October 2010 ↓

Campionii cu biciclete şi case în mahala

Oţelul trebuie alungat imediat după primul loc. Îi ajunge cît a visat!

Prima ligă a fotbalului nostru e plină de ciudăţenii şi de lucruri contra naturii. E ca o bicicletă fără cadru, căreia nu-i mai lipsesc decît şaua şi ghidonul, ca să se cheme trotinetă. Avem o echipă - Sportul studenţesc - fără public, o alta - Brăneştiul - fără stadion, o campioană - Urziceniul - fără echipă, un mare tam-tam - Steaua - fără antrenor, iar acum, hop şi Galaţiul pe primul loc, cu fotbalişti de-adevăratelea, dar fără maşini, fără vile şi fără conturi barosane în bănci.

Că Oţelul bate tot cu jucători fără nume şi fără bani, fără brazilieni şi africani second hand, fără prinţi de Bamboo şi fără fără vedete consumate, care şi-au plimbat mediocritatea, pînă a fi alungaţi înapoi, în România, prin mai multe cluburi europene, n-ar fi ceva să ne mire. Dar să vii la antrenament cu autobuzul şi cu bicicleta  dintr-un cartier cu blocuri muncitoreşti, să nu fii tot timpul pe prima pagină în publicaţiile de citit la WC, să nu spargi zeci de mii de euro pe celulare cu diamante şi sute de mii pe maşini de asalt, care iau în bot trecerile de pietoni cu pietoni cu tot şi nu pot fi urmărite penal, fiindcă gonesc mai repede decît Loganurile poliţiei, asta nu-i de conceput.

Să nu se găsească oare în tot oraşul nişte analfabeţi care nu lovesc mingea fără o sută de mii de euro la instalare şi încă o sută la transfer, pentru păcălirea altor oieri şi penali de rang naţional? Să nu fie în stare un oraş ca Galaţiul să tragă la  ultimele locuri, cînd, cu mult mai mulţi bani, Pandurii cad de trei ani în Liga a doua şi tot din Liga întîi o să retrogradeze? Să nu se găsească în tot judeţul nişte curve de televiziune, ca să aibă băieţii de la Oţelul cu cine să colinde cluburile de fiţe şi să-şi ruşineze familiile?

Oţelul Galaţi trebuie alungat în cel mai scurt timp de pe primul loc fiindcă dă peste cap tot falimentul fotbalului românesc. Cum să pierzi de fiecare dată onorabil în Liga Campionilor cu o echipă care cîştigă într-un an cît Mircea Sandu într-o lună? Cum să îndrăzneşti la titlu cu o formaţie la care nu se bagă neamul Becali? Galaţiul trebuie să-şi vadă lungul nasului. Să fie mulţumit c-a fost lăsat două-trei luni să viseze cu şaua de bicicletă sub fund. În fotbal, e vremea limuzinelor de neam prost, a ochelarilor de Sicilia  şi a trabucelor de Cazino.

A nu fi neghiob

O înfrîngere nu poate fi decît un meci prost?

În timp ce puştimea Sportului îi cam mînca sufletul Stelei, perspectiva fiind foarte clară: acel 1-0 nu o să ţină… - mă gîndeam că, totuşi, cel mai bun meci din campionat al celor din Ghencea rămîne acela pierdut cu Dinamo. Nu se dă importanţa cuvenită eşecurilor. O înfrîngere nu poate fi decît un meci prost. Am luat-o binişor peste cap şi degete de la cîţiva internauţi cînd am elogiat ceva din jocul Stelei la Liverpool, un 1-4 prea sever, după o oră, cu un 1-1 răvăşit de un penalty cu totul discutabil. Mi s-a spus de la obraz că nu ştiu ce vorbesc: 4-1, realizat de rezervele englezilor, fie şi stabilit în ultimele minute, rămîne 4-1, “nu ne mai bate capul, domnule!”, mi s-a strigat de pe computer. Dar capul meu de ce să fie bătut cu victoriile entuziasmante ale Stelei asupra Brăneştilor şi Pandurilor? Încă o dată: nu ştim să ne uităm la o înfrîngere. Mai degrabă o uităm şi o dăm la dracu’… Sîntem tare neghiobi. Şi mulţi.

De aceea vibrez voios de cîte ori îmi apare un Marius Stan sau un Piţurcă (noua versiune oltenească). Ei nu sînt neghiobi. Poate să vi se pară o calitate minimă - vă înşelaţi: în actuala situaţie - România pe locul 50 la fotbal - a nu fi neghiob e o realizare enormă. Piţurcă m-a făcut marţ cînd l-am văzut dîndu-se cu capul de pămînt la o ratare a lui Costea cel mic, mi se pare. Nu l-am mai prins cu asemenea gesturi patetice şi nici atît de calm ca după eşecul cu Vasluiul. Cred că ştia adevărul: Craiova nu merita să piardă. De altfel, după pixul meu, Craiova joacă azi cel mai atrăgător fotbal din Ligă (mă rog, atît cît poate oferi o echipă de la noi). Nu Oţelul care “aleargă cel mai mult”, dar stă şi bine pe picioare, fără a fi însă şi încîntătoare. În schimb, domnul Marius Stan mi se pare cel mai echilibrat om de fotbal din cîţi contemplu zilnic. Replica sa: “Nu mă gîndesc la titlu, mă tem să nu cad din pat” e memorabilă cel puţin pînă în ultima etapă cînd, cu Oţelul campioană (de ce nu?), ne vom întreba desigur ce-o să facă în Europa… O să facă măcar cele 8 puncte ca Urziceni? Să nu ne prăpădim cu firea. Nici Europa nu crapă de inteligenţă. Luaţi nominalizările atotcompetentei reviste “France Football” pentru Balonul de Aur 2010 şi printre cei 23 de propuşi nu veţi găsi nici un fotbalist englez sau italian. Chiar aşa?  Nici un Rooney…? Că nu a făcut nimic la Mondial? Dar Messi, ce-a făcut? Bine că sînt prezenţi Drogba şi Forlan. Eu cu ei merg, neabătut, fără să scap vreun meci de la englezi.

Mai buni şi mai neserioşi

Istoria parangheliilor groase la olandezi e lungă şi pilduitoare

Ferească Dumnezeu de umorul german şi de perseverenţa olandeză! Amîndouă încep brutal şi nu ştiu să se termine. Toată lumea a privit sau a aflat amuzată de ruşinea (pre)istorică livrată de PSV: 10-0 cu Feyenoord! Nu e un scor ilegal. Se întîmplă, căci zilele negre sînt scrise cu roşu în calendar. Nimeni nu scapă de aceste prăbuşiri lungi care adună în numai 90 de minute “de la 5 în sus”. Numai că în cazul măcelurilor olandezo-germane sau olandezo-olandeze nimic nu e întîmplător şi totul e premeditat, cu o încrîncenare de temnicer.

Feyenoord a căzut repede şi s-a aşezat imediat într-o formaţie defensivă coaptă pentru un 0-5. Restul, pînă la 0-10, a venit din plăcerea tradiţional olandeză a lucrurului bine făcut peste măsură. În cele din urmă, încercarea naţionalei olandeze de a domina ortopedic finala Mondialelor e parte a aceleiaşi străduinţe nesărate. Tradiţia e bine fixată. Feyenoord se plînge, oarecum documentar, că n-a fost niciodată pîngărită în asemenea hal din 1908 încoace. Aşa e, dar istoria parangheliilor groase la olandezi nu e deloc lipsită de isprăvi.
Feyenoord a mai păţit-o o dată, în 1983, cînd Ajax s-a îngrijit de un 8-2 cu destinaţie: Cruyff totemul lui Ajax revenise tardiv pentru o ultimă priză de fotbal la marele rival Feyenoord şi erezia a fost pedepsită sever în public. Preferata mea e Ajax-Bayern 0-8, în 1978. Neîntrecuta delicateţe germană a dat meciului un aer discret de petrecere cu invitaţi care se suie în picioare pe masă şi se deşartă pe tortul miresei. Ajax a bănuit că poate juca meciul de retragere al lui Cruyff în compania  binecrescută a bavarezilor. Ajax s-a înşelat. Bayern a călcat în picioare un inamic pregătit pentru o petrecere cîmpenească, a dat 8 şi a plecat acasă cu bocancii plini de sînge, dar mulţumită. Adevărat, olandezii din tribune comunicaseră în prealabil, vizitatorilor că sînt o turmă de porci nazişti, dar Bayern s-a simţit foarte onorată să pună şenila pe orice regulă de bună cuviinţă civilă.

Nu e clar de unde a ţîşnit dorinţa de atrocităţi în cazul PSV. Probabil nu există o explicaţie precisă, ci numai o anume stimă pentru orgiile cu victime legate. Diferenţa faţă de etica veselă a sudului e uriaşă. Pe la noi, asemenea măceluri au un aer amical şi sînt însoţite de un folclor inimitabil. Aici, da, le sîntem dintotdeauna superiori. Ei sînt mereu serioşi. Din nefericire, şi cînd nu trebuie. Noi ştim să fim întotdeauna neserioşi. Din fericire, şi cînd trebuie.

Efectul de piramidă

De la fotbalul fără stadioane la fotbalul fără spectatori e mai puţin de un pas

Cei mai mulţi dintre turiştii care merg în Egipt să vadă piramidele au capul plin cu prejudecăţi de larg consum. Între acestea şi aşa numitul “efect de piramidă”. În grupul de români în care m-am aflat prin 1992, pe platoul cu marile piramide de la  Gizeh, un compatriot plin de ifose de cunoscător se mişca exact ca un orb ce pipăie spaţiul. Insul avea în mîini un fel de triunghi de sîrmă, din acelea recomandate de articolele pentru închipuiţi din tabloide, cu care, zicea el, avea să măsoare starea de graţie indusă de giganticul mormînt imperial.

E drept că un moment unic de exaltare, de înălţare spirituală îl trăiam toţi, însă reacţia nu privea nu ştiu care factor supranatural, ci monumentalitatea triumfătoare a arhitecturii faraonice. Era sentimentul de cooptare la o victorie a geniului uman. Excepţionalul creat de om are calitatea că iradiază, că stîrneşte pînă şi în cel mai obtuz individ un simţămînt de participare. Necivilizaţii, primitivii, răuvoitorii se simt cîştigaţi de civilizaţie. Golanii simt organic nevoia să scrie măscări pe ziduri, să rupă băncile în parcuri şi gradenele pe stadioane, să ştie toată lumea pe unde a trecut un golan.  Acesta e adevăratul efect de piramidă: blochează impulsurile de vandal din orice om, îi taie tot avîntul distructiv. Îl face mai om.

Marile stadioane nu se umplu neapărat numai cu oameni civilizaţi. Ele au însă un puternic şi durabil impact civilizator. Nasc în omul dezordonat psihic o nevoie nouă, necunoscută lui, de ordine, de aliniere cu civilizaţii din preajmă. Cei care sînt tot timpul contra a ceva, simt dintr-odată impulsul de a fi pentru ceva. Colosseumul din Roma are efect de piramidă, la fel ca şi stadionul San Siro din Milano. Efectul s-ar putea numi şi de templu. Tot efect de templu al sportului are şi Parc de Princes, din Paris. Colegii din redacţie care au avut norocul de a ajunge în marile temple ale civilizaţiei în sport mă vor confirma. De aceea sînt aceste temple pline de spectatori, pentru că îmbogăţesc cu o trăire de ţinut minte, o trăire cu care se mîndreşte.

Ce ce trăire să te îmbogăţeşti pe stadioanele Ligii noastre? La Urziceni, bunăoară. Publicul nu mai vine la meciuri, pentru că efectul puchinoaselor noastre stadioane e de respingere. Cîteva au chiar un efect de cloacă, de ţarc al mîrlăniei şi al trăirilor josnice. Pe marile stadioane ale Europei mergi ca la teatru. La noi, mergi ca la cîrciuma cu privata în fundul curţii. Cum să ai fotbal de rang mare fără stadioane de rang mare şi, ca o consecinţă a infrastructurii de tot modeste, fără un public mare?

Letala nerăbdare

Nu ai ce-i explica, dar nici nu poate fi ignorat

De mult nu am auzit, în direct, asemenea strigăte împotriva ideii de răbdare ca acelea pe care Imi Ienei le-a îndurat cu o linişte vecină cu ironia. El ceruse răbdare în construcţia unei echipe. Cel numit, cu o stranie bonomie, Gigi, ţipa din adîncul adîncului său: “Ce-i aia răbdare? Care răbdare? Să n-aud de răbdare la Steaua… La Steaua vreau rezultate!”. Hagi şi Radu Paraschivescu, de faţă în studio, surîdeau tăcuţi, conform protocolului de bun simţ în vigoare atunci cînd un semen e în criză de nervi. Ienei - asigurat de acest Gigi că e băiat bun, că nu-i un dur, fiindcă în discuţii “nu bagă cuţitul”… - opunea oarecare rezistenţă şi aducea argumente: “Nu te gîndeşti, Gigi, că jucătorilor le este frică? Că intră îngrijoraţi pe teren?”. Replica a venit şi s-a vrut letală (ultimul adjectiv la modă în fotbalul nostru): “Ce griji, ce frică? Căpitanul lor sînt eu… Eu sînt cu finanţele!”. După care a urmat o tiradă împotriva antrenorilor care toţi aleargă şi se omoară numai după bani…

Mi-am permis să nu mai am răbdare şi am apăsat pe butoanele care-mi stau şi mie la dispoziţie. De fapt, cel mai dur sentiment e împotriva mea, nu a lui. De ce mai am răbdare să-l ascult? Poate fiindcă nici eu, ca şi nea Imi, nu ştiu să bag cuţitul, să sar la beregată într-o discuţie? M-am hotărît de mult să nu-i mai scriu nici numele, să-l ignor… trebuie s-o recunosc: e greu. Nu ştie ce-i ironia. Nu ştie ce-i modestia. Nu ştie ce-i răbdarea. Are o nerăbdare letală. Nu ai ce-i explica. E unul din cei mai desăvîrşiţi ignoranţi care însă nu poate fi ignorat, dacă mai ţii cît de cît la fotbalul ăsta al nostru, atît cît mai este, acolo, naufragiat pe al 50-lea loc între echipele lumii. E o cifră mai înfricoşătoare decît toate strigătele intempestive ale lui Gigi.

Logica de fotbal vechi

Lumea s-a săturat de ipocrizia oficială şi vrea adevărul înapoi

În sfîrşit, adevărul a început să circule cu capul intact prin Europa. Angela Merkel, strivită de reacţia populară pozitivă la o carte care scrie lucrurilor pe nume, recunoaşte că mult periata societate multiculturală germană e un eşec. Alte semne, cele mai multe electorale, spun de asemenea că lumea s-a săturat de ipocrizia oficială şi vrea adevărul înapoi. Probabil şi fotbalul.
Într-adevăr, fotbalul e plecat. Varianta pe care o trăim astăzi e o mutaţie care trage jocul într-un offside nevrotic. Am pierdut legătura cu fotbalul real cîndva în anii ‘80 sau ‘90. Nu contează cînd. Contează cum şi ce s-a petrecut cu fotbalul pur pe care îl mai jucau încă figuri de care ne amintim sau ar trebui să ne amintim: Constantin, Asparuhov, Krol, Dumitrache, Marcel Răducanu, Lubanski. Restul listei e la discreţia şi onestitatea dumneavoastră.

Urmînd politica, societăţile şi ideile din afara lui, fotbalul s-a mutat în ceva aberant şi dezaxat: într-un simulacru pătimaş. Pe măsură ce lozincile oficiale corecte (Respect!) au devenit obigatorii, jocul însuşi a devenit sistematic nerespectabil. E cazul să turnăm adevărul cel mai acid peste acest mutant trufaş.
Steaua şi Dinamo fac un meci complet lipsit de relevanţă pentru suporteri, care vin, de fapt, la stadion, ca să se afişeze războinic. În aceeaşi situaţie de imbecilitate profundă s-au aflat, de curînd, bandele sîrbeşti în căutare de vitejie la Genova şi turmele croate care au făcut tot ce-au putut pentru a bloca Hajduk-Anderlecht. Unde e fotbalul? Nicăieri, căci hormonii aduşi la stadion nu au nimic de-a face cu vechiul joc de fotbal. Doi delegaţi FIFA îşi vînd voturile, şi organizarea Cupei Mondiale 2018 iese astfel la mezat. Unde e fotbalul? A se vedea răspunsul de mai sus. Liverpool trece din american în american în drum spre o tot mai tentantă divizie secundă. Pe teren, jucătorii abia mai înţeleg pentru cine joacă. În tribune, suporterii îşi aduc aminte vag de echipa pe care au primit-o moştenire de la părinţi şi bunici. Unde e Liverpool? Unde e şi fotbalul. Wayne Rooney e scos la vînzare de Man United şi va ateriza foarte probabil, din ianuarie, la Real sau la Barca. Sau peste drum, la Man City. Legătura cu Ferguson s-a rupt după ce tînărul consumator de prostituate s-a supărat că a fost scos din prima echipă şi a cerut ca premiu un salariu nou, de 200.000 de lire pe săptămînă. Unde e fotbalul? Dacă nu mă înşel, în replica lui Ferguson: Rooney poate lua drumul lui Beckham, Keane şi Van Nistelrooy. Logică de fotbal vechi.

Sandu titanu’ şi Răzvan paravanu’

Numai un supraom ca Mircea Sandu putea să coboare fotbalul românesc mai jos decît cel mai jos

O precizare a preşedintelui LPF, cum că “Sandu e un titan” şi că de aceea, fiindcă e deasupra noastră, a oamenilor obişnuiţi, “nu poate fi dat jos”, mi se învîrteşte de cîteva zile prin minte într-un mod cam necuviincios.

Cuvintele îşi mai fac şi singure dreptate, nu aşteaptă la nesfîrşit dreptate şi adevăr de la vorbitori. Pentru mine, titan e unul din acele cuvinte cu regim superlativ, care mă ţin la respect. La fel ca şi geniu ori zeu. Sînt numele şi unităţile de măsură, istorice şi universale, ale unui absolut divin într-o relaţie prietenoasă cu umanul. Citind la repezeală fragmentul de odă, pe care Dumitru Dragomir - gigantul, adică naşul - i-o dedică lui Mircea Sandu, ca de la un preşedinte care nu poate fi dat jos la alt preşedinte care nu poate fi dat jos, m-am întrebat dacă nu cumva am văzut ce nu era. Poate că domnul Dragomir n-a zis titan, ci tutun. Sau tam-tam. Ori poate Tin-Tin.

Reluînd însă zicerea dumnealui, mi-am dat seama că ea se motivează: Mircea Sandu e puţin zis titan. E un Michel Angelo al Naţionalei, un Einstein al locului 46 în lume, un Paganini al rezultatelor jenante, un Leonardo da Vinci al veşnicirii în scaun. E tot ce poate fi imaginat mai superior, mai extrem de superior, mai superiorissim  ca capacitate administrativă, ca caracter, ca concepţie vizionară.  Şi încă ceva peste toate astea. Numai un titan ca Mircea Sandu putea să coboare fotbalul românesc chiar şi mai jos decît cel mai jos

Între nenumăratele inepţii, rostite cu un entuziasm  himalayc, dar şi cu tot atîta ignoranţă de mai marii banilor din fotbal, chestia asta, cu titanismul lui Mircea Sandu e o mică metaforă. Una micuţă. Mai bine zis, o metaforiţă. Sau o metaforeaţă. O scăpare din limbă. O simpatică răsucire de creier.Păi dacă oricare din alde nimenii lui Dinamo locul 6 e spartan, dacă Tănase sau alt semianalfabet e un al doilea Beethoven, iar o ratare de prost în meciul cu Albania e şi ea magnifică, calea spre alte nerozii sublime şi de patrimoniu e deschisă.

Păcat că Răzvan Paravanu’ nu-şi dă seama ce-o să se întîmple cu el, după ce titanul va pierde soclul. Fiindcă odată şi odată o să se întîmple şi asta. Răzvan Copilu’ Minune nu-i numai prea necopt pentru un război atît de mare, ci şi prea mîndru. Un gen de mîndrie care aduce adesea a trufie.

Acest revoltător loc 46

Nimeni nu-şi dă demisia, toţi îşi dau importanţă

…şi dacă marca însuşi Florescu, pentru 1-0? Cine leşina la Bucureşti? Şi dacă rămînea 1-0, după un meci bineînţeles eroic? Imediat vă scriu un articol în care pînă şi Zicu ar fi fost inspirat cu pasele lui înapoi. Şi dacă trăiam scena cînd l-am fi văzut pe Giovani Becali sărutîndu-i mîna lui Răzvan, conform promisiunii? N-a fost să fie… Asta da ratare - să nu-l vedem pe un Becali pupîndu-i dreapta lui Răzvan… Aşa e, din moşi strămoşi: băieţii buni n-au noroc. În schimb, “Am murit dintr-un ofsaid!”, precum stătea scris, ore întregi, pe ecranul unui tiz de-al meu. Altă abureală - dacă acceptăm, şi eu o accept, ideea lui Boloni: nu se poate discuta un eşec pe baza unui gol dintr-un ofsaid de zece centimentri. Dacă mă ia cineva din scurt şi dur, voi murmura că Pantilimon a fost mare în toate sensurile, că Franţa nu m-a rupt, că repriza a doua a fost cea mai bună din toate ale naţionalei lui Răzvan, că meciul mi-a dat dreptul la un scurt suspin, iar fotbalul nostru la încă un Vai!” cuprinzător. Sînt conştient că asemenea vorbe în doi peri nu se spun cu voce tare, azi, cînd pe bună dreptate domneşte un singur adevăr crud şi revoltător: România, în clasamentul Mondial, e pe locul 46. Nu s-a întîmplat niciodată. Şi nimeni nu şi-a dat, nu-şi dă şi, cu siguranţă, nu-şi va da demisia. Fiecare responsabil - Cine? Cine? Toţi! - de această cădere fără precedent îşi dă doar importanţă. Atît. Hagi are toate motivele să fie jignit de acest loc 46. Îl cred, dar nu avem voie să nu-i spunem că şi Măria Sa e implicat în catastrofă, oricît aur poartă în ghetele sale şi în limitele lui de antrenor.

Nimeni dintre noi nu poate scăpa de acest loc 46, nimeni nu are baza morală să-şi găsească un alibi, doar în cazul special că nu ştie ce înseamnă asta, o bază morală. Nu-i de ţinut partea nici unuia din clanurile care se înfruntă la un nivel lamentabil pentru putere în fotbalul românesc. E de ţinut cu fotbalul, atît cît mai e, ca în recentul meci Spania-Scoţia, o frumuseţe în care mondialii conduc lejer şi încîntător cu 2-0 şi sînt egalaţi de acei bravi apucaţi, ca un Llorente să găsească un indescriptibil voleu pentru 3-2. Nu e clar ce susţin? Atunci ascultă reclama din meciul cu Franţa: “Fă o schimbare în viaţa ta şi cumpără cada de baie… etc etc”. A fost singurul moment genial.

Fotbal - meserie grea

Meciul cu Franţa n-a fost o ruşine, a fost un eşec

Într-adevăr, trebuie să fim atenţi la ce construim de acum înainte. Încă o analiză care pleacă de la convingerea că am pierdut cu Franţa pentru că am fost furaţi nu poate fi un punct de plecare. Am pierdut cu Franţa pentru că nu putem, în general, cîştiga. Şi nu putem cîştiga pentru că nu avem greutate. Nu putem fixa şi presa adversarul, nu putem lua un meci ”de gît” pentru a-i hotărî cursul. Putem juca defenisv, dar nu impecabil, cu ieşiri pe contre suple, dar nu decisive. Iar asta nu e suficient, în lipsa norocului. Am fi făcut încă un egal cu Franţa, dacă aveam noroc la bara lui Săpunaru. Aşadar, sîntem un fotbal mic în căutare de noroc, dar perfect incapabil de presiune şi decizie. Nu putem impune şi, deci, nu ne putem califica nicăieri.

Avem puţin şi, totuşi, de aici trebuie pornit mai departe. Paradoxal, problema noastră cea mare nu e calitatea tehnică a juc?torilor. Ce ne face mici şi ne separă de ceilalţi e mentalitatea. Ne scăldăm într-un orizont mărunt pe care îl reînoim cu fiecare etapă de campionat în care vedem o cruciadă înţesată de eroi. Supradimensionăm o lume minoră. Am pierdut aproape complet capacitatea de a măsura corect şi de a admite apoi dimensiunile reale. Meciul cu Franţa n-a fost o ruşine. A fost un eşec. Măsurat de presă, eşecul de la Paris a fost transformat, însă, într-o discuţie înşelătoare şi inutilă în care e iar vorba de Piţurcă, de arbitri, de mitul Mutu, de orice altceva decît de adevăr. Nimeni n-a avut curajul să facă un bine naţionalei şi să spună că, de fapt, Chivu a jucat slab, ca orice stoper care clachează în situaţii decisive. Pantilimon a fost singurul jucător puternic al echipei şi asta nu e puţin. Putem construi ceva din puţinul pe care îl avem. E mult mai bine decît să ne păcălim singuri, inventînd merite, note şi jucători. Chivu va rămîne liderul naţionalei şi după meciul slab de la Paris. Un premiu acordat din respect sau din comoditate nu schimbă situaţia şi nu ne face mai puternici.

Am pierdut meciul cu Franţa şi vom rata calificarea. E o surpriză? Doar pentru cei ce s-au dopat cu aparenta grandoare a fotbalului intern sau merg mai departe pe teoria conspiraţiei globale. În rest, sîntem aşa cum sîntem. Mici, talentaţi şi neserioşi. Problema e că fotbalul e o meserie grea, care cere profesionism integral.

O viaţă de fotbalist

Mi-e frică să mă întreb cum trăiesc cei mai mulţi din jucătorii pe care i-am admirat cîndva

La fiecare mare carieră în fotbalul mare şi o viaţă îndestulată numai din fotbal, aflăm, dacă insistăm să cunoaştem adevărul, o sută, dacă nu şi o mie de cariere judeţene. Iar după ultimul contract, tot atîtea vieţuiri anonime, sărace şi fără nici o şansă de mai bine. Ce se întîmplă cu fotbaliştii, după ce nu mai sînt fotbalişti nu interesează pe nimeni. E ca şi cum societatea instituie un tip drastic de uitare faţă de cei care au promis mult şi au realizat puţin. Ca şi cum lumea îi pedepseşte cu uitarea pe sportivii care au primit cîndva mai mult decît meritau. Ajung din cînd în cînd în atenţia presei doar marile căderi: alcool, crimă, mila publică.

În sport, numărul învinşilor e mult mai mare decît al învingătorilor. Ar fi util de ştiut ce au făcut cu diplomele lor de ingineri, obţinute de la cluburile universitare, jucătorii care abia de ştiau să se semneze. Ar fi la fel de semnificativ un sondaj de situaţie la jucătorii care au fost plătiţi, la vremea lor, foarte bine. Ce s-a ales din maşinile lor scumpe, din ţoalele lor de firmă, din fiţoasele lor amante? Cum spuneam însă, nu se scriu decît istorii ale învingătorilor, ale foştilor campioni care mor bogaţi şi sacralizaţi. Deşi vieţile rataţilor sînt mult mai interesante.

Reportajele despre viaţa de camionagiu a lui Liţă Dumitru le-am citit cu un sentiment de uşurare. Mi-e frică să mă întreb cum trăiesc cei mai mulţi din jucătorii pe care i-am admirat cîndva. Ce om demn! Ce caracter! L-am stimat pe Liţă Dumitru pentru dovezile consistente de seriozitate şi de implicare, pe care le arăta în fiecare meci, şi-l stimez şi mai mult pentru modul responsabil în care îşi consideră locul în societate, după ce a ieşit din fotbal. Decît un antrenor umilit de patron la un club avut din ţară sau un antrenor prost plătit în ligile inferioare, mai bine un senior al TIR-urilor.

Nu-i nevoie să ai studii superioare, ca să desluşeşti ce scrie pe frunţile multor jucători de la Dinamo. Scrie: Vom sfîrşi prost, fiindcă banii şi anturajul au stricat tot ce am avut bun în noi! Asta scrie, de fapt, pe frunţile multor jucători cu nume, bani şi carte puţină. Dacă s-ar uita în oglindă şi ar şti să citească, poate că s-ar trezi din mahmureala publicitară a vîrstei. Nu că n-ar mai putea fi ajutaţi, dar în lumea asta a fotbalului nu prea are cine să-i ajute, iar din afară ei nu ascultă pe nimeni.