August 2010 ↓

Antrenorii noştri de criză

Toată priceperea lor e să fie daţi afară înainte de a apuca să antreneze cu adevărat

Crizele de la cluburi - de obiectiv, de rezultate, de formă - nu s-au chemat niciodată crize. Cele mai multe din crizele prin care trec formaţiile din prima ligă n-au nici o legătură cu situaţia economică a României. Cum dealtfel nici situaţia economică a României nu are nicio legătură cu tulburarea tectonică a finanţelor planetei, ci cu un şir de guvernări păguboase. Fapt e că, deşi cauzele crizelor din fotbal nu trebuie căutate la antrenori, ci numai la cei care-i angajează, efectele le suportă antrenorii.

Înmulţindu-se peste poate crizele de nepricepere, de caracter şi de trufie ale finanţatorilor, era normal să se constituie şi un corp de antrenori de criză, disponibili. Dar nu disponibili să antreneze mari echipe, ci să fie soluţii de compromis. Adică de criză: să salveze nişte echipe de la retrogradare, să garanteze unul din locurile 12-14, să cumpere cîteva puncte şi cîţiva arbitri, să ţină locul cald, pînă ce patronul angajează un antrenor adevărat, să se lase umilit, cu aerul că e lăudat, să scoată un ban amărît, pînă ce se iveşte antrenorul care ia toţi banii. În popor, categoria aceasta de slujbaşi cu probleme la coloana vertebrală se cheamă mantale de vreme rea. Nu s-ar putea spune că-s nişte antrenori răi. Tot ce-i de spus despre ei e că nu sînt nişte antrenori buni. N-ar fi drept să zicem că sînt antrenori răi pentru că n-au avut niciodată ocazia să dovedească dacă-s buni. Cum se ştie însă, prilejurile nu se împart echitabil, prilejurile se creează ori se intuiesc. În treburile care cer continuitate, nu e vorba de noroc. Dumnezeu nu risipeşte norocul pe resemnaţi, pe antrenorii, care preferă să fie călcaţi în picioare de investitori hachiţoşi ori prost crescuţi.

Problema e în care profesie ar fi să se mute, fiindcă nu numai că nu se pricep la fotbal - la fotbalul mare, vreau să zic - dar nu se pricep la nimic altceva decît la cel mai prost fotbal de prima ligă. Toată priceperea lor e să antreneze cîteva săptămîni, uneori chiar şi cîteva zile, aşteptîndu-se să fie daţi afară cu un picior în fund. Asta ştiu ei cel mai bine, să primească picioare-n fund, însă nu pe cîteva milioane de lei vechi, ci pe cîteva mii ori zeci de mii de euro.

La urma urmei, nici nu-i un tarif al umilinţei foarte rău. Într-o Românie, în care atîţia demnitari au vîndut hălci întregi din ţară pe mult mai puţin, cîteva mii de euro pentru un scuipat între ochi sau un picior în fund, reprezintă mai mult decît un cîştig. Reprezintă un atestat profesional. Îi ştii omului preţul.

Şocurile mele

Frunză, Xavi, Dinţosul, Gică, dar Craioveanu

Dacă mă lasă ceva rece în zilele astea toride este valul de superlative după doar cinci etape de campionat. Aş emite un cod roşu de caniculă a superlativelor, de disconfort în entuziasm. Steaua a jucat “extraordinar”, “fantastic”, atît cu Brăneştii, cît şi cu Vasluiul. “Asta-i Steaua ce-o visez!” a exclamat acela care ne poate ţine o juma’ de oră ca să ne explice de ce nu mai vrea să vorbească prea multe şi prea mult. Dinamo a fost letal la Tîrgu-Mureş, cu o forţă în atac pe măsura caracterului, deşi “mai facem prostii în apărare”…, dar altfel am jucat extraordinar. Nimănui nu-i trece prin minte să precizeze: jucăm fantastic, dar în campionatul din România; marcăm eurogoluri în ţara aflată pe locul 42 în clasamentul FIFA. Nici un ştab FRF nu bate cu pumnul în masă: puţină decenţă în superlative, domnilor! Poate că nici ei nu ştiu ce-i decenţa. În fine, se ajunge la şoc - şocul înrudirii dintre Gigi şi Cristi, şocul Bucşaru, falitul plin de bani UEFA, şocul Porumboiu, care nu-l poate da afară pe Caro.

Repet: toate acestea mă lasă rece. Am alte şocuri, nu atît termice cît milimetrice, gingaşe şi graţioase. M-a şocat frumuseţea golului marcat de Frunză la Split; după gustul meu, este în acest an cea mai încîntătoare creaţie individuală a unui fotbalist român; să iei după un asemenea dribling prelungit patru goluri e cu adevărat o tristeţe la fel de grea ca soarta Urzicenilor în campionat. M-a şocat, pe afară, pasa lui Xavi către Messi, la al doilea gol din cele patru ale Barcelonei în meciul cu Sevilla. Pasă genială. M-a şocat de asemenea cum au putut 92.000 de barcelonezi să-l aplaude pe Ronaldinho, milanezul, la ieşirea lui de pe teren. Să existe şi generozităţi geniale? Peste toţi şi toate, m-a şocat Gică Craioveanu, la Digisport, bine dispus şi exact în observaţii, politicos foc în dialog, în extaz şi el după Xavi, frenetic în pasiunea lui pentru fotbal, capabil să declare cu un entuziasm aproape scandalos: “Sînt printre ultimii romantici care mai cred că fotbalul e un joc”. Fan Gică, dar Craioveanu, de cînd mă ştiu, auzindu-l, m-a luat un val binefăcător din Marea Na(t)ivităţii în care de mult nu ne mai jucăm.

Cine ne mănîncă zilele?

Memoria - ca rana din pulpa lui Peneş Curcanul

Ca simplu şi chinuit microbist român, vreau azi să dau glas - cu o obiectivitate veselă - acelui Mitică bucureştean, de atîtea ori călcat în picioare sau pe bătătură în ultimii ani fotbalistici. Căci ce se constată clar? După patru etape, granzii provinciei, Clujul, Vasluiul, Urzicenii (groaznic sfîşiaţi), favoritele la titlu în toate pronosticurile competente o duc rău, joacă mai nimic, deşi încă se mai bucură de cea mai mare concentrare de stranieri pe cap de locuitor (Să nu mi se replice cu Mediaşul şi Oţelul - ele nu-s grandori ale provinciei, chiar dacă-mi sînt simpatice). În acelaşi timp, meciul cel mai tare a avut loc în Capitală - cum care? Nu Steaua-Brăneşti, penibilos, oricît l-au slăvit din lojă cu adjective ca “fantastic” şi “extraordinar”, ci, evident, Dinamo-Rapid, o aiureală, o scrînteală care va rămîne lîngă “Minunea de la Liberec”, ba chiar lîngă “Minunea de la Tîrgu-Jiu”.

Un 2-0 pentru Rapid la pauză, la fel de valabile fiind un 3-0 sau 4-0, întors la 3-2 pentru Dinamo nu e de fiecare săptămînă la noi şi dă dreptul multor savanţi în fotbal să pună grava întrebare: cum de-a fost posibil? Personal, aş fi o clipă de părerea lui Herea: “Habar n-am, ăsta e fotbalul!”, dar nu mă lasă memoria acută ca rana din pulpa sergentului din Peneş Curcanul. Sigur că m-am dus cu gîndul pînă la Bruxelles-ul lui Anderlecht, dar au venit după mine şi strigătele unui meci din Giuleşti cu Oţelul, cînd galeria a pătruns în cabine urlînd: “Bă, ne mîncaţi zilele!”. Şi nu era antrenor Şumudică, nici preşedinte Vamă, nici patron Copos; înseamnă că habar n-am-ul lui Herea e un mister şi mai adînc. După cum aceeaşi memorie sîngerîndă mă presează să mă întreb cum de mai nimeni nu s-a atins de non-minunea de la Split, cînd, echipa de mare caracter, “echipa de repriza a doua”, nu a putut să facă măcar un 1-3 negociabil în prelungiri.

Cică acolo a fost un alt mister care, fireşte, nu ne va mînca zilele. Nu aţi vrea să mai citim ceva din Vasile Alecsandri? A, nu se mai dă Bacalaureatul cu Peneş Curcanul? Ok. A început Premier League cu un entuziasmant Tottenham-Manchester City, cu zeci de mii de inconştienţi în tribune, adică totalmente uituci la ce-a făcut Anglia la Mondial, cu meciuri în care nu le pasă de tika-taka şi joacă aşa cum ştiu ei.

Tribunele au întotdeauna dreptate!

În fotbalul nostru, nu publicul a scăpat de sub orice control, ci doar cîţiva patroni

Tribunele fotbalului au întotdeauna dreptate, pentru că toate manifestările tribunelor au cauze în afara lor şi doar prin excepţie înăuntru. Mulţimile nu trebuie pedepsite, oricît de semnificative ar părea în unele momente reacţiile unor grupuri de primitivi, deoarece ar fi să umilim mii de nevinovaţi din cauza unor descreieraţi. A unor inşi tot atît de dezechilibraţi ca inşii care se grăbesc să pedepsească în bloc tribunele, atunci cînd nu-s capabili să le cîştige. Ultraşii tribunelor trec drept învingători, în conflictul cu autorităţile şi cu patronii unor cluburi, întrucît nici autorităţile şi nici patronii nu concep alte soluţii, în relaţiile cu tribunele înfierbîntate, decît bîta şi insulta. Un exces nu rezolvă niciodată un alt exces. Marele public nu-i greu de motivat şi orientat, dovadă că pe majoritatea stadioanelor relaţia tribune - joc - patronaj e sub control. Şi financiar foarte productivă.

În fotbalul nostru, patronii sînt cei ieşiţi de sub orice control - civic, penal şi, în cîteva cazuri, clinic -, nu tribunele. Nu toţi, ci cîţiva. La fel cum nu tot publicul trebuie blamat şi adus sub legi, ci cîteva grupări. Aceşti patroni mărginiţi, “îmbogăţiţi de război”, dar cu o inteligenţă de sezon, nu de cursă lungă, au inventat spectacolul fără spectatori. Fotbalul performant cu tribune goale. Sancţiunea de tip totalitar, în plin proces de recuperare a democraţiei. Continue reading →

Nu văd eu bine sau lumea a înnebunit?

La Steaua, mai e de aşteptat, pînă vine trenul. Iar Săgeata Albastră circulă pe alte linii

Un soi de proverb, care la noi trece drept zicere de mare înţelepciune, cînd e de fapt un îndemn la resemnare şi laşitate, sună cam aşa: Dacă toată lumea îţi spune că eşti beat, te duci să te culci. La Steaua, toată lumea vede ceea ce eu nu văd.

Ca la o comandă, venind parcă de undeva, din preaplinul unei predestinări, toată presa vede exagerat şi simte enorm. Vede şi simte marea schimbare, dar pe un fond de frustrare şi de aşteptare. Confundă speranţa cu realitatea. Amestecă adevărul cu trezirea. Vede ce ar vrea să vadă, nu ce este. Vede că Steaua merge din victorie în victorie, iar eu văd şi cum sînt aceste victorii: în meciuri de pregătire, care nu se contabilizează, în calificări europene, cu o echipă de la periferia performanţei, în campionat, însă greu de tot, cu o nou promovată, şi apoi pe fals, cu un arbitraj abject, cu o fostă retrogradabilă. Toată lumea vede că patronul a devenit alt om, iar eu văd cît de strîmtorat e în noul său rol. Nu zice încă “Piţurcă nu-i un Beethoven al fotbalului”, dar zice: cu arbitri sau fără arbitri o să cîştigăm tot, Liga Campionilor şi toate ligile.

Ce se petrece acum la club e de bine. Doar că nu e o revoluţie morală şi ascensiune garantată spre culmi, ci revenirea la normalitate. O tribună plină la Steaua era, pînă nu demult, un fapt normal. Dacă toată lumea vede în revenirea la normal, adică la ieşirea din beci şi urcarea pe prima treaptă a scării ce duce sus  o ascensiune pe Everest, e pentru că toată această lume românească a fotbalului a suferit un timp prea îndelungat, ca să mai facă deosebirea dintre normal şi performant.

Eu n-am înnebunit. M-am fript în prea  multe rînduri cu ciorbă, ca să nu suflu şi-n iaurt. Nu îmi dau seama ce echipă va fi Steaua, fiindcă din ce văd nu am motive de entuziasm, ci cîteva motive de încredere. E mare lucru încrederea, însă în ecuaţie mai intră şi timpul. În ce mă priveşte, o să ştiu dacă m-am ţicnit eu sau dacă toată lumea a luat-o razna după primul eşec important al Stelei. Un eşec major ne va da dimensiunea exactă a situaţiei de la Steaua, nu un şir de victorii ca acelea cu Craiova. La Steaua, mai e de aşteptat pe peron, pînă vine trenul. Pe un peron unde opresc de regulă trenurile personale. Săgeata Albastră circulă pe altă linie.

Scrisoare deschisă către Victor Piţurcă

Pentru o reactivare a clauzei celor 20 de ore de tăcere patronală

Stimate domnule Victor Piţurcă, nu sînt fan şi nici anti-fan stelist, mai deloc fan Piţurcă şi cîtuşi de puţin anti-Piţurcă. Am vrut de cîtva timp să vă scriu pentru a vă felicita performanţa obţinută de dumneavoastră în schimbarea atmosferei din Ghencea, acolo unde megalomania patronului părea de nebiruit. Un bun prieten, confratele Dumitru Radu Popescu, romancierul contemporan care se pricepe la fotbal cum doar Fănuş îi poate sta pe măsură, m-a sfătuit să mai aştept cu felicitările mele. L-am ascultat şi văd că a avut dreptate. Vă scriu pentru că mă îngrijorează ignorarea uneia dintre condiţiile - prima şi cea mai importantă, zic eu - pactului dintre dumneavoastră şi patron. Din cîte îmi aduc bine aminte ea suna aşa: el, patronul, nu avea voie să vorbească nimic în public timp de douăzeci de ore după încheierea unui meci al Stelei. Mi-a rămas bine în creier această cerinţă şi, mai ales, cifra ei: 20 de ore. Era o cerinţă care dovedea din partea dumneavoastră o admirabilă cunoaştere a subiectului.

Omul acesta - care are perfectă dreptate cînd declară că “nu sînt un idiot!” - îşi bazează întreaga personalitate pe apariţia sa din primele minute în faţa microfoanelor şi a camerelor de televiziune. E un caz - deloc special, deloc original, dar paroxistic - de cult al propriei imagini. El nu poate trăi, vorbi, gîndi, decît dacă lîngă el, sub ochii lui, nu există operatori care să-l filmeze şi să-i înregistreze spusele. Dumneavoastră aţi intuit foarte bine această tărie (sau slăbiciune?) a personajului; i-aţi cerut nu numai să nu vorbească de rău jucătorii, în public, dar i-aţi fixat şi unitatea de timp în care e obligat să tacă. Într-adevăr, aceasta este perioada critică, de maximă intensitate a excitaţiei sale verbale, în cazul acesta, de desfrînare a energiei şi de pierdere a unui autocontrol oricum discutabil. După 20 de ore de muţenie, omul acesta nu mai are nici un haz. Ei bine, constat că s-a renunţat la această clauză. Aţi cedat oare dumneavoastră în faţa argumentului: “De banii mei spun ce vreau şi mă pot urca unde-mi place…? Ar fi tristă această concesie într-o problemă deloc minoră, căci, iată, în primele minute după meciul cu Craiova, personajul s-a putut lansa în aberaţii de calibrul acestora: “Craiova nu a jucat nimic în Ghencea…, Steaua nu dă nici o şansă adversarilor…, Doar Dumnezeu îmi poate închide gura” (ferească-ne Dumnezeu, n. mea). Nu vă simţiti vizat? Jignit? Măcar compromis?

Nu vă sugerez să-i răspundeţi în public, să escaladaţi un conflict deocamdată dezagreabil. Vă propun doar să reactivaţi clauza celor 20 de ore de tăcere patronală, după orice meci al Stelei. Sper să vă ajute şi confraţii mei, renunţînd să mai alerge cu toată aparatura pe drumul de la lojă la Maybach, fascinaţi de un rating indecent. Cu stimă crescîndă…

Eseul lui Roben

La ce bun un sport ingrat ca fotbalul, dacă există atleţi şi caractere în rugby?

Ori de cîte ori apar ei, fotbalul pare să scadă. All Blacks sînt o maşină de rugby desăvîrşit care pune capăt oricărei discuţii despre supremaţie în jocurile cu o minge cît de cît rotundă. În chiar clipa în care ating limita jocului de rugby, All Blacks deschid o comparaţie la care toate celelalte jocuri participă în inferioritate. E de-a dreptul irelevant dacă All Blacks au jucat rugby în meciul care a făcut, la Melbourne, din Australia o echipă de bătut cu 49-28. Ce s-a văzut în adîncimea acestui fel de a face sport e o calitate suverană care ţine mai mult de caracter decît de detaliile tehnice, altfel strălucite, ale jocului. Efectul asupra universului aparent intangibil al fotbalului e devastator. La ce bun acest joc prea dependent de întîmplare, şiretenie şi trucaj? E vorba, desigur, de marea problemă a fotbalului: intimitatea constantă cu incertitudinea sau, de-a dreptul, cu non-valoarea. Dacă Roben nu întîrzia cîteva secunde în faţa lui Casillas, Olanda cîştiga Cupa Mondială şi o aşeza în contul şi aşa enorm al injustiţiei victorioase.

Discuţia e delicată şi otrăveşte din plin două categorii de idei. Mai întîi, observaţiile clasice ale căutătorilor de ideal. Da, rugby-ul e un joc neiertător cu scurtăturile şi cu impostura, iar All Blacks l-au transformat într-o capodoperă rulantă. Însă presupunerea după care toate jocurile şi, în primul rînd, fotbalul ar trebui să urmeze acelaşi drum e o pretenţie care confundă grav calitatea cu realitatea. Ce e posibil în rugby nu e deloc o obligaţie de viaţă pentru celelalte jocuri. Ba chiar nu e o obligaţie pentru viaţa de echipă în general. Realitatea lumii jucate cu mingea sau în piaţa publică e categoric mai puţin regulată şi infinit mai puţin curată decît o putem afla din micul univers de justiţie bovină al rugby-ului. Cu alte cuvinte, rugby-ul deformează, iar All Blacks deformează în mod absolut realitatea.

De aici a doua eroare: impresia după care fotbalul e o mizerie nedemnă şi fără legătură cu mersul lumii. Dimpotrivă, dacă ar trebui să înţelegem ceva, atunci ar trebui să ştim că fotbalul este regula, iar rugby-ul e neregula.

Asta explică de ce fotbalul continuă să fie enervant de universal, iar rugby-ul uluitor de elitar şi, în acelaşi timp, provincial. Lumea se recunoaşte în fotbal pentru că găseşte acolo tot ce ştie despre adevărul nesuferit al vieţii reale. Lucrurile ar fi rămas la fel chiar dacă Roben marca. Un gol, nu un eseu.