September 2010 ↓

Cum ne-am copilărit cu Traore

Ghinionul? Să taci adult şi să înghiţi matur

Ceea ce-i foarte simpatic în hărmălaia asta cu Traore este că, o zi-două, am scăpat de mizeriile debitate de păcătosul din Pipera şi ne-am bătut capul cu o problemă sută la sută copilăroasă: ivorianul trebuia să-i paseze lui Culio sau bine a făcut că a tras la poartă? Ferice de zilele cînd ne contrazicem pe asemenea chestii majore care fac din noi nişte minori, nişte puştani morţi după fotbal. Demult nu mai sîntem copilăroşi în fotbal. Nu mai discut cît ghinion a avut Traore cu barele lui Lobonţ. În problemele ghinionului, dacă nu mai eşti copil, trebuie să taci adult şi să înghiţi matur. Serios vorbind, strigătul din repriza a doua, la a doua bară a lui Traore: “Nu se poate aşa ceva!” m-a înduioşat. Cum să nu se poată o bară, după o sută şi ceva de ani de fotbal asociaţie? Am un prieten, bine tăbăcit în fotbal, care mi-a amintit imediat că, în 1954, Ene I de la Dinamo a ratat de la un metru pe Republicii!

Dar - repet - m-am înduioşat, deşi mi s-ar putea spune că nici asta, duioşia, nu mai ţine de la o vîrstă în sus. Personal, mai ţin la ea, în fotbal, “n-o bag în mă-sa” - cum mi s-a propus fără jenă - fiindcă fără ea nu aş mai putea gusta humorul, atît cît a rămas humor în fotbal. Cînd îl aud pe Rică Răducanu că el “l-ar fi luat la omor” pe Traore pentru ratarea din minutul 31, nu pot să nu-l aud, din adîncul vremii, pe comentatorul ăla englez care declara că e gata să-l ucidă pe Rică pentru aiurelile ce şi le permitea în poartă. După cum nu pot fi insensibil la voioşia cu care Rodion Cămătaru ne-a amintit că şi Cîrţu făcea egoisme de-astea ca Traore. Încît - adult vorbind - nu am nici o părere în privinţa “crimei” din minutul 31. În schimb deplîng - acceptaţi-mi melodrama - faptul că nu se discută mai pe larg ce meci a făcut Nuno Claro. Ştiinţific, ştiu că nu-i frumos să lauzi un portar înaintea unui atacant, totuşi susţin că fără Nuno Claro nu ne mai dădeam cu capul de pereţi pro sau contra Traore.

Altfel, exprimîndu-mă blînd, la Roma putea fi şi mai rău; oamenii lui Totti, să recunoaştem, nu au fost prea totalitari. Nu vreau să spun mai mult despre lipsa de densitate din atacul CFR-ului, nu pot fi - cum ne cerea domnul Dragomir - fiu de căţea… Las’ că nici dînsul nu pare a fi chiar aşa. Cine poate asta în România noastră mai mult sau mai puţin onestă?

Cum ne-am copilărit cu Traore

Ghinionul? Să taci adult şi să înghiţi matur

Ceea ce-i foarte simpatic în hărmălaia asta cu Traore este că, o zi-două, am scăpat de mizeriile debitate de păcătosul din Pipera şi ne-am bătut capul cu o problemă sută la sută copilăroasă: ivorianul trebuia să-i paseze lui Culio sau bine a făcut că a tras la poartă? Ferice de zilele cînd ne contrazicem pe asemenea chestii majore care fac din noi nişte minori, nişte puştani morţi după fotbal. Demult nu mai sîntem copilăroşi în fotbal. Nu mai discut cît ghinion a avut Traore cu barele lui Lobonţ. În problemele ghinionului, dacă nu mai eşti copil, trebuie să taci adult şi să înghiţi matur. Serios vorbind, strigătul din repriza a doua, la a doua bară a lui Traore: “Nu se poate aşa ceva!” m-a înduioşat. Cum să nu se poată o bară, după o sută şi ceva de ani de fotbal asociaţie? Am un prieten, bine tăbăcit în fotbal, care mi-a amintit imediat că, în 1954, Ene I de la Dinamo a ratat de la un metru pe Republicii!

Dar - repet - m-am înduioşat, deşi mi s-ar putea spune că nici asta, duioşia, nu mai ţine de la o vîrstă în sus. Personal, mai ţin la ea, în fotbal, “n-o bag în mă-sa” - cum mi s-a propus fără jenă - fiindcă fără ea nu aş mai putea gusta humorul, atît cît a rămas humor în fotbal. Cînd îl aud pe Rică Răducanu că el “l-ar fi luat la omor” pe Traore pentru ratarea din minutul 31, nu pot să nu-l aud, din adîncul vremii, pe comentatorul ăla englez care declara că e gata să-l ucidă pe Rică pentru aiurelile ce şi le permitea în poartă. După cum nu pot fi insensibil la voioşia cu care Rodion Cămătaru ne-a amintit că şi Cîrţu făcea egoisme de-astea ca Traore. Încît - adult vorbind - nu am nici o părere în privinţa “crimei” din minutul 31. În schimb deplîng - acceptaţi-mi melodrama - faptul că nu se discută mai pe larg ce meci a făcut Nuno Claro. Ştiinţific, ştiu că nu-i frumos să lauzi un portar înaintea unui atacant, totuşi susţin că fără Nuno Claro nu ne mai dădeam cu capul de pereţi pro sau contra Traore.

Altfel, exprimîndu-mă blînd, la Roma putea fi şi mai rău; oamenii lui Totti, să recunoaştem, nu au fost prea totalitari. Nu vreau să spun mai mult despre lipsa de densitate din atacul CFR-ului, nu pot fi - cum ne cerea domnul Dragomir - fiu de căţea… Las’ că nici dînsul nu pare a fi chiar aşa. Cine poate asta în România noastră mai mult sau mai puţin onestă?

Cura de caviar

Revolta echipelor mici ar putea salva de plictictis proiectul faraonic al Ligii Campionilor

După aproape 20 de ani de centralism elitar, Liga Campionilor începe să dea semne de revenire la normalitatea geo-democratică. Cluburile din ţările (pînă mai ieri) excluse există şi rezistă. Ajax ar fi acceptat liniştită un 0-4 sau multiplii de 0-4 pe Bernabeu. Însă Twente s-a bătut cu Inter fără complexe şi a spus tot ce avea de spus. Francezii încearcă la naţională recalificarea pentru a doua divizie europeană. Laurent Blanc a fost la Sarajevo, a văzut Franţa cîştigînd şi a înţeles, probabil, că învingătorii pot domina în Balcani. Atît şi nici o peninsulă mai mult. Însă Lyon şi Marseille au revenit la jocul de contact cu fotbalul de club important. Rangers a tras de un 0-0 infim pe Old Trafford, dar nu oricine poate convinge o echipă engleză să se consoleze cu o seară de beteşuguri în serie. Steaua a încercat, dar n-a prins la Liverpool acest curent. Sîntem încă departe de mini-revoluţia cluburilor şi campionatelor care revin în centrul european. De ce nu sîntem acolo e limpede şi, în acelaşi timp, inutil de comentat.

Mai interesantă decît revitalizarea cluburilor secunde e devitalizarea cluburilor imperiale. La început şi complet neoficial, Liga Campionilor a fost o încercare de constituire a Super Ligii Europene cu actori şi derby-uri fixe: Real, Barcelona, Manchester, Bayern, Milan pentru ele şi între ele. Sindicatul supremilor a pornit bine, a făcut reţete comerciale astronomice şi a pus practic restul scenei europene în culise. Însă proiectul suferea, ca orice orgasm planificat pe mai multe cincinale, de o problemă: plictisul. De cîte ori se poate produce şi reproduce perfecţiunea fără să sature? De cîte ori pot juca Real şi Bayern sau Chelsea şi Barcelona fără să se repete şi fără să organizeze carambolaje de sublim?

Pe acest loc tapetat de importanţă şi îngrăşat de miză a început să caşte, din toate fălcile, plictisul. Derby-urile au devenit repetabile şi anoste, ca o cură de caviar. Real-Milan? Iar? Şi la ce bun? N-a fost, desigur, deajuns pentru a propulsa cluburile lihnite ale Europei secunde, dar, o dată creat spaţiul, pretendenţii au făcut pasul înainte. Au rămas în offside pretenţiile de eternizare a seraiului comercial UEFA.

Un clasament al abjecţiei

Publicul mare al fotbalului a fost jignit sistematic de patroni şi nu mai poate fi recuperat

Nu sînt incoruptibil, dar fiindcă nu s-a grăbit nimeni să-mi cumpere conştiinţa, pot să mă amăgesc cu ideea că sînt. Ce ştiu bine şi ce am verificat în mai multe situaţii conflictuale e că nu uit niciodată o jignire. Cei care m-au jignit, fie şi româneşte, cu zîmbetul pe buze, nu fiindcă au dorit-o, ci fiindcă n-au fost învăţaţi să-şi măsoare cuvintele, pentru mine nu mai există. Şi dacă nu mai există, nici nu mă pot cumpăra. E clar că cel puţin pentru nişte oameni, voi fi incoruptibil pînă la moarte.

Fotbalul românesc e plin de jigniri. Deşi n-o spunem, avem cel mai complet dicţionar al înjurăturilor. Intraductibil, de neînţeles pentru restul lumii. Frecvenţa abjecţiilor, în vorbirea oamenilor de fotbal conduce la ideea că de fapt ne cam mîndrim cu ţigănia absolută a relaţiilor. În mod normal, doi oameni care s-au insultat oribil şi cu martori, nu doar cu martori ocazionali, ci în văzul întregii ţări, nu mai au ce-şi vorbi. Ce e aia împăcare? Dacă insul jignit de moarte poate să şteargă totul din memorie, nu înseamnă cu are doar probleme cu memoria. Are probleme cu întreaga lui construcţie de om. Nu e om, e subom.

E ciudat că nici un confrate nu discută căderile aparent de neexplicat ale unor jucători, dar care se explică prin feudalismul atroce al patronilor. Jucătorii înghit jignirile, pentru că la 100.000 de euro e vădit că li s-a cumpărat nu doar talentul, ci şi conştiinţa, însă se prăbuşesc emoţional şi nu dau randament. Există cercetări psihologice care arată că un om strivit sufleteşte, oricît de bine ar fi plătit, munceşte prost, greşeşte des, merge din eroare în eroare şi, după un timp, e terminat.

Fotbalul românesc e clădit pe un tip de relaţii la graniţa dintre abjecţie şi frustrare maximă. Convingerea mea e că la modul feudal, grobian şi trufaş cu care cîţiva patronii îşi consideră angajaţii nu încap soluţii de redresare. Ar trebui să întocmim un clasament al mîrlăniei  la nivel înalt, ca să putem înţelege ce se întîmplă cu publicul de azi, din România, al fotbalului. Golănia de sus, din patronate, a încurajat golănia de jos, din tribune. Iar între două golănii, publicul mare, publicul din totdeauna al sportului, a cedat psihic. Publicul mare a fost jignit şi mă tem că nu mai e de recuperat, cît timp fotbalul scoate în faţă, la reprezentare, primitivii şi abuzivii.

Ora de la Liverpool

Ai pierdut? Eşti un bou! - asta e logica de bază. De neacceptat

Fie şi după o săptămînă de la acel prea sever 1-4 de pe Anfield, trebuie să ne luăm curajul de a scrie ceea ce atunci părea o extravaganţă: Steaua a jucat acolo o oră de “fotbal adevărat şi nu contează că a pierdut”. A spus-o imediat un Ilie, nu Ilie Dumitrescu, ci Ilie Năstase, pe care de mult l-am verificat că se pricepe şi la fotbal; după care, în orele şi zilele următoare, i-am auzit pe Ilie Balaci, pe Lăcă, pe Liţă susţinînd aceeaşi idee cu care, personal, nu aş fi ieşit pe stradă, oricît credeam şi eu în ea: Steaua a avut o oră foarte bună la Liverpool. E ceea ce-mi dă îndrăzneala să merg mai departe şi să scriu că, pînă la penalty-ul cu totul fals din minutul 58, Steaua a făcut cel mai bun joc al ei şi nu numai al ei, dar al oricărei echipe româneşti la nivel înalt şi oficial. Cum nu a “murit” după nenorocirea din secunda 35, cum a revenit şi a “discutat” cu un Liverpool la care degeaba facem mofturi (totuşi nu juca în Cupa României…), cum a marcat golul acela al lui Stancu şi Tănase, mai frumos decît cel al lui Pleşan din Giuleşti cu Germania (ca să iau un termen nemuritor de comparaţie), cum s-a mişcat pînă la pauză, în viteza aceea de negîndit în liga lui Mitică - toate acestea m-au condus la o idee simplă: dacă ar juca aşa şi acasă, nu poate pierde titlul.
Mai grav este că acasă acel 1-4 final s-a impus mai apăsător decît ora aceea de fotbal adevărat. Sîntem într-o ţară în care ăl ce zice: “Nu contează că ai pierdut, ci cum…” este el însuşi un om care nu contează. Ai pierdut - eşti un bou, asta e logica de bază.

Nu ar fi de mirare ca aceste rînduri să fie judecate conform acestei logici furioase. Nu sînt fan stelist, oftez doar după Progresul Finanţe-Bănci, detest furia imbecililor care se vor invincibili şi îşi pierd pantalonii la orice contraperformanţă. Plus totala lor lipsă de humor din fiecare “tragedie”, din fiecare gargariseală. Cînd mi se spune că “Steaua e un templu”, că pentru Steaua nu există locul 2, că la Steaua nu e loc şi timp pentru răbdare şi unul singur face legea, mă năvăleşte un singur gînd: de ce nu ar fi şi antrenorul echipei cel care i-a lichidat cu exigenţă şi pricepere crescîndă pe toţi cei care, de la Piţurcă încoace, nu i-au înţeles pohtele? O spun clar: patronul ar fi mai priceput ca antrenor în fotbal decît ca europarlamentar. Ar fi o premieră mondială: patronul echipei să fie şi antrenorul ei! Nici lui Berlusconi nu i-ar trece prin minte. Şi ce economie de buget s-ar face, ce economie de muget, de cuget…

Diviziunea muncii în Becalistan

Şi dacă Ilie Antrenorul răspundea, ce putea face?

Nu ştiu dacă Becali a văzut golul. După primele declaraţii, nu cred. Aşadar: un lat coregrafic cu flexiunea gleznei, în plină viteză. Ilie D. a ştiut ce face şi mi s-a părut chiar că avea un zîmbet pe faţă în timp ce înscria un gol post-sudamerican în poarta Argentinei. Era 1994 şi mi-am zis: aha!, cel mai perfid jucător-seducător al Mondialelor! După care Ilie Dumitrescu a devenit Ilie Antrenor. Fără mare success, dar şi fără mari aere. A rămas stelist şi asta trebuie respectat. Nu-i pot înghiţi pe stelişti, cu excepţia cazurilor cînd sînt stelişti. Explicaţie: dispreţuiesc fanatismul şi respect pasiunea. Ilie Dumitrescu e un stelist pasional. Aşa cum Becali e un antrenor pasional care obişnuieşte să angajeze antrenori în stare să îi pună în practică directivele. Citat: “L-am sunat duminică seară pe la ora 12, mi-era jenă să-i spun, pentru că nu i-am cerut niciodată nimic, dar am vrut să-l rog din inimă să nu joace cu Brandan la mijloc, ci în stînga, fiindcă Tănase poate juca şi în dreapta. Nu mi-a răspuns şi n-am vorbit”. Şi dacă Ilie Antrenorul răspundea? Ce putea face? Avea de ales între demisie la telefon şi demisia în conferinţă de presă.

Discu?ia pe tema “ce antrenor va avea Steaua săptămîna viitoare” e una din neseriozităţile cu care ne-am obişnuit să răspundem la întrebarea “ce naiba scriem săptămîna viitoare? ” Steaua e un caz pierdut sau, mai bine zis, o maşină de discreditat antrenori care - trebuie observat - vor să se discrediteze. Din acest punct de vedere, generaţia Piţurcă - Olăroiu - Ilie Dumitrescu şi cine-a mai răspuns la telefoanele lui Becali a greşit şi va greşi în continuare. Dan Petrescu are telefon, dar n-ar trebui să uite că are şi o carieră.
Steaua e un Becalistan şi cu asta se închide toată discuţia. Într-adevăr, nimeni nu poate interzice patronului să facă absolut ce-i trece prin cap cu banii şi cumpărăturile lui: să le toace mărunt, să le dea foc sau să le facă de rîs. În numele dreptului la proprietate, nimic nu e interzis: nici distrugerea, nici autodistrugerea. Dar calitatea şi performanţa nu ascultă de antrenori aduşi să-şi ţină telefonul deschis.

Cine vrea mai multe lămuriri, ar trebui să revadă Twente-Inter, meciul în care o echipă mică a făcut fotbal mare cu o echipă şi mai mare. Preşedinte: Munstermann, multiplu om de afaceri. Antrenor: Preud’homme, fostul mare portar belgian. Fiecare cu treaba lui. Diviziunea muncii.

Ce ştiu taximetriştii şi noi nu ştim

La 3.000 de euro lunar, Florentin Petre ar fi singurul jucător care ia exact ce semnează

Sistemul naţional de informaţii nu-l nominalizează  pe cel mai popular dintre ele. Dacă nu cumva şi cel mai prompt: taximetriştii. Sondajele de opinie ar trebui să opereze numai la taximetrişti, fiindcă prin natura profesiei fac şi ei tot timpul sondaje de opinie. Am avea un sondaj al sondajelor, adică adevărul despre aproape orice.

Un taximetrist, care citeşte Gazeta în regim de fan, fiind totodată fanul unei echipe bucureştene şi prieten cu cîţiva din fotbaliştii pedepsiţi de club să joace în  Liga a doua, m-a luat abrupt: Domnule, voi, ăştia de la ziar, ori nu ştiţi, ori nu vreţi să ştiţi ce se ascunde în spatele contractelor cu jucătorii. O ţineţi cu suma pentru care semnează, cînd de fapt nimeni nu ia niciodată ce semnează. Chiar nu ştiţi nimic de antrenorii care iau şpagă ca să titularizeze nişte puştani? Sau de preşedinţii mituiţi de impresari, ca să cumpere scump nişte rataţi? Dar mituiţi, bineînţeles, din contractele rataţilor şi cu acordul acestora? Cum credeţi că ajung în campionatul nostru atîţia terminaţi? Scrieţi mereu despre patronii care-şi păcălesc la final de contract jucătorii sau le rămîn datori, cînd de fapt clauzele de final sînt un şantaj reciproc: nu mă reclami că nu ţi-am dat, fiindcă oricum nu te ascultă nimeni. Te duci să mă reclami la cei pe care tot eu îi mituiesc.

Ce, voi, ziariştii, nu ştiţi cum sînt obligaţi fotbaliştii să cumpere maşini la preţul intermediat de impresari? De ce credeţi că atîţia jucători, care ar avea loc şi la echipe mai mari din Vest se mulţumesc cu orice transfer, numai să plece? Sînt şi în Vest căpuşe şi şantaje, dar mult mai puţine. Dacă am în mînă jumătate din ce semnez - mi-a zis un prieten ţinut de cîteva luni la echipa a doua - e bine. Măcar nu-mi rup picioarele pentru aceiaşi bani la echipa mare.

Găsiţi voi, ziariştii, un singur străin  adus cu tam tam şi alungat după două luni cu un picior în fund, găsiţi-l pe omul care să spună tot! Ei, bine, n-o să-l găsiţi, fiindcă omul care vorbeşte nu numai că a terminat-o cu fotbalul, dar mai ia şi un cuţit între coaste. Ştiţi de ce i s-a propus lui Florentin Petre un contract de numai 3.000 de euro lunar? Fiindcă Petre nu mai poate fi jumulit. A cîştigat destul. Iar dacă nu mai poate fi jumulit, ce rost are să te-ncurci cu el? O să fie singurul care va încasa exact ce scrie în contract.

Două evenimente dincolo de Bărăgan

Mai există şi altceva decît Sorinaccio la CFR

Cred că avem azi ceva mai bun de făcut decît să-l ridiculizăm pe acel incompetent care se dă “cel mai mare idiot din lume” sau să rîdem sănătos de experienţa Urziceni în viaţa Stelei. Acel 1-0 rămîne o pagină admirabilă în istoria veselă a prostiei omeneşti şi a Ligii lu’ Mitică, atît cît va mai dura ea şi cît ne va mai durea. Există pe lume evenimente de cu totul altă amploare decît aceste grozăvii naţionale cu care ne desfătăm uşurel inconştienţi, dar profund ignoranţi la tot ce se întîmplă dincolo de Bărăganul campionatului nostru de fotbal. Nu o scriu cu indignare, am oroare de bombasticism moral; încerc să fiu cît mai simplu: dacă nu aţi văzut cum joacă baschet campioana mondială, echipa Statelor Unite, e inutil să mai discutăm despre geniu în sport, în 2010. Dacă pe prima pagină a ziarelor noastre de specialitate nu e loc pentru Nadal, ci doar pentru bărbaţii aceia care între două etape îşi schimbă maşinile sau femeile, atunci… Nu mai continuu fraza.

Nu are rost să ne enervăm cînd Nadal - indiferent la schimbarea lui Mandorlini cu Cîrţu… - definitivează superioritatea tenisului său asupra tuturor şi ne face să ne gîndim cum va juca acela care îl va învinge vreodată. O consider - chiar în criza actuală a lumii - o problemă importantă. După domnia lui Federer - care deplînge, sobru cum îl ştim, pierderea semifinalei cu Djokovic, avînd două mingi de meci în setul 5 - deşi mai “enigmatice” mi se par cele două seturi pierdute de el la 1-6, 2-6… - după tenisul complet al elveţianului, Nadal impune printr-o nouă ferocitate, dacă termenul nu vă sperie… Nadal e pe măsura vitezei şi a forţei cu care se mişcă lumea azi, la care, omeneşte, Federer, la vîrsta sa, nu mai poate ajunge. El nu mai e imperial. În schimb, Nadal nu mai poate fi, deocamdată, învins de nimeni. Aceasta e impresia dominantă şi evenimentul numărul unu în sportul mondial, la capitolul individualităţi.

În celălalt domeniu - al echipelor, ceea ce joacă echipa de baschet a Statelor Unite, în frunte cu acest Kevin Durant, nu ţine de vis, ci de uimire strict terestră. În finala cu Turcia (altă uimire, Turcia în finală!), americanii ne-au dat acel sentiment suprem în sport: irezistibilul. E o emoţie pe care numai proştii pac-pac-ului o ignoră într-un meci adevărat.

Liverpool prin Urziceni

Steaua se va lupta cu umbra unei foste mari echipe. Şi cu publicul de pe Anfield 

Dacă a existat vreodată un moment în care Steaua să poată concepe un meci avantajos cu Liverpool, atunci şansa aşteaptă  joi seară pe Anfield. Liverpool e, cu expresia diplomatică a lui Hodgson, o “echipă în lucru”. Iar lucrul la Liverpool are un diriginte de şantier prea bine crescut şi o sumedenie de elemente de construcţie dubioase. Hodgson e un antrenor de echipe mici şi un pedagog insuficient de dur cu echipele mari. Fisurile vechi în lotul lui Hodgson nu s-au resorbit, iar fisurile noi se ramifică. Plecările succesive ale lui Alonso şi Mascherano au lăsat echipa fără centru de greutate şi au făcut din Gerrard un solist cu răspunderi divine.

 

Presiunea e vizibilă. Gerrard a ajuns să joace mai bine la naţională decît la club. O inversiune neverosimilă pentru un jucător pînă acum cîteva săptămîni incapabil să iasă apt de fotbal în afara oraşului de baştină. Kuyt a tatonat atît de intens în vară cu Inter, încît revenirea la Liverpool e încă în curs de desfăşurare. În sfîrşit  - dar ce sfîrşit! - Fernando Torres e, evident, plecat de la Liverpool şi apare în echipă doar pentru a-şi etala apatia. Duminica trecută, după un 0-0 garantat de Pepe Reyna la Birmingham, Jamie Redknapp, fostul mijlocaş al lui Liverpool, a avut o izbucnire televizată de psihanalist. Redknapp l-a descris pe Torres cu doi termeni aleşi din patologii contrare: diabolic şi împiedicat. Traducere în beneficiul Stelei: Redknapp ştie sau simte că Torres ştie sau simte că Liverpool nu se mai ştie sau nu se mai simte echipă întreagă şi de temut.

 

Premiza meciului de pe Anfield trebuie să fie definiţia la zi a mitului Liverpool. Steaua ar putea încerca un act de curaj, dar asta cere mai mult decît recensămîntul reumatismelor şi fracturilor cu care Liverpool va intra în teren. Steaua vine după auto-comedia de la Urziceni. În baza unui calcul meschin şi corect, Liverpool e favorită doar pentru că e echipa care a eliminat Urziceni echipa care a bătut şi Steaua, şi  Urziceniul din Steaua. Liverpool rămîne favorită, pornind de la acest calcul chinuit pe care Liverpool King Size nu l-ar fi acceptat niciodată, dar e silită să-l primească de cînd a devenit Liverpool Extra Small. Marea problemă a meciului de pe Anfield nu e, de fapt, Liverpool, ci capacitatea sau incapacitatea Stelei de a depăşi nivelul Urziceni. Plus corul din tribună: ultima forţă în viaţă la Liverpool.

Răspunsul corect la o întrebare greşită

Federaţia s-ar putea să-l vrea pe Dan Petrescu, dar Dan Petrescu n-o să o vrea pe Federaţie! Întrebarea greşită e: cine trebuie să fie antrenorul “naţionalei”? La o întrebare formulată conform tradiţiei, dar greşită vizavi de realitatea imediată, în marginea oportunităţilor acesteia, e normal ca şi răspunsul să fie mereu greşit. Şi numai printr-o întîmplare să fie unul mulţumitor. Insist: mulţumitor, nu corect. Întrebarea corectă, potrivită cu situaţia la zi a fotbalului nostru, este: cum trebuie să fie antrenorul “naţionalei”? Ce ar trebui el să ştie, ce priceperi aparte, de natură a rezolva încîlcita ecuaţie a “naţionalei”, ar trebui să dovedească?

Buni jucători, unii chiar strălucitori la vremea lor, antrenorii de pînă acum ai “naţionalei” nu şi-au probat aptitudinile de buni tehnicieni şi cu nişte echipe de club. Au fost numiţi la vîrf în virtutea notorietăţii, nu a dovezilor de dotare. Cum să-i ceri unui Hagi s-o ia de jos cu antrenoratul? Nu-i poţi cere asta nici măcar unui Răzvan Lucescu. Ca antrenori în campionat, cei care s-au perindat la “naţională” au fost mediocri sau n-au rezistat în rol. La “naţională”, s-a crezut că poţi rezolva cu gloria şi celebritatea ceea ce n-ai putut rezolva cu ştiinţa la o echipă de club. Ultima utopie, ca să nu-i spun nerozie, vehiculată de mai multă lume, ar fi un antrenorat de salvator al lui Boloni. Haideţi, oameni buni, să nu mai greşim întrebarea, cînd avem răspunsul corect! Îl avem, dar nu-l vedem, pentru că ne tot învîrtim în cuprinsul unei întrebări greşite. Tot ce a reuşit Boloni la cluburile din Vest a fost să irite rău pe toată lumea şi să fie mazilit repede şi cu tam-tam.

În opinia mea, singurul tehnician care a probat că e în stare să construiască în scurt timp o echipă legată, disciplinată şi redutabilă, cu care i-a adus patronului 20 de milioane de euro bine munciţi, recondiţionînd fotbalişti recuzaţi sistematic de multe alte cluburi, ca să fie astăzi rîvniţi pe bani mulţi, e Dan Petrescu. E singurul care a urcat toate treptele meseriei la vedere şi profesional convingător, de la stadiul de începător la acela de investiţie sigură. Toţi ceilalţi, inclusiv Răzvan Lucescu, au căutat scurtăturile şi căile cu riscuri minime, avînd scuzele pregătite încă de la instalare. Nu drumul drept şi cu riscuri bărbăteşti. Ce-i, într-adevăr, riscant în ecuaţia cu Dan Petrescu, e că s-ar putea să-l vrea Federaţia, dar să nu vrea el Federaţia asta!