chaplin, un Al Pacino. Întorcîndu-ne la obsedantul fotbal, sarea şi piperul lui sălăşluiesc tot în galeria scunzilor. Căci plăvanii sînt doar subalternii meniţi să fructifice creaţia miniaturalilor înzestraţi. Pele, Maradona, Puşkaş, Kopa, Rossi, Petchovschi, Voinescu sau Hagi stau mărturie. Dar de Torje şi de Deac, mărunţeii în ascensiune, mărgelele lustruite dintr-un şirag bogat de perle mate, ce ziceţi?

Leo Messi, la mai mare!

“Cu toţii la psihiatru” titra Gazeta. Da, cu toţii!

Foarte bine, are dreptate Mircea Rădulescu cînd cere un examen medical pentru antrenorii săi: da, să fie duşi la doctor, să li se ia sînge, să le facă ecografii şi ce-o mai fi, să li se vadă plămînii, ficatul, splina şi, neapărat, mai presus de orice, creierul. Da, să treacă toţi pe la psihiatru, nu numai pe la internişti şi generalişti. Dar de ce numai antrenorii? Pentru că Sorinaccio, la nervi, a spart un geam în Elveţia? Haida de… dar patronii? Dar impresarii? Dar preşedinţii? Dar managerii generali sau ceva mai particulari? Ăştia de ce să scape? Ăştia nu e cazul să treacă şi ei pe la cabinetele de toate gradele şi, mai ales, pe la psi (psiholog sau psihiatru), să se controleze dacă sînt întregi sau nu la minte?

L-aţi văzut pe MM la Tîrgu Mureş cum gesticula în tribună, nu zic ca un …, ci exact ca patronul lui actual, în clipele de furie şi extaz? Era leit şeful său, deşi abia se întorsese la vatră şi la stînă. Nu-i caz de…? Păi nu se înjuraseră de le sărise definitiv smalţul cu atîtea luni înainte? (Recunosc - am scris atunci, negru pe alb, aici, că se vor împăca…) Şi nu venea patronul în emisie să ne spună că nu are nici o importanţă că l-a făcut de “zdreanţa dracului”, de “nimic”, iar MM îl porcăise de “cioban opărit”? Şi ăştia doi vor cere jucătorilor să aibă caracter!? Ăsta nu-i caz de schizo…? Incapacitatea de a da importanţă cuvintelor, neruşinarea în a bagateliza tot ce-i mizerabil, rapiditatea cu care explodează trivialităţile nu cer o medicamentaţie, un tratament? Preşul Ligii îi cere lui Sorinache să ia pastile, dar domniei sale nu trebuie să i se recomande ceva pentru “calmul” cu care îşi tratează megalomaniile de oracol?

Dar domnii Iancu şi Piţurcă, atît de viguroşi în a se porcăi, sînt sănătoşi mental? - Întreb fără jenă, căci am consumat-o ascultîndu-i. Nu li se putea închide microfonul şi trimişi nu acasă, ci la un psi? Voluptatea de a face rating cu orice glas, chip şi chipUri, frica de a nu avea audienţă fără de un scandal cu Borcea sau Neţoiu sînt boli de dus la doctor, de care multora “li se rupe”, vorba ceea, dar asta nu schimbă situaţia: fotbalul - şi poate nu numai la noi… - e o lume nu doar a unor “oameni care bagă banu’”, ci şi a unor megalomani “violenţi şi fără de maniere”, conform unui diagnostic caragialian. Plus neurastenicii ca Sorin Cîrţu, care nu-şi reproşează nimic, recunoaşte că a ajuns la limita răbdării şi culpabilizează geamul spart, fiindcă nu e termopan. E de rîs? De plîns? Piccolo a răspuns cum trebuie: “De ce mă întrebi asta? E o problemă personală”.

Despre o lume dispărută, în care oamenii erau mai puţin eroi şi mai mult oameni

1970 nu e aşa departe. Acum 40 de ani, lumea se îmbăia/îmbăta în pop şi rock.Tehnologia cîştigase deja încrederea rezervată religiei. Părul era mai lung, tatuajele mai puţine şi mai apropiate de puşcăriaşi, fumatul liber, iar harta Europei ruptă între Vest şi Est. Dar toate drumurile duceau spre 2010. Şi tot ce va veni după. Asta nu înseamnă că 40 de ani nu măsoară nimic. În primul rînd, pe dinăuntru.

În 1970, UTA era o campioană mică, într-o ţară mică. Feyenoord era o campioană naţională, europeană şi mondială într-o ţară şi mai mică. Fotbalul olandez începuse să modifice fotbalul celorlalţi, cu extremismul nonşalant al naţiunilor mărunte şi avansate. UTA nu prea avea treninguri şi bocanci. În schimb, se trăgea din tradiţia care născuse fotbalul românesc printre nume ungureşti şi pase central-europene. UTA era o echipă serioasă, un pic prea serioasă pentru climatul de peste munţi şi, în orice caz, o mare eroare de evaluare pentru Feyenoord.

Gornea a scos 5-6 goluri servite, a gafat la un şut bîlbîit al lui Jansen, iar Florian Dumitrescu a potrivit un cap din plonjon pe care Feyennord nu l-a mai putut răsturna în retur, la Arad. UTA de nicăieri a eliminat Feyenoord. Pe atunci, asta se numea, în funcţie de interpretare, noroc, insolenţă (românească) sau indolenţă (olandeză). Acum, ştim că adevărul trebuie căutat altundeva.

Săptămîna trecută, UTA şi Feyenoord s-au întîlnit din nou. Tot la Rotterdam. Iosif Matula, un arădean din Parlamentul European, a avut ideea şi Feyenoord a tresărit: cum să nu? Cînd au coborît din autocar Domide, Dumitrescu, Broşovschi, Biro, Axente, Sima tremurau. Nu mai puţin încărunţiţi şi betegi, Jansen, Israel, Romeijn, Moulijn, Wery i-au primit cu o camaraderie străină de ceremonii. Au lipsit cei plecaţi de tot: Gornea, Otto Dembrovschi, Calinin. Şi cei plecaţi în lumea lor: marele Van Hanegem nu mai iese în public.

Au petrecut fără translatori. I-a legat ceva supralingvistic. O seriozitate demnă şi discretă, de soldat indiferent la celebritate. Ceva vechi şi stabil, de oameni bine crescuţi, siguri pe valoarea, dar şi pe limitele vieţii de fotbalist. Dumitrescu avea o geacă roşie, de om cu treabă pe lîngă casă. Domide o brăţară care îl amintea pe fostul frumos. Jansen o căutătură de meseriaş care vrea să îşi povestească profesia. Nici unul nu îşi căra statuia şi nici unul nu se credea cu adevărat planetar. Asta am pierdut în 40 de ani. 1970 e mult mai demult decît credem.

Patronii, de fapt, îi admiră pe derbedeii din echipele lor chiar şi cînd îi ameninţă

Unii oameni pur şi simplu nu pot fi ajutaţi. La vîrsta la care se pune problema unui drum în viaţă, a instrucţiei şi a profesionalizării, ei ar trebui de acum supravegheaţi clinic şi psihiatric,  aşa cum sînt monitorizate şi persoanele cu infirmităţi ruşinoase ori nevolnicii. Nu-i nevoie nici de fler pedagogic şi nici de har de profet, ca să-i numeri cu zecile, între obişnuiţii locantelor de azi, pe alcoolicii şi terminaţii de mîine. Reportajele despre marii fotbalişti de odinioară, ajunşi cazuri sociale şi cirotici în fază finală, publicate din cînd în cînd sub titluri de telenovele, au în ele un tuşeu de admiraţie, ca şi cum un maximum de ratare tot performanţă e.

Banii, la vîrsta cînd fotbalistului nu i se cere minte, ci numai vînă şi picior, sînt o nenorocire. Banii îi induc junelui cu priză la piţipoance şi la borfetul de discotecă un sentiment de exceptat, de ins instalat pentru toată viaţa mai presus de legi şi de restul oamenilor. Istorii cu proşti plini de bani şi întorşi la un moment dat din triumfanta lor prostie pe calea raţiunii şi a prevederii nu se cunosc. Dacă ar fi, s-ar povesti. Cei cîţiva prinţi autohtoni şi conţi africani ai discotecilor şi ai publicaţiilor gunoi sînt, totuşi, o minoritate selectată. Nimeni nu-i mai numără pe eşuaţii din ligile inferioare care, după un scurt ocol prin barurile  Ligii întîi, au pierdut totul: şi contracte, şi familii, şi nădejdea unei reveniri în prim plan.
Relatările despre graba cu care se consumă nu ştiu care mare speranţă de la Steaua, despre condiţia lui de golan de elită şi despre neputinţa cronicizată a patronului, cînd vine cazul să nu-l mai umple de bani nemunciţi, au acelaşi suport evlavios ca şi ştirile despre neroziile lui Mutu. Ce poţi să-i faci, dom’le, ăsta-i destinul de mare speranţă, să ducă o viaţă de rahat, iar lumea să-l aplaude!

M-am întrebat ce-o fi în capul acelor patroni, care văd cum le mănîncă şi le beau milioanele nişte derbedei, români sau străini deavalma, şi, cu toate astea, continuă să le îndese bani în cont? Răspunsul nu poate fi decît unul singur: patronii, în sinea lor, îi admiră pe derbedei. Sînt ori ce au dorit ei să fie cîndva şi nu le-a fost dat, ori ce ar vrea să fie şi chiar sînt, dar nu vor să se ştie.

O zicală înţeleaptă spune că cine nu are bătrîni să-şi cumpere. În fotbalul nostru bunicii lui nu numai că nu sînt preţuiţi, ci pur şi simplu sînt aruncaţi în colţuri umbroase ca nişte tinichele ruginite, izolaţi, daţi uitării, desconsideraţi. Ultima pildă a prilejuit-o dispariţia recentă a lui Ilie Savu, a cărui vîrstă venerabilă bătea spre 91 de ani. Fusese un portar agil, un antrenor capabil, un conducător iscusit, un funcţionar federal abil. Era o combinaţie româno-germană. Sîngele era neaoş carpatin, educaţia şi ţinuta erau nemţeşti, coapte într-o şcoală militară din Germania. Părul ca neaua îi dădea prestanţă. Faţa sidefie şi ochii iscoditori îţi sugerau imaginea unui mandarin, adică a unui demnitar versat.

Îmi amintesc cum a potolit cîndva, patronînd o conferinţă de presă, mînia zgomotoasă a unui pîlc de ziarişti veniţi să-i ceară socoteală lui Cornel Dinu, abia întors dintr-un turneu nu tocmai reuşit. Mieros, ironic, simpatic, dar ferm, l-a extras pe proaspătul antrenor al echipei naţionale din pixurile ziariştilor, transformate în stilete. Fie-i ţărîna uşoară bravului dispărut!

Un alt nonagenar, Costică Anghelache, este scufundat în anonimat în Bacăul căruia i-a împletit cu mîinile sale emanciparea fotbalistică, scoţînd pe bandă rulantă jucători la Liceul de fotbal al cărui mentor era. Jucase la Unirea Tricolor, dar ani grei de puşcărie politică i-au îngustat cărările, stopîndu-l în curtea unei şcoli. Pe care a slujit-o cu devotament şi har, şlefuind nu numai performeri, dar şi oameni, ocupîndu-se stăruitor de educaţia adolescenţilor proveniţi, cu precădere, din medii sociale sumbre, unde bunele maniere erau dispreţuite. Tarat de trecutul său politic, profesorul Anghelache nu figurează nici măcar în Dicţionarul Fotbal de la A la Z, conceput înainte de ‘89. Nu se plînge. Ne-a iertat pe toţi. E demn şi vrednic, îngrijind cu mîinile sale peticul de grădină din buza locuinţei. Domnule profesor, să fiţi sănătos!

>> Savu: o viață dedicată
Stelei Ilie Savu (91 de ani), stins din viață în urmă cu trei zile, e primul portar din istoria Stelei și omul care a construit generația de aur a roş -albaştrilor din anii ‘50-’60. S-a numărat printre cei care au înființat clubul militar, în ‘47. A fost conducător și antrenor la gruparea din Ghencea.

>> Anghelache: ultimul martor al Unirii Tricolor
Constantin Anghelache (90 de ani) e ultimul supraviețuitor al legendarei echipe Unirea Tricolor, transformat în Dinamo de puterea comunistă. A jucat pentru clubul din Obor în perioada ‘33-’47. Bănuit de legionarism și  opozant al desființării Unirii Tricolor, a stat doi ani în temnițele de la Aiud și Jilava. E omul-emblemă al școlii de fotbal băcăuane.

Cine aleargă mult, dar creează puţin, nu e mare fotbalist

Foarte bine au făcut suporterii români care au venit cu cartonul acela pe care au scris stîngaci, dar clar: “Clasament FIFA 1. Spania… 41. Burkina Faso, 47. Guineea, 52. România”. Îi felicit, în perfect acord cu iniţiativa lor. Şi pentru mine, obsesia acestui amical era scandalosul loc 52 pe care nu am stat niciodată, deşi asta nu dă frisoane titanilor şi tiranilor din Federaţie. Mai penibilă decît poziţia 5 din grupa noastră europeană, mai penibiloasă decît problema calificării în Mondialul viitor, situarea României după fasolelile alea mă chinuie mai mult decît impertinenţa cu care castelanul din Aviatorilor ţipă că la Bistriţa a fost blat (chiar dacă a fost, nu el avea căderea să se pronunţe).

Prompt vorbind, acest 1-1, fie şi ca joc, contestă clasamentul FIFA. România de miercuri seară nu a fost o echipă de locul 52 pe mapamond. La fel de prompţi trebuie să observăm că ea nu a jucat pe puncte, ci pe un orgoliu de palmares, cu o energie desigur lăudabilă, în faţa unei Italii dominatoare prin clasă, dar mediocră în conţinutul la zi. Bucuria cea mare s-a concentrat în faptul, incontestabil de altfel, că “băieţii au alergat foarte mult”. Verbul “a alerga” a fost cel mai des folosit în toate declaraţiile şi ridicat la rang de soluţie; am impresia că se face din “alergare” ceea ce altă dată era fizicul fotbaliştilor noştri. Eram prea pirpirii… Acum se cere să alergi pînă îţi dăruieşti generos sufletul. E un nou mit venit chiar de la acel Mitică fără de frică, în toate banalităţile sale. Fireşte că trebuie să alergi cît mai repede, dar nu chiar ca un nebun. Fotbalul nu e atletism. Problema fugii în fotbal se complică prin aceea că ea se desfăşoară în prezenţa unei mingi; în fotbal - să fie ale naibii de evidenţe… - alergarea are ca particularitate “obiectul”: alergi, dar ce faci cu el? Viteza nu contează dacă nu merg pasele, dacă nu-ţi găseşti omul, dacă nu creezi situaţiile de gol. Fără o viteză creatoare de fotbal asociaţie, degeaba prinzi 100 pe oră sau 10 secunde pe sută. Mă uit la Deac al nostru - bine legat fizic, impetuos în curse, rapid cum nu sînt doi la noi - care însă mai are de lucru ca să se impună la Schalke 04. Cine aleargă mult, oricît de mult, dar nu creează faze memorabile, nu contează în fotbalul mare, ci doar în ţărişoarele de pe locul 50 şi mai jos.

De ce, pentru ce şi cum a bătut Sunderland pe Chelsea

Cînd iei bătaie atît de urît acasă de la cineva care nu e nimeni, atunci: 1) n-ai casă şi nu mai contează că te faci de rîs acasă, 2) medicii au încurcat pastilele şi ţi-au dat combinaţia care frînează, 3) eşti victima portarului  Acar P. Însă portarul Cech P a făcut un meci senzaţional. E vorba de acelaşi meci cu Sunderland pe care Chelsea l-a terminat la 0-3 în loc să-l termine la 0-7. Nici întrebarea referitoare la medici nu rezistă, pentru că trupa lui Ancelotti a alergat tot meciul şi mai aleargă încă, urmărită de ziarişti. În sfîrşit, problema pămîntului natal există. Chelsea n-are legături cu glia care fixează echipe englezeşti, de la Liverpool la Crewe Alexandra (fondată în 1877, retrogradată în divizia a patra acum cîteva secole). Chelsea n-a avut, însă, niciodată rău de locaţie şi funcţionează eficient fără context strămoşesc.

Ce explică totuşi prăbuşirea totală la domiciliu a unei supraputeri europene, la contactul cu o combinată de aspiranţi, refuzaţi şi veterani? Boudewijn Zenden prinde dintr-un foc ultimele două categorii. Prima teorie pe care presa britanică tinde să o transforme în volum merge pe ideea că Terry şi Alex au fost fatali prin absenţă. Chelsea fără stoperii clasici ia 0-3. Asta l-ar explica pe 3, dar nu spune nimic despre 0. De aici, teoria după care accidentarea lui Lampard, suspendarea lui Essien şi accesul de malarie al lui Drogba au sterilizat Chelsea. Ceea ce presupune că Malouda, Anelka şi Mikel nu s-ar fi aflat în teren.

Prea multe scuze, nume şi ipoteze tind să acopere cauza reală. Ce e de reţinut pînă la urmă e Sunderland. Echipa care a jucat aproape perfect şi a dejucat orice mişcare schiţată de Chelsea înainte ca gîndul dinaintea schiţei să se fi încheiat. Dezastrul de pe Stamford Bridge spune ceva despre VIPcentrismul care înceţoşează analiza. Eşecurile unei echipe mari sînt, măcar uneori, triumfurile unui adversar mic. Înainte de a stabili că Ancelotti şi ai lui au prins o zi slabă sau au fost depunctaţi de golurile din lista de vedete, ar trebui să remarcăm că duminica trecută Chelsea a avut în faţă un adversar. Pînă şi echipele mari trebuie să joace cu cineva. Istoria unui meci e scrisă întotdeauna de două echipe. În Anglia, cel puţin, acest gen de afacere e foarte riscant. FC Nobody ţine la istorie şi ştie să o scrie.

Banii le dau multora, mult mai avuţi decît avuţii noştri, un soi de dezlegare la prostie

Umorul are trepte, praguri şi teritorii interzise ori inaccesibile. Ironia e o chestiune de cultură şi de educaţie. În cele mai selecte lumi intelectuale, ironia subţire e marca seniorului, a magistrului şi a lordului. Pragul de jos al ironiei e băşcălia, iar pragul de jos al băşcăliei e ţigănirea cu înjurături miştocoase. Sînt destui cei ce se simt luaţi în seamă numai cînd sînt înjuraţi la marele mişto de şefi. Există şi inşi care rîd de infirmi. Ca şi cum asta nu-i destul, găsesc întotdeauna imbecili care-i aplaudă. Cel care stîrneşte rîsul batjocorind un infirm e, de fapt, un infirm.

Cîteva categorii de infirmităţi ale creierului - zeflemeaua soldăţească de closet, măscările masculilor la vederea femeilor, apropourile abjecte la  barbutul de puşcărie - sînt socotite în mediile analfabete şi primitive probe de haz şi bărbăţie. Fotbalul românesc de azi nu-i de conceput fără permanentul sarcasm de exceptaţi de la bun-simţ al unor patroni. Banii le dau multora un soi de dezlegare la prostie. Recentul schimb de sarcasme cazone dintre Piţurcă şi Iancu cel vînăt în cerul gurii e doar cu o mîrlănie în plus peste miştoul de trabuc al lui Borcea. Dacă am inventaria abjecţiile televizate sau împrăştiate frecvent cu celularul de neamul Becali, ar trebui să acceptăm că acesta e modul naţional de a te face simpatic la popor şi comic. Borcea, Turcu, MM Stoica, Gigi Becali, Iancu, Copos, Dinu Gheorghe, Mititelu, Neţoiu şi alţi cîţiva pamfletangii au reuşit să facă din fotbal un colocviu de troacă.

Drept care mă simt dator să-mi declar simpatiile şi opţiunile de rubrică. Mi-e indiferent dacă Dinamo pierde sau cîştigă, numai să-l văd tot timpul pe Borcea negru de supărare. Aş vrea ca Steaua să cîştige toate meciurile şi, totodată, Gigi să le piardă pe toate. Vreau să fie Craiova campioană, iar Mititelu să retrogradeze. Din partea mea, Timişoara poate să bată pe toată lumea, dacă Iancu ajunge falit. Aş vrea să-l văd din nou pe Piţurcă antrenor la naţională, dar numai după ce va mai fi de trei ori antrenor la Steaua. Şi pentru că orice articol despre umorul mai marilor fotbalului nostru impune şi o poantă de final, le adresez seniorului Iancu şi rafinatului Piţurcă un sincer, cald şi dezinteresat HUOOOO!

Adrian Păunescu s-a folosit de Craiova şi de Rapid aşa cum s-a folosit de toţi şi de toate

Adrian Păunescu a colecţionat toată viaţa teme şi mulţimi: Basarabia, libertatea, tinerii, patriotismul, Bob Dylan, lumina spirituală (de varianta electrică s-a ocupat idolul lui Păunescu, Ceauşescu Atoatestingătorul). Păunescu le-a anexat pe toate, cu nesaţ şi voie de la partid. Operaţia a avut loc pe vremea cînd nimic nu avea loc fără aprobare şi a fost îngăduită din două motive: partidul scăpa de cîteva probleme delicate, iar Păunescu îşi adăuga metri cubi la statuie. Fotbalul a intrat repede în colecţia temelor anexate de Păunescu şi, din acest punct de vedere, linia omagială adoptată de GSP îşi privează cititorii de adevărul integral. Da, Ovidiu Ioaniţoaia are dreptate: Păunescu a ajutat ziarişti şi a făcut din redacţia Flacăra o bună bază de antrenament jurnalistic. Însă tot  Păunescu a fost un amator în materie de gazetărie sportivă (deşi juca fotbal surprinzător de bine). Adevărat, toţi sau aproape toţi cronicarii de fotbal sînt amatori. În fond, fotbalul e singura meserie care se lasă comentată şi dirijată de necunoscători. Diferenţa e că Păunescu s-a autoimpus, aşa cum s-a proclamat şi autoimpus în toate.

În varianta propusă de Cătălin Tolontan, Păunescu devine altceva: etalon moral. Şi anume etalonul cu care poate fi măsurată tocmai bine Monica Rizi. Fostul Ministru ar trebui să trimită mulţumiri. Cine e comparat cu un om care s-a ocupat aproape 40 de ani cu izgonirea realităţii din România iese bine sau foarte bine.

Dragostea declamativă a lui Păunescu pentru Craiova şi Rapid ar fi trebuit să dea de gîndit celor ce ţin în scris la fotbal: prea multă grabă şi prea mult zgomot. Păunescu s-a folosit de Craiova şi de Rapid, aşa cum s-a folosit de toţi şi de toate. Rapid şi, mai ales, Craiova au fost cotropite de Păunescu şi trecute prin baia obişnuită de patetisme, versuri de tinichea şi porunci lacrimogene. Produsul final: încă un stadion fidelizat, încă o tribună pentru Campionul unei Mari Iubiri de Sine.

Nu există o diferenţă de fond între imixtiunea tunătoare a lui Păunescu la Craiova şi abuzul patronilor care fac şi desfac echipe astăzi. Amîndouă sînt secvenţe în istoria bunului plac şi a imposturii dominante, atunci şi acum, înainte şi după. Întotdeauna. Dacă a dat ceva românilor, în afara bunei poezii pe care a stricat-o şi a uitat-o repede, Păunescu a lăsat în urmă o lecţie despre grandomanie şi arbitrar, despre şantaj sentimental şi valori puse la şmotru pentru binele personal. Lecţia pe care nu contenim s-o urmăm.