June 2010 ↓

De ce iubim Anglia

Englezii au inventat nu doar fotbalul, ci şi respectul pentru regulile acestuia

Anglia e marea cîştigătoare în faţa Germaniei. A fost numai 1-4 într-un meci de 2-8! Însă englezii aveau dreptul la golul 2. A fost al lor, l-au muncit, l-au dat, s-au dus cu el în justiţie şi le-a fost confiscat. De ce? Pentru că FIFA se teme de precizia garantată a probelor video. În mai puţin de 10 secunde, sute de milioane de telespectatori au văzut proba video. Mingea a căzut la un metru dincolo de linia porţii. Fotbalul arbitrat de oamenii FIFA n-are dreptul la această operaţie de sub 10 secunde. Imediat după meci, un amploaiat FIFA a repetat pe de rost linia partidului, aşa cum a fost ea fixată de Blatter Sepp: arbitrajul trebuie să rămînă “uman”. La fel şi marja de furt.

Proba video introdusă măcar la deciziile de linia porţii nu poate da peste cap fotbalul, dar acelaşi mecanism, o dată extins la alte faze de joc, poate lăsa în offside sistemul blatterian, cu reţeaua lui de arbitri şi decizii discrete în favoarea favoriţilor FIFA.

Anglia avea dreptul să fie nivelată cu respectarea legii. A cucerit această onoare inventînd nu numai jocul de fotbal, dar şi respectul faţă de regulile jocului. I-aţi văzut imediat după meci: cea mai greoaie, stîngace şi frustrată echipă a Mondialelor n-a crîcnit. Trupa ridicolă a englezilor s-a îndreptat spre arbitrul care i-a jefuit. Au dat mîna cu el. Nici un cap în gură, nici o secreţie aruncată a la Hănescu, nici o încercuire cu spume la gură şi îmbrînceli. Lampard, omul cu bara transversală o dată parşivă şi o dată împotrivă, a făcut schimb de tricouri cu Schweinsteiger, motorul care a vînturat şindrilele lui Capello. După care a început o discuţie amicală şi plăcută, fără resentiment şi fără reproş. Asta e Anglia: ceva fix şi neprelucrabil îi împinge pînă şi pe neşcolarizaţii “naţionalei” să respecte onoarea celor ce tocmai i-au zdrobit. Asta numesc unii, majoritatea filozofi răposaţi, civilizaţie. Şi asta îi face rău, foarte mult rău lui Blatter Sepp.

Şi germanii aveau dreptul la golul englez nr. 2. Dreptul istoric. Asta ar fi făcut pace între prezent şi 4-2 în marea finală din 1966, cu mingea care n-a trecut de linie, dar a dat Angliei un gol fundamental. Chiar dacă e aşa şi chiar dacă englezii au fost pedepsiţi după 44 de ani, trebuie spus că Bahramov era ferit de recurs. Pe atunci nu aveam video instant. Ceea ce ne spune, încă o dată şi în alt fel că am evoluat degeaba. Şi ne mai spune de ce e Anglia iubită mereu, dincolo de rezultat.  

“Oda bucuriei” cîntată la vuvuzele

Pun pariu că nici o vedetă nu pleacă din Africa de Sud cu picioarele rupte

Hai să fim serioşi, fotbalul mare, de idei, de ambiţii şi de măiestrii se joacă numai la cluburile cu faimă. Echipele “naţionale” cu pretenţii au devenit, de fapt, nişte încropeli festive în patriotismul cărora nu mai cred nici cei mai vehemenţi suporteri. Într-un altfel de campionat, să-i zicem utopic, în care Anglia, Franţa, Italia, Spania şi Serbia, cu loturile actuale din Africa, ar avea ca adversari Realul din Madrid, F.C. Barcelona, Interul, Bayern Munchen şi alte cîteva formaţii continentale de calibru, “reprezentativele” numărate mai sus ar ocupa doar locurile de la mijlocul clasamentului în jos.

Nici una din aşa numitele surprize de pînă acum de la CM nu uimeşte cu adevărat. Şi ce dacă Statele Unite e înaintea Angliei în grupe?! La urma urmei, cine nu bate azi o Anglie cu englezi sută la sută? Sau o Italie cu italieni get beget? Ceea ce în urmă cu nişte ani era doar posibil, azi e probabil şi chiar de aşteptat. Asta a adus nou ediţia africană a Mondialelor, suprizele plicticoase. Un fotbal de butonat canalele tv şi cîte o porţie scurtă de spectacol sud-american. Ţările cu un fotbal interior mic se afirmă în Africa de Sud pentru că mizează pe loturi stabile, cu motivaţii individuale clare. Jucătorii mai răsăriţi ţintesc spre formaţiile cu bani din Europa. Trag să fie luaţi în seamă de scouteri, nu pentru decoraţiile de acasă.  

Pentru vedetele cu contracte de multe milioane de euro la cluburile lor, acest Campionat cu trompeţi de plastic şi cu un public pe cît de pasager, pe atît de neinteresant ca investiţie emoţională, e o corvoadă şi o chestiune de protocol. Pot să pariez că nici unul din marii fotbalişti ai momentului n-o să-şi rupă picioarele în CM 2010. Un nord - coreean plînge amărîtul pe imn la gîndul că o să se întoarcă acasă, la spart piatră, nu fiindcă e patriot, dar în Europa mai lăcrimează la imnuri numai fotbaliştii din Andora şI Luxemburg. Străinii din echipele de top ale Europei au ochii umezi numai cînd semnează contractele.

Mai e şi o chestiune de prudenţă: cum o să umilească alde Drogba şi Eto’o bătrîna Europă, cînd tot în Europa or să se întoarcă? Logic ar fi ca după un CM cu vuvuzele să urmeze unul cu doine şi manele, dar mă tem că mai e de aşteptat. Nu mult, un secol, două.  

Atenţie, s-a ieşit din logica grupelor!

Mondialul a început să mişte şi să producă emoţii

Hai că parcă s-a mai înseninat Mondialul… În sensul că am încercat, în fine, cîteva emoţii fotbalistice şi am început să nu mai fac comparaţii cu cele 11-12 Mondiale pe care le-am trăit în ultimii 50 de ani. M-am săturat de comparaţii cu ce-a fost, mă enervează cum mai toţi din jurul meu sînt agasaţi de vuvuzele şi decepţionaţi de calitatea meciurilor, de parcă nu am fi din ţara ligii lu’ Mitică. Vorbesc cu cei exasperaţi de prezenţa Hondurasului, mi se urlă că de ce nu sîntem noi acolo în locul Coreei de Nord şi pe fix vin simpaticii care se întreabă: da’ ce să fi căutat noi acolo? Nu se poate nega că pînă la ieşirea asta din grupe am văzut mai multă mediocritate decît excelenţă. Dar nu mi-am pierdut speranţa aceea banalisimă, care cică moare ultima, ignorîndu-se că tot ea învie prima. Nu am fost exigent? De ce să fiu? Pe ce bază morală? Mai degrabă - fiindcă ador fotbalul - mi-a fost milă pentru toţi oamenii ăştia la care nimeni nu se gîndeşte cît sînt de obosiţi după cît fotbal joacă tot anul. Mi s-a răspus dur: “Da’ ce, au obosit pe gratis? Nu cîştigă milioane?”. E o logică pe care nu o cunosc, aşa cum Boris Becker, antrenat cîndva de Bosch braşoveanul, nu putea înţelege, cu mintea lui de neamţ, parabola română cu capra vecinului.

De ieri, alaltăieri, Mondialul a început să mişte şi - o spun pe şleau - am butonat intens pentru Anglia şi Serbia, ca să sar pe pereţi (ca pe vremuri!) pentru golul lui Donovan în minutul 93. Nu pot introduce în fotbal ura ineptă a lui Maradona faţă de americani. SUA a fost singura echipă care a întors un 0-2 de la pauză şi căreia i s-a furat un 3-2 în meciul cu Slovenia. A fost meciul din grupe care mi-a plăcut cel mai mult. Dacă mă veţi întreba de ce am tremurat pentru Anglia, voi fi clar: pentru toţi cei care, săptămînal, am ţinut icoană Premier League, pentru cei care l-am pus pe Rooney peste toţi atacanţii lumii. Adică din orgoliul microbistului. Nu-i văd mai departe, dar cel puţin l-am văzut pe Capello urlînd la ei. Iar cu Serbia, ce să spun? Sînt de-ai noştri şi cînd ne dau 5 boabe, şi cînd sînt plecaţi cu pluta. Toate acestea nu mă fac să renunţ la favoritele mele ABBA - Argentina, cea mai coerentă în ofensivă, şi Brazilia, înţelepţită pînă la stadiul acela cînd nu-i mai pasă de ce spune Cruyff despre ea. Aşa cum m-am obişnuit de pe vremea Progresului meu, continui să mizez împotriva lor, ca să mă asigur, pierzînd pariul, că înving.

Oameni din golani

Acum ştim şi am văzut totul despre colonia penală franceză
Fotbalul e un joc de golani jucat de francezi. În 2010, după un secol de fotbal cu Di Stefano, Cruyff, Fritz Walter şi Iosif Petchowski, la o Cupă Mondială înecată de tîmpenia colectivă a suflătorilor în vuvuzele, am ajuns, la rezultatul final, la ultima consecinţă a simpaticei noastre degradări în numele dreptului la spectacol: fotbalul nul. Fotbalul nul e exact asta: jocul în care jocul nu mai are nici un rol. Pe soclu, mult deasupra acestui joc superb şi uitat, s-au căţărat fotbaliştii. Ni?te bande de sub-suburbani conectaţi la conducte personale de bani.

Voici La France! Echipa tatuată care se plictiseşte sub tricolor. Un clan cu gluga trasă pe frunte şi amintiri de aur din banlieu. Asta e Franţa şi ea seam?nă teribil cu ceilalţi băieţi naţionali. Cu handicapaţii milionari culeşi dintre declasaţii Angliei, cu românaşii fiţoşi care încarcă manele în Mercedesuri, cu toată această rasă tînără şi mută de raşi în cap. Dacă e vorba de ei, rasismul e scuzabil şi n-are de-a face cu pigmentul pielii. Sînt toţi la fel. Francofoni.

Călcat în picioare, dictonul lui Camus rămîne totuşi  în picioare: “Tot ce ştiu despre morală am învăţat pe terenul de fotbal!”. Morala terenului de fotbal vorbeşte în continuare la fel de precis. Numai că oglinda lui Camus a devenit pubela lui Anelka. În fond, trebuie să mulţumim acestei naţionale a Franţei care a găzduit în propriul vestiar cel mai mare Congres al Internaţionalei Interlope. Acum ştim. Am auzit şi am văzut tot. Ce vorbe, ce hormoni în loc de caracter şi ce bicepşi încordaţi pe frunte! Şi ce antrenor! Le Prof Domenech a încasat-o de la clasa de golani. Dar n-a spus Domemech însuşi acum cîteva luni, că mîna cu care Henry a furat Irlanda e un “fapt de joc”? Le Prof are ocazia să înţeleagă unde duc asemenea declaraţii fine. În ce univers moral. Nu trebuie uitată nici contribuţia oficială, laică şi democratică a “autorităţilor”. Actuala colonie penală franceză a fost selectată pe baza principiului “diversităţii” şi din respect pentru “diferenţă”. Rezultatul e clar, viu şi a emis chiar un comunicat imbecil, scris de maeştrii fără rival ai sms-ului porno.

De ce îi mai băgăm în seamă? Cine ne obligă să comentăm înjurăturile, violurile, aurul, banii, maşinile şi silicoanele lipite de faima acestor brute care joacă fotbal? Nimeni. Dar asta numai dacă ţinem cu adevărat la fotbal, jocul care face oameni din golani.

Deriva continentelor în Africa de Sud

Să le mai moară şi altora caprele , nu numai nouă!

În Africa de Sud, nimic nu e cum am fost învăţaţi la noi, în Europa, că trebuie să fie viaţa, fotbalul şi respectul pentru cei mari. E absolut normal ca la CM rezultatele să nu fie decît prin excepţie cele aşteptate. Surprinzător ar fi să se întîmple ce am pronosticat în Europa c-ar fi firesc să se întîmple.

În Europa, Elveţia n-are nici o şansă în faţa Spaniei. Departe de Europa însă, Spania poate păţi orice rezultat cu oricine. Departe de Europa, fotbalul naşte în toate echipele de la Mondial un gen de nesupunere la tradiţie. Cristi Geambaşu e de părere că Franţa anunţa de multă vreme c-ar vrea să se facă de rîs. În Europa n-a avut niciodată toate condiţiile în acest sens. În Africa de Sud, departe de acasă, de Casa Europa, facerea de rîs îi reuşeşte perfect. În Fotbal, contează cu ce ochi eşti privit din tribune. În Europa, contează numai urlatul şi cîntatul. În Africa de Sud contează şi privitul. Privirea a cincizeci de mii de africani se însumează istoric cînd se adună pe un european şi arde ca laserul. Ar fi apoi şi vuvuzeaua. Europa n-ar fi inventat niciodată trompeta de carton. Sărăcia e uneori mai inventivă decît bogăţia. Nu s-ar fi mirat nimeni dacă tribunele ar fi chiţcăit. Cincizeci de mii de oameni care chiţcăie e infernul.

E posibil ca în a doua jumătate a sa Mondialul să intre în normal. Numai că nu va mai avea aceeaşi savoare. Fotbalul brambura e mai interesant decît cel ştiinţific. Cînd toată Europa dă gol sau munceşte să dea gol din faţă, Brazilia sfidează logica, fizica şi tactica europeană inventînd golul pe la spate. Aici e miracolul, nu la golurile de manual ale Germaniei.

E bine că fotbalul si-a mutat pentru o lună capitala la Johannesburg. La cîţi jucători de culoare are Europa, un CM în Suedia ar fi un nonsens. În Africa de Sud, nici frigul nu e la fel ca în Europa de Nord. Sincer, dar sincer de tot, m-aş simţi minţit dacă rezultatele ar începe să confirme calculele firmelor de pariuri. Mondialul african aduce doza de neprevăzut atît de iubită de marele public sărac. Mai bine zis, coeficientul de răzbunare. Fotbalul are şi această calitate, că răzbună unele frustrări istorice şi naţionale. Să mai moară şi caprele altora, nu numai ale noastre!
   

Să nu ne luăm încă de cap!

Italia nu e Inter şi Spania nu e Barca

Mondialul nu e încă la ora unor afirmaţii categorice, a unor deşteptăciuni de neclintit, puţină umilinţă în păreri şi pronosticuri se impune. Dacă e ceva clar după prima etapă a grupelor, aş scrie că nimic nu a fost deocamdată entuziasmant. Cu excepţia, desigur, a Germaniei, care ne-a reamintit farmecul sever al seriozităţii nemţeşti în fotbal, chiar cu 11 non-arieni naturalizaţi temeinic; dacă mai ştii ceva istorie şi în afara fotbalului, nu se poate să nu zîmbeşti uşurel văzîndu-i poe Ozil, Cacau sau Boateng cum bat mingea pentru ţara în care au domnit, cîndva, demult de tot, cele mai dure legi rasiale. Cineva pe acolo încă se mai răsuceşte în mormînt cînd află că Marin, sîrb din Bosnia, vibrează cu mîna pe inimă la intonarea imnului german.

Trecînd la fotbal, nu ai voie să uiţi cu cine a jucat formidabil echipa lui Lahm, din singurul meci care a ajuns la patru boabe pe tabela de scor. Andrei Vochin are dreptate să scrie că “e o letargie în jocuri înspăimîntătoare”. Adjectivul e poate prea tare, dar se apropie de adevăr. La cele trei explicaţii oferite de trimisul nostru special de acasă: oboseala fizică, dar şi psihică, după campionate istovitoare; frica de a nu pierde primul meci; modelul fascinant Mourinho aş adăuga unul care ne priveşte pe toţi cei din fotolii şi berării. Noi confundăm Mondialul cu Cupa Campionilor sau cu meciurile clasice din competiţiile naţionale; le judecăm cu aceleaşi pretenţii şi exigenţe, deşi mai totul le diferenţiază: timpul de desfăşurare (o lună Mondialul, luni de zile campionatele interne şi Cupele), intensitatea eforturilor, presiunile. Dovada cea mai bună: Spania-Elveţia a fost imediat comparată cu Inter-Barca. De aici decurge încă o prejudecată: naţionalele să fie pe măsura cluburilor. Adică Italia să fie de forţa Interului, Anglia de valoarea lui Manchester sau Chelsea, Spania de vigoarea Barcelonei sau a Realului. Nu prea se poate.

Interul - cu acei Milito, Samuel şi Julio Cesar - e peste Italia lui Lippi. Spania - fără un Messi - nu se compară cu Barca. Anglia - fără stranierii din pasionantul ei campionat - e mai slabă decît Chelsea a lui Drogba. Poate Germania, cu naturalizaţii ei, să fie şi mai bună decît Bayern. Poate Olanda să fie peste Eindhoven. De Elveţia (cu Nkufo şi Yakinii ei…) ce să mai vorbim? În ce mă priveşte, Spania-Elveţia nu am comparat-o cu Barca-Inter, ci strict la obiect, mai ales prima repriză, cu Brazilia-Coreea de Nord. Nu-mi permit să ies din perimetrul Mondialului, nici măcar pînă în Groapă sau Giuleşti, nicicum să mă bucur de cum îl chinuie Piţi pe patronul său. Îmi îngădui doar să sper că Mondialul se va dezlănţui dincolo de mitul “disciplinei tactice” care-l fascinează, desigur, pe Săndoi, şi ne adoarme din doi în doi - n-am găsit altă rimă.

A fi sau a nu fi cool

Dacă nu ai o părere despre Cupa Mondială te descalifici

Nimic deosebit la Cupa Mondială. Tentativele de a stoarce sens din ce s-a văzut pînă acum la Mondiale seamănă cu eforturile editorului care cere “ştiri, daţi-mi ştiri!” sau ale criticului care trebuie să găsească ceva “smart” în  filmul la care a adormit. Iată, deci, ştirile: Italia e aşa cum era de aşteptat geronto-versiunea Campioanei de acum 4 ani, Germania are motor, Anglia joacă pasa lungă şi iubeşte insuccesul, Portugalia şi Olanda se pregătesc să continue meciurile de pregătire, Franţa je m’en fou, Argentina are un antrenor în minus.

În schimb, omniprezenţa Cupei Mondiale e un film de neuitat. Şi de neiertat. Cîteva lămuriri. Am luat contactul cu Mondialele în 1966 şi sînt, deci, martorul istoriei moderne, adică televizate, a Cupei Mondiale, pe traiectoria Jules Rimet-Sepp Blatter. The Economist aduce aminte că în 1966, anul în care Anglia lui Bobby Moore şi Tofik Bahramov cucerea Cupa Mondială, ştirea a pătruns greu în ziare. The Mirror, cel mai cumpărat tabloid, a deschis prima pagină cu altceva, iar relatarea finalei a primit o pagină politicoasă şi rece, în coada ziarului. După 44 de ani, rizibilul Anglia-SUA deschide toate ziarele şi ţine prima ştire vreme de 14 minute pe Sky şi 18 minute pe BBC. Diferenţa e dată de reportajul de culoare care a stabilit că televizarea meciului a adus (temporar) electricitatea şi (permanent) fericirea, într-un sat de păstori din KwaZulu-Natal.

Mai grav, ofiţerul de serviciu la camera de condică a Parlamentului European a devenit abordabil. Pînă la momentul Africa de Sud 2010, ofiţerul era ofiţer get-beget: nimeni nu semna fără verificarea acră a legitimaţiei, iar conformitatea cu actul doveditor era urmată de un salut vag nemulţumit, din care ţîşnea iritarea celui ce n-a depistat un intrus. După accidentarea lui Robben, lucrurile s-au schimbat: camera de control e o agora flamandă care militează pentru un bust cu tema călcîiul lui Robben. Dar cel mai amuzant caz de omniprezenţă a Mondialelor e logoreea universală. Toată lumea scrie sau zice. Pe blog, pe site, pe facebook, pe gard, la ştirile bursiere, la emisiunea pentru mame. Ceva, cît de mic şi de inept. Trebuie. Altfel, se cheamă că nu eşti cool şi nu exişti.  

IQ-ul lui Tănase

Întrebarea e: cine-i prostul şi cine-i deşteptul? Răspunsul face 1,8 milioane de euro

Zilele trecute, mai mulţi oameni de fotbal s-au referit la “capacitatea intelectuală limitată” a lui Cristi Tănase. Un fel foarte academic de a zice că omul e bătut în cap. E pentru prima oară cînd în România intră în discuţie mintea, şi nu doar picioarele unui jucător. Despre fotbaliştii cu intelectul în regulă s-a mai scris. De regulă, ca despre excepţia care acuză regula, dar s-a scris. Din cînd în cînd, presa a cutezat chiar să se întrebe ce s-a ales din sutele de licenţiaţi ai unor echipe aşa-zis universitare, care abia de ştiau unde se găsea facultatea care-i făcea ingineri. Însă cu multă prudenţă, întrucît un inginer care nu ştie nici să se iscălească nu-i neapărat un prost. Dimpotrivă, proşti şi chiar mai rău, nişte dobitoci şi nişte iresponsabili au fost rectorii, decanii şi profesorii care le-au dat diplomele, jignind astfel generaţii întregi de studioşi. Jignitor e şi azi faptul că echipa Craiovei se cheamă încă Universitatea, deşi Dinel Staicu şi Mititelu numai universitari nu sînt. Asta însă e o altă poveste şi se cheamă uzurpare de istorie.

Faptul că din interiorul fotbalului mai mulţi meseriaşi se simt dintr-o dată liberi să observe că un jucător o fi avînd el picioare, dar stă rău de tot cu mintea e aproape o revoluţie. În lumea fotbalului nu prea s-a pus chestiunea intelectului. Poate şi pentru că numărul celor cu o inteligenţă vădită n-a fost niciodată mai mare ca al fotbaliştilor care abia legau două cuvinte. Important era ca omul să fie isteţ în teren, nu cînd dădea declaraţii după meci. Cristi Tănase rămîne, în felul său, un caz, în sensul că nu e doar o “capacitate intelectuală” foarte limitată, dar nu trece o zi fără să probeze că poate fi şi mai limitat ca ieri. Prostia lui e frenetică şi creativă, e de manual, e perfectă. Cred că se şi ia, de vreme ce e chemat la “naţională” şi o mulţime de inteligenţi tot aşteaptă să se deştepte. De circa doi ani, Cristi Tănase face tot ce-i stă în putinţă ca să priceapă mai marii Campionatului că are o minte de bibilică şi tot de doi ani armate întregi de capacităţi intelectuale nelimitate vorbesc de ziua în care lui Cristi Tănase o să-i explodeze capul de prea multă minte. Drept care ne punem întrebarea: cine-i prostul şi cine-i deşteptul în afacerea de 1,8 milioane euroi pe nume Cristi Tănase?

Un angajament

Cînd voi închide sonorul în timpul transmisiilor din Cupa Mondială?

Oricîte miştouri se pot face la acest 3-0 cu Honduras - de miştouri mai mult sau mai puţin inteligente nu ducem lipsă şi nu există guvern să le poartă reduce sau desfiinţa - rămîn la ideea că mai bine baţi Hondurasul decît să iei şase într-un amical cu Spania, ca fraţii lui Golanski. Dacă ideea vi se pare prea veselă, trec imediat la tristeţea lui Rădoi, perfect valabilă: “E dureros că am bătut o echipă de la Mondiale”. Aşa am simţit şi eu, şi vesel nevoie mare am mers cu gîndul, la fiecare gol al Spaniei în meciul cu leşii aceia leşinaţi, că noi, totuşi, aşa cum sîntem azi, nu luam şase. Poate luam cinci, cum am mai luat, dar nu şase. Şi nici nu ne-ar fi bătut China, da’ ce, noi sîntem Franţa? Nu m-am luat la palme, m-am bătut doar peste gură şi mi-am cerut imperios: “Te omor dacă mai gîndeşti în amicale şi în comparaţii!”. Cred că aveam dreptate să mă revolt împotriva instinctului omenesc şi românesc de a ne pune mereu în fason, de a ne lua permanent ca măsură a nedreptăţilor şi a păcătoşeniilor la care e supusă lumea în general, fotbalul în special. Nimeni nu suferă ca noi, în zonă, dar şi dincolo de ea, că pentru a treia oară în mileniul trei nu sîntem acolo, la un Mondial. Or mai fi şi alţii, însă - sînt sigur - nimeni nu are talentul nostru de a ne pamfleta şi lamenta pentru această nenorocire căreia, exasperaţi, îi căutăm responsabilii. De parcă nu i-am şti unul cîte unul şi toţi la grămadă, de la Federaţie şi Ligă pînă la ultima mămăligă de la Victoria Însurăţei, dar, în frunte cu, desigur, noi, ziariştii.

La ora asta, cînd mai toată lumea din jurul meu nu face decît să hohotească - de rîs sau de plîns - pentru ce am fost şi nu mai sîntem, îmi permit să-mi iau angajamentul ca pe tot timpul acestui turneu final să nu mai aduc vorba de ţărişoara noastră şi fotbaleţul ei, să nu-i mai miştocăresc soarta calcistică (atenţie la Italia, după victoria Francescăi la Ronald Garros), să închid sonorul dacă aud din nou toate clişeele gloriei apuse, inclusiv de golul lui Pleşan din amicalul cu Germania… Să mi se rupă vîrful creionului dacă încalc acest angajament. Decît să mă deplîng pe mine şi pe ai mei (Bravo, Sportuleţule!), voi prefera să-mi bocesc eşecurile favoritelor mele (Argentina, Brazilia, Olanda), căci cam aşa prevăd, fără să mă hazardez în pronosticuri ferme şi orgolioase cînd, dacă stai să te gîndeşti, chiar Spania asta copleşitoare va juca totuşi fără Messi.

România la Mondiale

Mondialele sînt tîrgul la care ne închiriem temporar pasiunile

Aşa e: n-avem subiect. România lipseşte de la Mondiale şi, în aceste condiţii, nu ne rămîne decît să studiem, să urmărim, să evaluăm sau chiar să ţinem prin delegaţie cu o echipă liber-aleasă, fie ea Ghana, fie Brazilia. Un singur lucru nu mai putem face, pentru că ni l-a interzis însăşi naţionala: să participăm. Vom urmări şi vom iubi Mondialele de la distanţă, de la o depărtare care bate imensitatea kilometrică ce ne desparte de Africa de Sud. Rămînem cu privilegiul trist al spectatorului care poate vedea, dar nu mai poate trăi pasiunea totală a celui ce se simte reprezentat. Ne-am obişnuit cu această condiţie, cu inerţia şi pasivitatea rezervate celor îngăduiţi doar spre a urmări de pe margine mersul lumii. Fotbalul a izbutit să fixeze o serie de absenţe egale la turneele finale, un ciclu care ne transformă în suporteri liberi de patrie.

 Atîta umilinţă dereglează logica sentimentelor naţionale şi încurajează mercenariatul indiferent. Ar trebui să ţinem minte că datorăm această stare dubioasă echipei naţionale. Data viitoare, cînd patriotismul nostru va fi din nou convocat pentru a sluji în calificări, va trebui să fim circumspecţi. În fond, patriotismul nu poate fi un reflex prostesc, o hărmălaie de fraieri care răsplătesc, nu cer nimic, se lasă insultaţi şi sînt gata să o ia de la cap. De ce ar trebui să fim noi patrioţi, atîta vreme cît naţionala României nu suferă de asemenea sentiment?

Bilanţul nostru e, din nou, gata înainte de primul meci al Cupei Mondiale. Absenţa României nu mai e un accident dictat de ghinion sau de ostilitate. Nu sîntem în situaţia Irlandei. Absenţa noastră e deja o schimbare de regn: nu mai sîntem o naţiune fotbalistică europeană. Adevărat, am dezvoltat o capacitate uluitoare şi nedemnă de autoreflectare, acea stare permanentă de importanţă şi interes pentru “scena internă” pe care presa o prezintă drept actualitate. E fals. De la un cap la altul, fals. Actualitatea e cu totul alta: nu mai contăm. Mondialele pe care le anticipăm din fotoliu, cu delicii de importator, ne spun una şi aceeaşi poveste: avem libertatea să degustăm, dar am pierdut complet puterea de a produce.