July 2010 ↓

Starea de reprezentare

Fraţi români, nu ştiţi cumva ce-au făcut aseară ai noştri?

După 1989, am pierdut, repede şi probabil pentru totdeauna, starea de reprezentare. Mă simţeam reprezentat în lume de cei mai buni sportivi români. Nu mă întrebam cîtă minte aveau boxerii şi dacă şahul se putea chema sport. Era destul că “ai noştri” ajungeau frecvent, chiar şi zilnic, în faţă. Nu conta că în presa din Vest altele erau sporturile de prima pagină. Ca o consecinţă a acestei stări, deschideam ziarele la ştirile cu “Succese româneşti peste hotare”. De regulă, veştile bune din alte sporturi erau zilnic mai multe şi mai semnificative decît cele din fotbal. Astăzi, lucrurile stau altfel. Nici măcar invers.

Cînd, joi seara, am butonat telecomanda de la meciul cu Hajduk Split la Europenele de atletism, exact în momentul în care Marian Oprea sărea 17,51 m, la triplu şi obţinea din ultima încercare, aceea a ultimei şanse şi a pariului cu tine însuţi, medalia de argint, un val de dogoare patriotică mi-a inundat toată fiinţa. Am trăit din nou, întocmai unei virilităţi întoarse acasă din neant, starea aceea minunată de reprezentare. Cîteva minute , Marian Oprea a devenit, ca-n vremurile bune din atletismul de stat de odinioară, “ai noştri”.

Din fizică, ştiu că atunci cînd se pierde ceva, se şi cîştigă ceva. Viaţa e altceva decît fizica. În viaţă, cînd se pierde ceva, se mai pierde şi altceva. Mi-am dat seama, bucurîndu-mă fără rezerve de victoria lui Marian Oprea în luptele lui cu soarta, şi abia în al doilea rînd cu adversarii de la Europene, că am uitat toate superlativele gazetăreşti din afara fotbalului. Că nu mai ştiu să scriu elogios despre un succes românesc peste hotare. Pentru fotbal, dicţionarul exaltării e din ce în ce mai bogat. Pentru “extra-fotbal” - cum barbar au ajuns să se numească gazetarii altor sporturi, vocabularul victoriilor a fost transferat prin metoda MEBO la fotbal. Tot ce mai ştiu ţine de dicţionarul, restrîns şi el şi vandalizat, al bunului simţ. Mai ştiu încă să-i spun lui Marian Oprea: Mulţumesc, românule, că mă reprezinţi, că-mi dai motive să nu mă simt ţigan şi cerşetor peste hotare!

Toţi vor să joace tika-taka

… dar nimeni nu vrea să mai joace ca Inter?

Dumnezeule - vorba lui Radu Naum, preluată şi de Manolo în turul Franţei… - Dumnezeule, cît am putut fi de simpatici în prima etapă a campionatului! Ce simpatici, ce amuzanţi, chiar dacă au existat mici şi mari măgării, inerente jocului, dar care nu ne-au scos din minţi, nu ne-au dus la groaznica suspiciune de blat, ce blaturi să se aranjeze din prima zi, dă-o naibii, că mai e timp să înnebunim cum trebuie, la obiect… Cu Gigi Becali - hai, să-i scriu în sfîrşit numele - care deschidea gura ca să îmbuce ceva, nu ca să emită idei; cu MM recunoscînd că Pandurii au marcat valabil; cu nea Imi între Gigi şi Argăseală, îmbrăţişîndu-i aşa şi aşa la 2-1, după o cursă a lui Tănase a la Guti şi cu pasă la Stancu, care încheia ca Raul; cu o Craioviţă a lui Ţicleanu de mai mare dragul cîteva minute; chiar cu un Rapiduleţ care-i aducea în transă pe Şumi şi pe Copos; cu o întrebare de ciocănitoare Woody pe capul greu încercat al domnului Dragomir: “Care va fi jucătorul numărul unu al campionatului?” şi cîte şi mai cîte…. Ca totul să culmineze, luni de dimineaţă, cînd ambele cotidiene de sport titrau pe prima lor pagină aceeaşi expresie: “Piţi-taka”, consacrînd-o astfel ca un triumf al zilelor noastre, dar şi al geniului lingvistic cu care ne jucăm din iarbă pînă pe computer.

Nici împotriva acestui Piţi-taka nu am de obiectat ceva, pe moment, din prima etapă. E şlagărul zilei, toţi vor să joace tika-taka, aşa cum suna titlul unei poezii celebre: “Toţi vor să joace Hamlet”… Păstrîndu-mi buna dispoziţie, constat însă că nimeni nu mai vrea să joace ca Interul lui Mourinho! Interul acela care a paralizat orice tika-taka, Interul campion al Europei, după ce a liniştit-o pe Barca în semifinala pentru titlul suprem al cluburilor de pe continent. Nu am slăvit tac(a)tica lui Mourinho, ea nu e o sărbătoare a fotbalului, totuşi ea a biruit cînd a trebuit, asupra modelului spaniol, destrămîndu-i vraja, reducîndu-l strict, pe româneşte, la o vrăjeală. A nu se uita, ne place sau nu. Şi încă ceva: se doreşte a juca precum spaniolii, dar din finala Mondialului s-a reţinut bine şi cotonogeala olandezilor; chiar din prima etapă am văzut intrări a la De Jong, care, cu siguranţă, se vor înmulţi. Nu ştiu cine va fi jucătorul numărul unu al campionatului, mă interesează mai mult dacă Realul va practica un joc anti-Mourinho şi Steaua lui Piţurcă va fi un anti-Inter. Asta ca să-mi păstrez buna dispoziţie moral-volitivă pe care mi-au consolidat-o comentatorii meciului Unirea-Zenit, strigînd fericiţi de nu ştiu cîte ori: “Am scăpat şi de data asta”.

Marile retrageri

Cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor a fost şi cel mai discret

Alfredo Di Stefano e iar în spital. Inima. La 85 de ani, 5 Cupe Europene şi un infarct personal, Di Stefano se pregăteşte de retragere. Acea retragere. Ultima retragere.

Nu e exagerat să credem că, în pragul retragerii, Di Stefano are două pretenţii. Două exigenţe care înseamnă unul şi acelaşi lucru: grija pentru memoria bunul lui nume. Mai întîi, există temeiuri să bănuim că acest om  faimos doar prin el însuşi şi nu prin generatoare de celebritate ar dori să-i pronunţăm corect numele. Cu accent pe prima silabă. Contează. Di Stefano a avut toată cariera şi, mai apoi, toată viaţa, o notă de discreţie care a sosit la Buenos Aires şi la Madrid adusă de bunii lui părinţi, imigranţi italieni din Capri. În al doilea rînd, dar numai în al doilea rînd, pentru că solicitantul n-a formulat niciodată o asemenea cerere, ar trebui să înţelegem că Di Stefano a fost cel mai mare jucător al tuturor timpurilor. Adevărat, Di Stefano a adunat prea puţine minute televizate şi asta îl trage în jos. Însă ce se poate vedea e limpede: Di Stefano, cu accentul pe toate silabele şi cu capacitatea de a judeca un meci de la cap la coadă într-o secundă, e cel mai mare jucător al tuturor timpurilor televizate şi netelevizate. De menţionat că Johan Cruyff a fost marginal mai bun, dar şi marginal mai vorbăreţ şi discret paranoic. De aici, victoria submilimetrică.

Şi Raul s-a retras după 16 ani fără pată la Real. Ceva e în neregulă şi foarte bine la un club care permite asemenea retrageri, la distanţă de 40 de ani. Întrebarea privitoare la Real e inevitabilă: clubul produce jucători care se pot retrage intacţi sau retragerile dau altitudinea clubului? Răspunsul: Si! Si, Senor Bernabeu!

Retragerile sînt rare în fotbal, un joc în care timpul a adus schimbarea nefericită de la seriozitatea tăcută a bărbaţilor în echipamente ridicole la narcisismul stupid al tinerilor care trebuie în permanenţă scuzaţi ca purtători de hormoni necontrolabili. Arta retragerii a fost înlocuită de dezastrele personale în serie. De ambiţii indecente şi glorii forţate, de pariuri care vizează recorduri de almanah. Asta e, de pildă, diferenţa între retragerea lui Di Stefano cu ale lui 5 Cupe şi dezintegrarea lui Lance Armstrong, ciclistul acela care şi-a închipuit că orice e posibil şi că totul e permis.

Locul 44, cu şanse la 43

Exişti, dar nu contezi. Eşti numărat doar din motive de inventar şi umanitare

Locul 44 nu înseamnă nimic, nici măcar în maratoanele cu 10.000 de alergători de la New York. Nu înseamnă nimic în nici o competiţie, nicăieri în lume. E locul sortit lui nimeni. Mediocritatea are o definiţie, e ceva ce merge spre medie, iar media poate fi mare sau mică, însă niciodată penibilă. Locul 44, într-un clasament mondial al calităţii campionatelor naţionale, indică nu treapta de calitate, ci dimpotrivă, absenţa calităţii. Exişti, dar nu contezi. Eşti pus la numărătoare din motive de inventar şi umanitare. Fără locul 44, nu s-ar număra locurile 43 şi 45.

În ultimul clasament dat publicităţii de oficialii fotbalului planetar, campionatul nostru e clasat al 44-lea. Agenţia din România, care preia ştirea, ne menajează şi nu pomeneşte de ţările mici, de insulele şi atolurile clasate înaintea noastră. Se poate şi aşa, să ai echipe în grupele Ligii Campionilor, să nu fii chiar urma Europei, dar să fii codaşul maximus în fotbalul mondial, cu un punctaj de campionat mai mult decît calic, cu un punctaj de competiţie fără public, fără stadioane, fără tribune civilizate, fără toalete decente, în marginea fiscalităţii şi a onorabilităţii. Cu un campionat de 14 echipe sau chiar de 12, am avea şanse la o clasare care începe să conteze. Cu un campionat în care vor evolua, în regim de Liga 1, improvizaţii fudule şi afaceri dubioase cu statul şi statutele, precum Brăneştiul, Sportul Studenţesc, Pandurii, Mititelu, iar campioană devine un club de tîrg din Bărăgan, cu stadion comunal şi public de împrumut, de la Steaua, tot 200 de puncte vom aduna şi la anul.

În fotbalul nostru, care consumă, ca şi ţara, mai mult decît produce, un campionat cu 18 echipe  e moarte lungă şi trufie de neam prost. O fi Brăneştiul un pariu comunal cîştigat, dar oricum am discuta performanţa, pariul rămîne unul comunal. Urziceniul e un exemplu de cum poţi trage în jos un întreg campionat, ajungînd sus. Urziceniul poate fi socotit un paradox, dar paradoxul e finul întîmplării, iar progresul nu se face cu întîmplări, noroace şi ambiţii de rang judeţean. Cu Brăneştiul, cu Urziceniul, cu Bistriţa, cu Turnu Severin şi Sportul, la fel de Studenţesc cum sînt eu popă, în prima ligă, dar fără Arad, Oradea, Iaşi, Constanţa, Baia Mare şi Bacău, vom ajunge curînd pe locul 78. Care, e drept, nu-i la fel de rău ca 79, ba chiar e mai bun şi decît 80, dar tot un loc de dezastru se cheamă că e.

Ca să nu mai vorbim că în cele 200 de puncte, care ne-au coborît pe locul 44, mai mult de 100 au fost acordate pentru continuitatea în funcţii a lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir. Continuităţile sînt un criteriu de calitate…

Forlan şi remuşcările

Capello poate să plece, indexul lui rămîne

Turul Franţei mi se pare îndeajuns de plat ca tensiune şi pasiune, cu un conflict Contador-Schlek care nu atinge nici un pisc de nebunie - natura şi publicul de pe şosele rămînînd, deocamdată, principalele frumuseţi. Turul e mediocru, cei doi din frunte nu sînt din clasa celor care ne-au făcut de-a lungul deceniilor să ne urcăm pe pereţi, să batem cîmpii în balade şi şuete , să înjurăm şi să le jurăm fidelitate pe viaţă. Problema care a stîrnit ceva discuţii - dacă spaniolul trebuia sau nu să-l aştepte pe Schlek cînd acestuia i-a sărit lanţul… - este şi ea modestă, şi nu ţine de înălţimile ciclistice. Fiecare campion face ce crede, e voie sau nu să-l aştepţi pe cel căzut, se lasă cu scuze sau nu. Nu se cere nici milă, nici cruzime, dictează interesul profesionistului. Dacă lui Contador îi vor fi suficiente cele cîteva secunde ciupite atunci, înseamnă că atît a valorat turul acesta decis de un minor accident tehnic, pe aproape un nimic. Clasicii turului i-ar fi putut spune oricînd lui Schlek: dacă ţi-a sărit lanţul tocmai cînd te-ai decis să ataci, trebuie s-o plăteşti şi spune-le suporterilor tăi să nu fie indignaţi de Contador, ci de tehnicienii care ţi-au pregătit maşina…

M-am întins poate mai mult decît e cazul - în fond, nu orice tur e obligatoriu sublim… - pentru a mă înălţa mai bine în şa, ca să-mi continui povestea, aşa, cu ultimul ei episod, al Mondiaului: creaţia lui Capello şi a amicului săi Merighi, indexul lor pentru a calcula precis valoarea jucătorilor în turneul final. Ceea ce, pe atîţia alţii, mai ales englezi, i-a indignat prin dezvăluirea acelor notări care nu trebuiau să fie publice, pe mine, unul, m-a scăpat de remuşcări. Căci am avut, pînă la apariţia clasamentului, remuşcări serioase: nu m-am înşelat cînd, chiar la ieşirea din grupe, l-am văzut pe Forlan atît de sus? Nu eram singurul, ce-i drept: prieteni pe care mă bazez cînd mă confrunt cu cei competenţi, scriitori ca D. R. Popescu şi Filip Florian, savanţi discreţi în fotbal, mergeau şi ei cu Forlan, dar nu erau de ajuns. Eram, categoric, o minoritate Forlan. Nenorocită, vanitoasă, minoritatea nu asigură mai niciodată liniştea în competenţă, ci dă fiorul unor îndoieli chinuite pînă la tăgadă: dacă Forlan al nostru e sub Xavi? Dacă nu mă pricep? Ş.a.m.d. Nu mai e cazul acum, calculele sînt incontestabile - golurile, pasele, centrările, chiar erorile, îl consacră ca number one. Poate să plece Capello, mă lasă rece, indexul său rămîne. Doar pe Schweinsteiger îl vedeam mai sus, o, cu mult mai sus, după Forlan şi Iniesta…

Mr.Beckham

Statuia a coborît de pe piedestal şi a glăsuit uman. Dovadă că nu întotdeauna învinge sistemul

David Beckham s-a întors acasă aşa cum a plecat: într-un costum elegant. În interiorul costumului, nici o schimbare. Cupa Mondială a trecut fără să scadă sau să adauge ceva unei reputaţii plină de reputaţie. Un tendon rupt la timp l-a lăsat pe Beckham faţă în faţă cu problema posterităţii. Probabil tocmai acest gen de accident-sentinţă a declanşat ceva neaşteptat în conştiinţa unui ”celeb”, lipsit de frămîntări ca orice bun ”celeb”. La cîteva zile dup? revenirea bine plouată a naţionalei engleze în patrie, a izbucnit scandalul.
Marele scandal Beckham nu are nimic de-a face cu faimosul Index Capello. Şi nici cu vreo nou? poveste a la John Terry, plus cea mai proaspătă absolventă a Înaltei Şcoli de Linjerie şi Abordare Intimă. Scandalul Beckham e pur şi simplu o dovadă masivă de bun simţ. Beckham s-a dovedit un ”celeb” cu preocupări mult în afara  foto-oportunităţilor la cluburile de noapte en vogue. Aşa ceva nu s-a mai pomentit: un ”celeb” care gîndeşte! Dar iat? faptele.

David Beckham a fost invitat, oarecum postum, la un faimos show tv, unde s-a prezentat regulamentar, însoţit de costum, gel şi pantofi de firm?. Totul mergea strun?. La un moment dat, moderatorul show-ului s-a trezit punînd întrebarea de serviciu despre vizita lui David în Afghanistan. În mod normal, urma răspunsul de serviciu, cu frazele obligatorii despre ”băieţii noştri” care n-au ratat un meci şi au găsit toată înţelegerea talibanilor la orele de transmisie tv. În loc să recite PR, Beckham a luat-o, cel puţin pentru gusturile mediei liberale, pe arătură. A vorbit, adică, despre soldaţii a căror singură grijă a fost să întrebe dacă lumea de-acasă i-a uitat. A spus cîte ceva şi despre plăcerea de a vorbi cu tineri care vin din lumea modestă a caselor cu camere mici, bani puţini şi mame straşnice, după modelul dnei. Beckham. Apoi, rătăcit şI învins de propriile amintiri, a gîndit cu voce tare ideea care pune în cauz? tot. Sistemul pe care s-a înălţat cultul Beckham, aplecarea şi  deformarea fantastică a unei lumi învăţate să aşeze fotbalul mai presus de orice. Beckham s-a întrebat, aşadar: ”E normal ca lumea să mă creadă pe mine cel mai bun englez?” R?spunsul: ” Am fost în Afghanistan şi mi-a fost ruşine de propria mea faimă. Soldaţii sînt de o mie de ori mai importanţi decît mine, de ei ar trebui să fie mîndră toată Anglia”.

That’s it! Thank you, Mr.Beckham! N-ai jucat fotbal degeaba.

Numai 18. Dar de-ai noştri, nu de-ai altora!

Faţă de anii trecuţi, campionatul începe cu mai multe deosebiri decît asemănări

E greu, e contra naturii să suferi şi să te bucuri pentru ce nu cunoşti, nu-i aproape, nu-i al tău şi nu te priveşte direct. M-am străduit o lună întreagă să fiu român internaţional şi nu prea am reuşit. În loc să nu dorm de grija Ghanei, n-am avut somn de grija lui Andone. Tot ce a reuşit să facă din mine Mondialul a fost să mă facă şi mai european. Totuşi, cred în competiţiile astea planetare. Şi cred în ele pentru că răresc conflagraţiile. Avem confruntări mondiale, dar prin reprezentaţi. Războiale se duc prin procură. Ies în arenă, ca în Evul Mediu, vitejii noştri şi vitejii lor, iar noi, pedestrimea, urlăm şi zăngănim din suliţi. Cît timp nu se moare, ci se frîng numai oase, e bine.

Dar dacă e să vorbim de aşteptări şi de pariuri, aştept mai montat ca niciodată ziua de vineri, 23 iulie 2010. De mult nu am mai avut noi, românii, un campionat mai plin de pariuri. E prima ediţie cu 18 ecuaţii, nu cu 18 echipe. Şi toate ecuaţiile nu cu una sau două necunoscute, ci cu viituri de necunoscute. De aceea, e mai cinstit şi mai adevărat să numărăm deosebirile, nu asemănările cu ediţiile trecute. Iată deosebirile:

A. Campionatul nu mai e rupt în două - primele opt sau zece şi următoarele - e rupt în 18.
B. Ultimele echipe nu mai retrogradează, se dizolvă, se mută, se vînd, se transformă…
C. Pentru o bună parte din cluburi, e anul ultimului tren. Mai departe, or să meargă cu Mocăniţa.
D. Derbyurile se mută la DNA, la fisc, în tribunale şi penitenciare.
E.  Cu statul băgat în contabilităţile Ligii, banii se albesc şi sînt mai rari.
F. Internele îşi iau mîna de pe Dinamo, Dinamo îi dă peste mîini lui Andone, Borcea se spală pe mîini de Dinamo, e păgubos să dai mînă cu mînă cu Dinamo.
G. Meciul numărul 1 al Campionatului e Piţurcă - Becali.
H. Excepţiile au început să facă regula. 4 echipe joacă pe stadioane străine, fotbalul fără spectatori devine marcă românească înregistrată, Liga-ntîi se duce în jos, în tîrguri şi comune.
I. Sportul Studenţesc poate  facă din nou dovada că se poate ceva şi mai absurd ca Urziceniul în Liga Campionilor.
J. Sînt destule premize ca Oţelul, Poli Timişoara, Astra, “U” Craiova şi chiar Brăneştiul - pe unde s-o mai fi găsind şi Brăneştiul ăsta! - să intre în regim financiar de avarie. 

Ar mai fi şi altele, care ne permit să sperăm la titluri explozive pe prima pagină, fiindcă şi alfabetul are multe litere mai interesante decît A, B şi C. Bunăoară, X, Y şi Z. Chiar aşa, oare ce-ar putea să însemne X, Y şi Z la Steaua? Şi mai ales cînd?

“O finală de vis”

Avem dreptul la observaţii critice?

Acum, cînd, după cum s-a anunţat marţi noapte la Euronews, în Olanda, “decepţia se deplasează spre mîndrie” şi mai toată suflarea suporteristică îi aplaudă pe învinşi, exact acum e cazul să ne deplasăm şi noi pe invers, de la pro la contra. Am fost de alfel prea politicoşi cu finala asta, care se anunţa “de vis”. Prea intimidaţi de ce ştiam că înseamnă Spania şi Olanda. Nu mai e cazul, o susţin şi la cinci zile după. E cazul unei severităţi critice, pe care nu o s-o confund niciodată cu moftangeala. Finala nu numai că n-a fost de vis, ci cu totul terestră, foarte pămîntească, chiar prea; nu a fost nici măcar cel mai bun meci al Mondialului - alte cîteva, începînd cu finala mică, şi mergînd pînă la Uruguay-Ghana, ca să nu mai repet de prima repriză a Braziliei cu Olanda; acestea au fost superioare ca fotbal, ca spectacol, încrîncenării ultime.

Ni s-a spus, în fierbinţeala jocului, că meciul acesta ar putea fi “material didactic pentru rigoarea tactică” - nu, nici vorbă, tacticile celor două le ştiam de mult. Ceea ce a surprins a fost brutalitatea dusă pînă la ce putem numi pe româneşte: cotonogeala. 15 cartonaşte galbene sînt doar o statistică fără precedent, dar ele caracterizează spiritul unui “spectacol” în care talentul mare, foarte mare, al acelor fotbalişti, a fost mutilat de miză, de gîndul apăsător al gloriei şi al banilor. Le dau acestor fotbalişti de clasă o circumstanţă atentuantă: au tremurat prea mult… Orice reuşită tehnică - dribling, pasă, fentă, era tratată dur şi sfîrşea prin fault; stresul ducea la greşeli compromiţătoare pentru aceşti savanţi în stopuri şi centrări, şi ajungea firesc şi la arbitrul care nu mai ştia dacă să asigure cursivitatea sau rigoarea.

Dacă a triumfat “o artă” în această finală, aceea a fost a deposedării, aduse pînă la “rupere”, şi cotonoaga sinceră. Ar fi şi mai trist să nu obiectăm la acest spectacol de o nervozitate cu mult superioară valorii fotbalistice pe care mulţi specialişti o vor lua ca alibi pentru a face prăpăd în apărare şi sărăcie în atac. De la ideea “Fotbalul nu e un joc de domnişoare” se va ajunge la supremul “Dar Spania şi Olanda cum s-au cosit…?”. După care iar se face elogiul Barcelonei, inspiratoarei tika-taka. Propun o viziune a viitorului apropiat: ce-ar face Spania, barceloneza noastră, campioana mondială, într-un meci cu campioana europeană a cluburilor, Interul acela cu brazilieni, argentinieni şi ceva italieni, selecţionata aceea care a făcut din Barcelona, indispunîndu-ne pe mulţi, un maka-maka.

Cupa Spaniei

Vorbim despre echipa capabilă să paseze în faţa oricărui adversar

Prima anti-finală a Cupei Mondiale? Doar dacă am uitat între timp deşeurile 1990 şi 1994. În plus, finala cîştigată de Spania a făcut umanităţii un serviciu enorm: n-a fost cîştigată de Olanda. O spune un suporter dogmatic şi incurabil al geniului olandez. Olanda din finală şi-a atacat brutal părinţii. Crampoanele lui De Jong au vătămat mai întîi marea civilizaţie a fotbalului olandez. Pique a fost o victimă colaterală. Spania a oprit ascensiunea unei echipe care era perfect pregătită să falsifice măreţia şcolii lui Cruyff. În plus, dacă nu ne temem de traduceri, Spania e adevărata continuatoare a fotbalului imaginat şi cultivat la Barcelona de coloniştii olandezi.

Spania e campioană mondială pentru că a atacat şi a controlat toate meciurile, în condiţiile în care toţi adversarii s-au spetit să o împiedice să joace. În 1974 şi, poate, în 1978, Olanda a fost cea mai bună echipă a lumii. Fără trofeu. Spania readuce fotbalul la împrejurarea care dă valorii recunoaştere absolută. Spania, nu e, deci, doar cîştigătoarea accidentală sau silită a unui trofeu. Asta ar fi fost Olanda dacă Robben nu ezita în minutul 62.

Spania e pur şi simplu un fenomen. Detractorii declaraţi şi nenumăraţii detractori clandestini ai Spaniei detestă mingicăreala măruntă, laşă, nebărbătească a acestei echipe care pare să fugă de confruntarea directă. Numai că această impresie refuză două adevăruri esenţiale: fotbalul nu e obligat să respecte regimul de vînătoare anglo-saxon, iar arta combinaţiei spaniole e o meserie extraordinar de dificilă. Oricine poate pasa de cîteva ori cu latul, de preferat în spate, către portar. Numai Spania poate pasa din orice poziţie, pe orice vreme şi în faţa oricărui adversar (Inter nu e o echipă naţională)

Cupa Mondială 2010 a fost salvată în final şi în finală de splendida sinteza tehnico-tactică a pasei permanente spaniole. Am avut, mai întîi şi din raţiuni ideologice, o Cupă a Africii. Apoi am conchis pripit că avem o Cupă a Americii de Sud. A urmat descoperirea Cupei Germaniei. Am rămas cu o Cupă a Spaniei (spaniolii înşişi trebuie să decidă dacă optează pentru o Cupă a Cataluniei). Şi cu Andres Iniesta, cel mai bun jucător al lumii.

N-am vrut să piardă Germania…

…am vrut doar să cîştige Spania. Anglia şi Argentina au jucat nemţeşte, contra firii lor, şi au pierdut

Spania nu i-a permis Germaniei o repriză întreagă să se apropie de minge, fiindcă a putut, efectiv, s-o facă . A putut să gonească mingea pe tot terenul, pînă ce Germania s-a împrăştiat psihic, iar ca urmare a acestui fapt, şi tactic. 

Se vorbeşte excesiv despre tactici şi viziuni ale jocului, deşi numai formaţiile foarte, foarte tehnice pot ajunge la conduite legate şi de manual. Ce poate un antrenor să-i ceară Spaniei nu poate să-i ceară Albaniei. Prima repriză a avut tot cinismul unui meci de box de cazinou, în care celebrul Pumn de Fier izbeşte năprasnic în gol şi se pierde cu firea luptînd cu aerul. Spania  a făcut cel mai spectaculos antijoc de la Mondiale lovind mingea perfect, înnebunind mingea şi obligînd adversarul la o mare osteneală în vid. La un box complet cu umbra.

Pare o naivitate ce spun, dar Spania nu şi-a propus să bată Germania. Şi-a propus doar ca Germania să piardă. Nu-i aşa că-i altceva? A mizat, ca în luptele japoneze, în care inteligenţa tactică e peste aceea fizică, pe excesul de avînt istoric al Germaniei. Într-o luptă dreaptă, teutonă şi cavalerească, Germania ar fi terminat Spania pînă la pauză. Anglia şi Argentina au luptat om la om cu Germania şi şi-au consumat în jumătate de ceas toată identitatea. N-au mai ştiut ce fotbal trebuiau să joace. Au pierdut jucînd pînă la sfîrşit nemţeşte. Cu Germania nu-i recomandabil să lupţi om la om, deoarece în teren unsprezece nemţi sînt ca unul cît unsprezece. 

Nu-s fericit că a cîştigat Spania, dar aş fi fost foarte necăjit şi cumva şi jignit dacă Germania bătea iarăşi cu 4 - 0. Ar fi însemnat că formula germană de umanitate e singura eficientă şi glorioasă, indiferent de cum trăim unii şi alţii pe planetă. Destul ca să-ţi vină să pleci pe Marte. Cu Spania şi Olanda în finală, simţim că încă există soluţii în cele mai grele situaţii, ceea ce omeneşte e încurajator.

Rămînînd la cele strict sufleteşti, nu numai că nu m-am bucurat că a pierdut Germania, dar chiar m-am simţit trist dimpreună cu jucătorii. Un 4-0 cu Spania şi încă un 4-0 cu Olanda în final ar fi fost un scenariu de supraoameni. Or, dacă e să merg la fotbal ca să fiu strivit, umilit, pus la pămînt de nişte supraoameni, mai bine joc bambilici.
at psihic, iar ca urmare a acestui fapt, şi tactic.