May 2010 ↓

Furăm unii de la alţii şi o să trăim toţi bine

Buni la formaţiile de la care sînt cumpăraţi, transferaţii se termină de regulă înainte de a începe

Un instalator, pe care l-am plătit cum am convenit, ca să-l prind la plecare că-mi încălţase pantofii cei noi de la uşă şi se grăbea şchiopătînd s-o şteargă, m-a lămurit, profund convins de adevărul judecăţii sale, cum devine chestiunea în democraţia de piaţă: Asta e, şefu’, furăm unii de la alţii şi-o să trăim toţi bine. Nici nu s-a terminat bine campionatul, că echipele bucureştene s-au şi precipitat spre un trai mai bun furînd jucătorii remarcaţi din provincie, dar şi furîndu-se între ele. De fapt, nu chiar între ele, ci echipele mai bogate de la cele nevoiaşe. Ce-i clasic românesc e că echipele furate se bucură mai mult că-s furate, decît dacă ar trebui să fure, întrucît numai aşa pot spera la un cîştig.  Ele ştiu că vînd, ca şi-n alte dăţi, doar ceva ce pare să fie, nu ceva ce e cu adevărat. Vînd jucători buni la ei acasă, în sosul lor. În alte ecuaţii omeneşti şi financiare, îşi arată numai neputinţele.

Povestea se perpetuează într-un climat simpatic, de păcăleală generală. Buni la formaţiile de la care au fost furaţi - sau dacă vreţi, cumpăraţi - chilipirurile s-au dovedit curînd nişte fotbalişti terminaţi înainte de a începe. Nici unul nu a ajuns mare. Cîţiva au devenit ““transferuri utile”, dar utile în sens invers:  nici unul din cluburile care i-a plasat mai sus nu i-ar mai  răscumpăra. De ce mă faci, bre, hoţ, mi-a zis revoltat instalatorul, de care am pomenit mai înainte, de unde era să ştiu eu, care port 44, că matale porţi numai 42?

Steaua II şi Dinamo II nu sînt cele mai proaste echipe din Liga a doua, fiindcă acolo, pentru titlul de cele mai proaste echipe, se bat mai mult de jumătate din celelalte. Dar au atîţia jucători cărora nimeni nu le-ar fura ghetele, că te miri pentru ce se mai cheltuie bani cu ele. Presa sportivă, cînd duce lipsă de evenimente, le creează. Se vor scrie, ca în fiecare vară, zeci de pagini despre transferurile 99,99% sigure care cad peste noapte. Adesea, evenimentele care n-au loc sînt mai provocatoare decît acelea care tocmai se termină. Însă eu, dacă aş fi angajat şi ar trebui să vin cu subiecte noi într-un sezon plin numai cu subiecte vechi, m-aş ocupa de astă dată nu de soarta hibrizilor Steaua II şi Dinamo II, ci de răsadurile sănătoase şi cu şanse de a da prospătură pe piaţa din Liga a doua. Din prima Ligă, nu prea e nimic de luat.

Posesia furiei

Ultima combinaţie a lui Jose: nu defensivi, ci fantastici

Deşi pixul mă trage să descînt finala de la hochei - Cehia-Rusia 2-1, cu o victorie a cehilor care mă întoarce la autobiografie… - mă văd nevoit să mă supun tot fotbalului şi problemelor lui aproape insolubile. Pe plan extern, Mourinho domină discuţiile şi, de ieri, ca să mă exprim cu naturaleţe, pot spune că mi-a dat cu ceva în cap. El susţine că ar fi “foarte nedrept” ca Interul să fie privit ca o echipă defensivă. Nu nedrept, ci foarte… El zice că-n returul cu Barcelona, jucînd în zece, “nu am fost defensivi, ci fantastici”. Ne ia de proşti? Nu mai ştim relaţia dintre un substantiv şi un adjectiv? Ei au fost într-o defensivă cu atît mai fantastică cu cît au avut o posesie mai mică a mingii. Nu contează? Nu. La Madrid, în finală, unde, după ochiul meu, au făcut cel mai bun joc al lor, intimidînd un Bayern pînă la a-l goli de inspiraţie, posesia a fost ceva mai bună, de 34-66. Nu (vă) deranjează? Nu. Vă place? Da. Atunci sînt gata să mă plec în faţa acestei neo-revoluţii. Mourinho demonstrează că se poate birui lăsîndu-l pe adversar să aibă mingea mai mult decît tine. Nu e “foarte nedrept”? - vorba lui. Şi ce-i cu asta? “Ce scrie pe tabelă?” era suprema întrebare moştenită de la Herrera. Cel care îl amenda greu pe Picchi dacă se trecea de el şi se marca pe partea lui.

Singura mea curiozitate - recunosc, derizorie… - este să ştiu care era posesia lui Inter pe vremea lui Herrera. Pe atunci nu se calcula atît de exact şi de repede, şi nici nu ştim ce-ar fi replicat magul. Mourinho, la problema asta, ne abureşte cu “noi jucăm fantastic, nu defensiv”. Mie ce-mi place la echipele lui este posesia furiei. Toate au în jocul lor o furie - transmisă de la apărarea în zece la atacul în doi - care, dincolo de tactică, scapă oricăror procente şi statistici. Furia stă la baza sistemului său. Vă place? Mie 80% - da. Dar tot pe Barca o voi prefera, pentru ceea ce mi-a rămas dintr-o transmisie în meciul cu Arsenal: pentru “încăpăţînarea cu care iese elegant din apărare în atac”. Încăpăţînarea în eleganţă… - Jose ar întreba ce-i aia.

Pe plan intern sînt un bucureştean care nu are nici o obiecţie sau supărare la podiumul clasamentului final. De cînd mi-a dispărut din Capitală Progresul finanţe-bănci sînt chiar un provincial. De aceea mă şi bucur că nu a căzut Craiova şi pînă la toamnă nu mă las torturat de groaznica întrebare: ce vom face în Europa?

Helenio Mourinho

Peste ani, portughezul a preluat şi a dus pe noi culmi şcoala magului Herrera

Cînd un narcisist de calibrul lui Jose Mourinho acoperă orizontul, e mai bine să nu citiţi literatura însoţitoare. E complicată şi irelevantă. Mourinho e un baroc infernal şi premeditat, iar aceste două fabrici de imagine au un efect devastator asupra comentatorilor. Discuţia despre Mourinho e o complicaţie care îşi ratează tema. Presupunerea de bază a acestei percepţii e complexitatea insondabilă şi uşor sumbră a Marelui Iniţiat. Indiscutabil, Mourinho are oarecari legături cu partea întunecată a firii, dar numai în calitate de actor al propriului personaj. Ca orice copil mare, Mourinho e un rebel care se place şi vrea să fie crezut de un public înfiorat.

Secretul lui Mourinho e tocmai lipsa secretului din spatele reprezentaţiei. Totul e la vedere, dar are un aer inevitabil care e luat imediat drept mister.

Mourinho propune adversarilor un contract elementar: aveţi dreptul să jucaţi cum vă taie capul şi încotro doriţi. Cu două subclauze: a) nu aveţi dreptul să marcaţi şi b) avem dreptul la un număr de goluri egal sau aproape egal (dar nu mai mic de jumătate) cu numărul de contratacuri declanşate per meci. Inter-ul construit de Mourinho e, practic, echivalentul unui tensiman care joacă ”de pe fund”. De ce n-a fost Chelsea aceeaşi baterie de bombardament de la mare distanţă? Adevărul e că nimeni nu are o explicaţie. Poate pentru că Bayern deţine reputaţia de F.C. Hollywood prin efracţie. Titularul e Chelsea.

Important e că Mourinho a reuşit să facă din Inter o maşină de impus realitatea ca regulă de doi simplă: apărare şi contră. Barcelona şi Bayern au primit libertatea de a se înfrupta din caracterul aparent absurd al vieţii: existenţa e grea şi scurtă (1 oră şi jumătate), după care dispari.

Dacă  nu mă înşel, triumful lui Mourinho a avut loc la Inter, iar acest detaliu a fost prea puţin comentat şi deloc descifrat. Mourinho a lucrat în umbra marelui Herrera şi s-a potrivit de minune cu ea. După exact 45 de ani, cineva are rigoarea şi fanatismul necesare pentru a face corp comun cu filozofia lui Herrera. Consecinţele sînt extraordinare şi fac un capitol de istorie remarcabil: Barcelona şi fotbalul ”de spectacol” devin un detaliu minor în această istorie care vorbeşte numai despre lucrurile finale şi cu adevărat importante. Alte două efecte: după apogeul tactic din finala Ligii, Cupa Mondială s-ar putea să fie cu adevărat o descătuşare, iar grefa de Mourinho la Real s-ar  putea dovedi un eşec.

Clasamentul, de la brîu în jos

La nebunia din ţară, ţicneala din fotbal e un sedativ

O doamnă cu un limbaj evoluat a fost înjurată de un golan. Cînd poliţia i-a cerut să relateze incidentul, doamna a lăsat privirea în pămînt şi a zis, cu un glas micuţ şi ruşinat, că mîrlanul s-a exprimat numai de la brîu în jos.

De la brîu în sus, treburile sînt oarecum clare în Liga întîi, în sensul că Steaua încă mai poate deveni campioană, dacă domnul Becali reuşeşte să îl facă pe Paszkany la un poker, iar domnul Bucşaru îşi plăteşte datoriile cu puncte. Steaua mai poate deveni campioană şi dacă toată România înnebuneşte brusc şi singurul om întreg la cap rămîne latifundiarul cu palat aurit la şosea. La buluceala de acum din ţară, e posibil orice. La buluceala de acum din economie, ţicneala din fotbal e un sedativ.

Clasamentul de la brîu în jos ar trebui confirmat după etapa de azi şi în viziunea lui Adrian Mititelu. Adică la DNA, cu poligraful şi mai apoi la Poliţie, cu pulanul. Patronul echipei aflate fix  la genunchiul broaştei are încă o dată dreptate.  Ca unul care a mutat Craiova la Turnu Severin, modificînd la modul clinic geografia fotbalului, Adrian Mititelu ar avea motive temeinice să reclame şi un examen psihiatric general. La cum merg lucrurile în campionatul nostru afacere, DNA-ul nu-l poate trata fără sprijinul de specialitate al unor medici de la Bălăceanca. O altă posibilitate de a garanta ordinea cinstită de sub genunchiul broaştei ar fi cuvîntul lui Dumitru Dragomir. Cum vede oricine, mijloace şi  instrumente avem, e nevoie doar să le folosim democratic.

Merg mai departe cu ideea monitorizării complexe, solicitînd, după ultima etapă, un control la oxiuri, nu la dopaj. Mutatul Stelei la Buzău face din mîncatul în fund şi scărpinatul în văzul lumii o prezumţie de epidemie. Cînd Rapidul va evolua cu Varga şi Bălan numai la SînNicolau Mare, Dinamo cu prinţii şi cu Molinerii lui pe stadionul sătesc din Frecăţei, iar Poli Timişoara la Chişinău, cu arbitri ceceni, n-o să se mire nimeni. Fotbalul românesc va licenţia în Europa cele mai inspirate soluţii de criză.

Mai sînt , oameni buni, doar cîteva ceasuri, pînă ce vom şti dacă cei mai mulţi dintre noi sîntem încă normali sau ne-am contaminat de la investitori de delir cronic. Cîteva ceasuri, nu pînă la sfîrşitul lumii, ci pînă la sfîrşitul acestui campionat. Dacă tot nu-s decît numai vreo zece, merită să le trăim ca deştepţii, de la gît în sus, nu ca mîrlanii, de la pîntec în jos..

Există nervi, dar şi tenis

Două icnete de entuziasm pentru Aravane Rezai

Cu plăcerea poate indecentă de a fi considerat un diversionist în faţa apăsătoarelor probleme fotbalistice - Viera la Cluj şi Iliev de la Craiova, distrugerea terenului din Ghencea în caz că, lecţiile de virtute morală de pe Bahlui şi Bega, catastrofa arădeană şi tristeţea pruncilor noştri de sub 17 ani - azi ţin să-mi întorc pixul şi privirea lui spre tenisul la care nu ne uităm decît atunci cînd ne permit Drogba, Mourinho şi Al-Hilal. Înainte de Roland Garros, au fost două evenimente: unul la care au vibrat toate telexurile - Rafa l-a învins pe Roger la Madrid - şi un altul, la care constat că nu s-a uitat mai nimeni din jurul meu.

Nu am citit nici o fărîmiţă de ştire cu privire la această demoazelă, persiană de origine, numită nu foarte complicat Aravane Rezai. Ea a cîştigat turneul ţiriachist de la Madrid, învingîndu-le pe Justine Henin (în primul tur), pe Jelena Jankovic (în sferturi) şi, în finală, pe Venus Williams. Nici mai mult, dar nici mai puţin. La cîte deziluzii m-au educat umilindu-mi vanităţile, nu mă dau descoperitor de genii necunoscute, mai ales că domnişoara din Franţa nu e chiar aşa ceva. Dar, văzînd-o pentru prima oară de-a lungul unui turneu foarte simandicos, vreo două-trei icnete de entuziasm nu mi-am putut reţine şi nu rezist în a nu le divulga. Fără a fi vreo masivă, ca Williams sau Mauresmo, dar nici vreo graţioasă, ca vreo Sharapova, ea ţine de specimenele cu fibră şi nervi de oţel a la Henin. E-n faza în care forţa loviturilor - egală şi pe forehand şi pe backhand - se impune imediat pînă la a-i imputa impulsivitatea; atacul la fileu nu-i încă o specialitate (la cine mai este?), dar ochiul îi permite îndrăzneli în faţa oricărei number 1, 2, 3…. Pe o defensivă de calibrul Jelena Jankovic, a scos-o din tenişi. Cu Venus a avut un prim set devastator (6-2), ca în al doilea să revină de la 2-5 la 5-5, după un game năucitor cu 6 mingi de set pentru surioară. Rezai are mai mult talent decît experienţă şi o ambiţie pe măsura loviturilor ei nimicitoare.

Mi se poate returna că adversarele ei nu s-au omorît cu firea înainte de Ronald Garros şi nu prea şi-au bătut capul cu o non-favorită. Accept cu condiţia ca acest argument - să nu dai totul înainte de Paris - să fie luat în seamă şi în jocul lui Federer cu Nadal. Oricît au ţinut să ne convingă comentariile CTP-ului că “Roger a jucat cu zgura pe creier” şi nu s-a enervat de ajuns, rămîn la părerea că omul nu a forţat la maximum. Nu avea voie? Nici un campion nu e obligat să satisfacă orgoliile noastre de comentatori mereu pe buze cu întrebarea: “E, ce v-am spus?”. Ei nu joacă pentru ca să ne dea nouă dreptate.

Burse şi stadioane

Echipele mici au fost victimele unui sistem de măsurare greşit

Chiar înaintea finalei Ligii Campionilor şi nu mult înainte de căderea (finală?) a euro, nimic nu e mai interesant decît revolta realităţii mărunte. Stranie conjuncţie: stadioanele şi bursele redescoperă simultan valorile elementare. La un capăt al acestui curent, echipele mici, semi-anonimele Fulham şi Portsmouth. La celălalt, socoteala după care nimeni nu poate trăi la nesfîrşit din banii pe care nu i-a produs. În ambele cazuri, instituţiile sacre şi greoaie ale Europei se aleg cu o devalorizare severă. Pînă şi finala Ligii Campionilor se va juca sîmbătă seara între două din aristocratele secunde ale Europei.

Nici Inter, nici Bayern nu încăpeau acum cîteva luni în tabelul princiar al favoritelor. Locul era ocupat de instituţiile nobiliare: Barcelona, Manchester, Chelsea şi Real. Investiţia supergabaritică montată de Real încă de anul trecut s-a risipit prima. Restul a căzut în trepte, hărţuit de  fotbalul strict al echipelor fără panaş. Chelsea a cîştigat cumva Cupa Angliei, dar a suferit pe parcurs o corecţie foarte asemănătoare cu deprecierea unei monede.

Înainte de a dispărea, dezmembrată şi vîndută jucător cu jucător, Portsmouth, o retrogradată în faliment, a fugărit neverosimil, pe Wembley, o echipă evident mai bogată şi mai dotată. Însă, vîrful acestei insurecţii a nebăgaţilor în seamă a fost purtat de Fulham, un club ruginit într-o istorie demult uitată. Fulham a pierdut pe muche finala cu Ateltico, dar a cîştigat restul. Un fotbal muncit şi inepuizabil a făcut demonstraţia virtuţilor directe, care transformă neputinţa aparentă într-o forţă covîrşitoare. Înfrîngerea din finală e un detaliu pasager. Esenţa e noua realitate impusă de aceste două echipe aşa-zis mici. Confuzia care echivalează grandoarea şi valoarea se apropie de sfîrşit. Mărimea contează, dar nu decide.

Echipele mici au fost prea multă vreme victimele unei măsurători care a stabilit că prestigiul şi gabaritul dau cel puţin jumătate din valoarea de joc. Ce se întîmplă atunci cu valoarea lipsită de ornament, cu puterea care vine de jos neflancată de presupoziţii şi reputaţie? Răspunsul a fost dat de burse şi stadioane. În cele din urmă, ceva sau cineva, o forţă care aşteaptă şi nu îşi pierde răbdarea, împinge pe scenă adevărul şi trage în jos închipuirile. Fotbalul nu e o excepţie de la regula imbatabilă a burselor: valoarea bate impresia. 

Ultimele trei - patru minute ale Craiovei

Echipa se simte obligată să fie fudulă ca patronul, să-l imite în ce-i mai rău

Nu cred să mai fi existat în campionatul nostru o echipă ca asta a Craiovei, pentru care minutele de prelungire să însemne mai mult dramatism, mai mult absurd şi mai multă pagubă de om prost. Nu cred să mai existe în Europa un alt campionat cu atîtea scoruri date peste cap, contra logicii jocului şi contra oricărei logici, în ultimele trei - patru minute, ca la noi. Iar dacă mai există pe undeva o echipă ca a Craiovei şi un campionat ca al nostru, cu atîtea sfîrşituri aiurea de meciuri, aiureala de acolo precis că n-are aceleaşi cauze cu aiureala de la noi. Cauze foarte diferite pot duce la acelaşi mare faliment.

În ultimele douăzeci de etape, în cinci partide - trei acasă şi două în deplasare - Craiova a încasat golul înfrîngerii în minutele de prelungire. Un 25 % de absurd maxim, în fotbal ca şi în viaţă, nu mai e nici ghinion, nici întîmplare. E un mod oltenesc, dacă nu cumva şi unul naţional, de a considera începutul şi sfîrşitul lucrului, e consecinţa unei dezordini funciare. Numai la noi se vorbeşte de o treabă neterminată în termenii lui “e ca şi gata”. Meciurile erau ca şi jucate, scorurile erau ca şi bătute în cuie, jucătorii erau ca şi plecaţi la cabine, publicul îşi epuizase resursele de mişto judeţean, şi cu toate astea Craiova a mîncat bătaie. Nu o dată, nu de două ori, ci de cinci ori. Cînd necazul se întîmplă de atîtea ori, poţi fi sigur că o să se mai întîmple.

şi o doză masivă de trufie la Craiova, trufia păguboasă a celui care se grăbeşte să-şi bată joc de adversar, cînd mai sînt totuşi nişte minute de jucat. E greşit spus că fotbaliştii Craiovei “au oprit motoarele, aşteptînd ultimul fluier”. Echipa s-a contaminat de un maximum de fudulie mîrlănească de la patron. Cînd te cheamă Mititelu, dar te dai tot timpul uriaş, echipa se simte obligată să se poarte ca patronul, să i se facă simpatică imitîndu-l în reacţii şi în lauda se sine. Craiova de azi n-are nimic din ambiţiile şi rigoarea celei de altădată. Îi poartă abuziv firma şi i-o face de rîs. Prea mulţi mititei şi-au făcut numele mare pe seama unui club cu un trecut stimabil. Şi măcar de ar fi vorba doar de nişte trei - patru minute din acest campionat, dar la Craiova e vorba de ultimele trei - patru campionate. Şi de ultimele zece - douăsprezece.

Experienţa de la Severin

Cînd dl. Mititelu ne-a făcut cretini

Aş fi un mincinos patentat dacă nu aş recunoaşte că luni, la Severin, la capătul acelei “partide uluitoare”, am fost convins minute întregi că am asistat la un blat. Cum să se întoarcă un scor, în România, de la un 0-2 la pauză la un 3-2 în ultimele secunde ale ultimului minut din prelungiri? Mintea mea a văzut imediat valize, a auzit mobile şi mobiluri, cînd, unde, cum nu contează. Sînt spectator român, nu englez, nu german, nu spaniol, la ei se poate, au alte salarii, alte pensii, altă religie, cum scria mare pe Stamford Bridge: “Chelsea e religia noastră”. La noi nu ţine. Ei nu au imaginaţia noastră colecivă. Ei nu au geniul suspiciunilor noastre care ne dor fix în pălărie. Pînă l-am auzit pe dl Mititelu că m-a făcut de ignorant şi cretin, ca şi pe toţi cei care am crezut că a fost blat. Dacă avea dreptate? Dacă aveam imaginaţia unui cretin? Cum să vîndă Craiova un meci care o ducea spre retrodradare? Şi ce puteri financiare are Clujul, ce mijloace de transport al valizelor, pe unde le introduce la cabine? Am încercat să-i opun rezistenţă: ce i-a venit Gazului să bată la Timişoara? Ce i-a mînat pe cei din Bistriţa să nu le dea meciul Urzicenilor? Nici aici nu-s valize de la Cluj? Cum să nu intri la idei miticeşti? Cum să nu-l crezi pe domnul Iancu, cînd suspectează Clujul?

O să mă credeţi sau nu, dar cînd am ajuns aici, la domnul Iancu, la ultimele lui performanţe, viaţa ideilor mele s-a schimbat. Nu a spus dînsul că la Dinamo-Timişoara se va lăsa cu fraudă? Care fraudă, dacă a învins Timişoara? Nu a susţinut dumnealui că la Steaua-Vaslui se va lăsa cu scandal? Unde a fost scandalul…? Domnul Iancu, martirul fotbalului nostru, nu mai e credibil. Oricînd anunţă o fraudă, i se poate răspunde blînd cu se şi ne înşală. Oricînd emite suspiciuni, naşte suspiciuni la adresa lui însuşi. Pentru un martir, e cea mai rea situaţie. Soluţia mea, după experienţa de la Severin, e următoarea: dat fiind că adevărul miticist sau mititel nu-l vom şti niciodată, să avem contrasuspiciuni la toate suspiciunile care ne halucinează strop cu strop, valiză după valiză. Şi ce-o să facem dacă nu vom mai halucina? Asta e chiar o problemă.

The latest cu Bessim Hogea

O lecţie despre fotbal undeva în Balcani

Nasuf conduce pînă i se apleacă. Viaţă şi orar de taximetrist kosovar în Anglia. Dar discuţia despre ”the latest ” e obligatorie. Ce a mai făcut ManU, ce scîrbe eficiente sînt ăia de la Chelsea, etc, etc şi încă un sfert de oră dezbateri suplimentare după punctul de destinaţie. Problemele curente ale lui ”the latest” s-au dereglat serios săptămîna trecută: Nasuf îşi ia concediu şi pleacă acasă, la Pristina. Căci – garantează însuşi Nasuf - Prisitina e Locul. Acolo şi numai acolo se pot vedea ca lumea Mondialele. Nasuf a pus deoparte 5 săptămîni de concediu. De fapt, face nopţi suplimentare ca să-şi dilate concediul. De ce la Pristina? Ce întrebare! Pentru că prietenii din cartier pregătesc un cantonament cu grătare şi bere. O lună de fotbal, răcnete, rîsete, palme peste frunte şi comentarii polifonice. Nu complet polifonice: sîrbii nu sînt admişi. Nu pe motive de fotbal. La asta sînt buni. Problema e altundeva şi Nasuf nu vrea să spună unde, dar îşi aprinde o ţigară, ori de cîte ori trebuie să dea detalii.

”The latest” e Bessim. Nepotul lui Nasuf. Are 12 ani şi e respectat în cartier aşa cum se cuvine să fie respectat un enciclopedist. Din mărturiile lui Nasuf, reiese că Bessim poate recita fără întrerupere şi fără greşeală loturile complete ale calificatelor. Bessim e, din informaţiile unchiului Nasuf, punctul de informaţie şi referinţă local. Cine are o nelămurire îl caută pe enciclopedist şi se luminează. Un fel de Hogea? Un fel! - încuvinţează Nasuf şi rîde cu poftă. Pentru că, tot el zice, noi sîntem musulmani, dar nu ca ăia!

Şi ce-o să facă Bessim Hogea între atîţia bărbaţi, grătare şi piramide de bere?

Nasuf se miră şi ridică sprînceana: cum ce-o să facă? Se uită cu noi la meci şi pe urmă se duce la culcare. Trebuie să-şi vadă de şcoală. Mai departe, doritorul poate afla că Bessim Hogea e bun la carte, iar dacă nu va mai fi o va lua pe coajă. Are 2 rînduri de caiete. Într-unele - temele de la şcoală, în celelalte - liste de echipe şi jucători. Altfel, nu merge! – explică Nasuf şi adaugă: trebuie să ajungă om serios cînd s-o face mare, nu să se ţină de fotbal. Munca e muncă! O spune Nasuf care trage pentru concediu. La Prisitna, cel mai bun loc de văzut Mondialele.

De-alde Buşi, care-aşteaptă pe la uşi

Jaful, ca ofertă: nu există mobil, nu e vorba de bani, deci nu există vinovaţi

Pe Cătălin Buşi, centralul meciului Astra - Steaua, nu trebuie să-l bănuim de nimic penal. Omul ştia că, înmulţindu-se arestaţii din arbitraj, a fost invitat să-şi prezinte oferta pentru colecţia de toamnă-iarnă. Nu i s-a dat, cum greşit au gîndit mulţi confraţi din presă, o şansă, pe care a ratat-o. Dimpotrivă.  Lui Buşi i s-a deschis  uşa, ca să arate ce are de gînd, în cazul în care va arbitra numai în Liga-ntîi. Buşi a dat un  examen şi l-a trecut cu nota maximă. Va primi două etape de suspendare reduse la una, dar va arbitra meciurile cu probleme, aşa cum i se va cere. Iar pe cele fără probleme, corect, adică după mercurialul şpăgii. Nu contează cine şi ce o să-i ceară. Se va şti la momentul potrivit. Important, pentru Buşi şi pentru anonimii care aspiră la fluierele împuşcăriabililor e să li se dea prilejul de a fi canalii. Felul în care Buşi şi-a dovedit disponibilitatea în acest sens e mai mult decît un examen luat. E un angajament. În mafii, aspiranţii la statutul de ucenic trebuie să vină ei, fără a li se cere, cu un avans la loialitate. Ucid din proprie iniţiativă un duşman al clanului şi naşul ia aminte: E băiat bun, ia să-l punem la treabă!

Asta a şi aşteptat Buşi, să omoare un meci fără să i se comande. E băiat bun, au exclamat în consens federalii, mai marii Ligii şi luptătorii din provincie pentru marele tort european, din toamnă o să-l punem la treabă pe bani!

Pentru modul în care a arbitrat pro Steaua, la Buzău, Buşi nu poate fi decît înjurat. N-a fost mituit, nu a primit nici un ordin de nicăieri, greşelile lui sînt din categoria celor care nu suportă interpretări: dacă nu e mită, înseamnă că e prostie. Or, pentru prostie sancţiunile sînt suportabile şi nu apar în CV. Toţi sîntem datori într-o viaţă cu o tîmpenie, iar cei mai mulţi o facem fără nici un folos. Buşi a înţeles perfect mersul vremurilor. O tîmpenie e o investiţie. Buşi a venit printre primii cu dovada că  pricepe, chiar şi fără să i se ceară, din ce parte bate vîntul. Nu-i deloc sigur că o să bată dinspre Steaua, dar e sigur că n-o să bată dinspre Astra.

Ceea ce a făcut arbitrul Buşi se cheamă jaf de întîmpinare. Nu există mobil, nu e vorba de bani, deci nu există nici vinovat. Buşi nici măcar nu e o persoană. El e un “clasic românesc”. E un ins lipsit de demnitate, într-o ţară în care a fi lipsit de demnitate e mai mult decît un talent. E un dat istoric.