April 2010 ↓

Ceata lui Piţigoi, dai în unul, ţipă doi

Cei doi Karamieni au fost tot timpul trei: Arman, Artiom şi Arthur

Ca să-ţi poţi imagina ce probleme, frizînd adesea absurdul, vei avea la o echipă cu doi gemeni univitelini, trebuie să-ţi închipui că ai trei. Iar dacă nici cu trei nu ţi-e clar că nu vei conta cu adevărat decît pe unul, dar şi pe acesta doar cînd vor mai îndulci din şantaj ceilalţi doi, atunci imaginează-ţi că te-ai pricopsit cu patru. Şi nu cu orice fel de străini, ci cu o familie de fotbalişti armeni, mai buni negustori de orice - o ştie toată lumea - chiar şi decît grecii şi evreii. Cînd Iancu a cumpărat Karamieni cu legătura, ca la promoţiile de lichidare de stoc, adică plăteşti unul şi capeţi doi, nu i-a trecut nici o clipă prin cap că va trebui să aibă de a face în permanenţă şi cu Arthur, fratele şi negustorul de gemeni.

Se ştie că, într-un tandem de gemeni pe care nici mama lor nu-i deosebeşte, unul e totuşi niţel mai altfel decît celălalt. Eu  nu am reuşit să-mi dau seama dacă Arman e mai bun în teren ca Artiom sau invers. Şi nu din cauza asemănării. Nu am reuşit să-mi dau seama, întrucît cei doi n-au contat niciodată în joc cît doi, ci numai cît unul şi ceva. De multe ori şi mai puţin ca unul. Nu s-au omorît cu munca, pentru că nu puteau fi controlaţi în nici un chip: nici cu vorba bună ori rea, nici cu banul, nici cu contractul. Dădeai într-unul, ţipa şi celălalt. Boicota  jocul unul, făcea fiţe şi celălalt. Se lovea la oase unul, se dădea rănit şi celălalt. La gemeni, mimetismul e o chestiune genetică. Ca să nu mai vorbim de rolul de regizor al afacerilor de familie al celui de al treilea frate, impresarul nejucător Arthur.

Acum, ne-am dat cu toţii seama ce mare brînză a făcut Iancu, semnînd cu gemenii un contract pe cîţiva ani, văzîndu-i pe Arman şi pe Artiom cum reuşesc  să prostească încă un patron. De data asta cu un contract scurt, de doar un retur. Era logic ca, la Steaua, Karamienii să nu joace aproape nimic, fiindcă nu poate să le facă nimeni nimic nici cînd joacă şi mai puţin decît nimic. Iau banii şi-şi văd de drum. Arthur şi-a plimbat fraţii cîteva luni şi pe la Steaua, nu ca să-i vîndă mai apoi cu oasele rupte, ci să poată păcăli alt patron, cu un cotract lung.
Karamienii nu-s mari talente, nu-s nici mediocrii mediocrilor. Sînt doar trei fraţi şmecheri, care au descoperit că nu-i nevoie decît de unul în teren, ca să se umple de bani nemunciţi şi ceilalţi doi. Nu contează care frate joacă: Artiom, Arman, iar la o adică şi Arthur. Ori poate Armion, Artiman şi Arthurian, că mare deosebire nu e.

Herrerinho

Fotbalul lui e plicticos de eficient

Şi-acum, ce facem? Îl ridicăm în slăvi pe Mourinho, aşezîndu-l lîngă Herrera? De ce nu? Îl urîm? Şi asta ar fi de înţeles. Am scris despre Messi că e teribil - sînt silit să admit că şi Mourinho e teribil. Teribil de încăpăţînat în metodă. Teribil de priceput. Teribil de indiferent la antipatia violentă cu care îl tratăm noi, aceştia, cei care nu-i suportăm fotbalul sărăcuţ în idee, precis în cinism, dar crîncen în dăruire. Mourinho ne este insuportabil fiindcă ne obligă să tăcem în faţa victoriilor lui. Şi, poate cel mai grav, fotbalul lui e plicticos. Plicticos de triumfal, de eficient. Nu avem altă replică la acest plictis decît un urlet al neputinţei de-al înfrînge: “Bagi fotbalul în criză, preafericitule!” sau, mai blînd: “Cît timp o să ne mai plictiseşti?”.

O spun de-a dreptul: de cîteva ori am butonat de pe Camp Nou la Mondialul de snooker, unde Ronnie nu putea să-l biruie pe acest tînăr mohorît de Selby. (Şi la ei se schimbă generaţiile) Ştiam că Messi-Xavi, oricît o vor freca, nu vor da două goluri, deşi ar fi trebuit, conform dreptăţii, să le dea cinci, vorba ridicolului ăla de Ibra. Dar fotbalul nu se ocupă cu instaurarea dreptăţii pe gazon. El, fotbalul - mai cu seamă cel al lui Jose - se ocupă cu adevărul care e numai unul: acela înscris pe tabela de scor. Vom trebui să suportăm mai departe, pînă la răcirea totală, această teribilă şi plictisitoare nedreptate? Lui Herrerinho nu-i pasă şi nu-i putem face nimic, nici dacă inventăm încă un Messi, căci lîngă ei va instala doi-trei oameni excelenţi la anihilare.

Aici e, aş zice, nebunia acestui geniu tactic: el se bazează pe fotbalişti niciodată extratereştri, dar extrem de dotaţi, care îl ascultă şi se supun fără crîcnire ideii lui fixe: jucăm aşa, ca înainte de toate ei să nu marcheze. Italieni, neitalieni, albi şi negri - la ei nu are importanţă cît joacă pe euro buni şi mulţi - plus un român (a fost marea mea curiozitate: ce şi-or fi spus Chivu şi Messi?) pot face din nişte “galactici” nişte pămînteni, nici măcar ghinionişti, prea puţin ratangii, căci ocaziile incredibile în careu dacă au fost două-trei la o posesie halucinantă a mingii. (De altfel, de cînd am văzut ce ocazii a putut asasina Iaşiul în careul lui Dinamo, nu mai folosesc incredibilul în fotbal) În fine, îl urîm sau nu pe Mourinho - e cert că vom avea o finală europeană fără Messi, fără Rooney, o finală de tereştri, care dacă nu ne vor plictisi, încă va fi bine. Amărăşteanul din mine nu crede că Bayern şi Inter ne vor scoate din criza fotbalului jucat de cei bogaţi.

Prostituata bleu

Trei cetăţeni francezi de vîrste cuprinse între 22 şi 30 de ani au intrat în centrul dezbaterii naţionale înainte de a intra, poate, la închisoare

Frank Ribery, Karim Benzema şi Sidney Govou sînt cele mai noi ţinte ale predicii despre depravare fotbalistică. Un canal de televiziune (TF2) a reuşit chiar să seminarizeze savant chestiunea, convocînd aceeaşi distribuţie cugetător-ilustră cu care abordează de regulă chestiuni ca: globalizarea cea feroce, gheţarii tot mai mici sau Obama Izbăvitorul. Predica plenară aruncată în direcţia celor trei are două feţe şi despre ele ar trebui vorbit în mod egal. Nu selectiv şi în nici un caz ipocrit.

Prima parte e în regulă. Adică descrie o mare neregulă. Într-adevăr, cei trei s-au culcat pe bani mari (3000 de euro şedinţa) cu o prostituată minoră. Vinovăţia e probată şi încadrarea legală nu va fi o problemă dacă justiţia are cu adevărat autonomie în faţa fotbalului. Dar Franţa e deja calificată la Mondiale (după un furt muncit din greu, de mai multe rînduri de superoficiali). Prezenţa celor trei în naţională va fi aproape sigur declarată, ca apa cea mai pură, d’interet public. Însă, asta nu poate schimba nimic. Cei trei rămîn vinovaţi şi detestabili chiar dacă justiţia va reuşi în timpul rămas pînă la Mondiale să se înece într-un pahar de Perrier. Pînă aici predica e întemeiată.

Partea a doua e discutabilă, în primul rînd pentru că e cît se poate de nediscutată. Cei ce acuză şi folosesc detunător prima parte a predicii nu spun nimic despre partea care îi face dacă nu complici, atunci măcar simpatizanţi. Căci Ribery, Benzema şi Govou, alături de zecile de mii de colegi de salariu, glorie şi desfrîu din diviziile Vestului şi Estului nu sînt chiar de capul lor scandaloşi. Ce e oare de aşteptat de la un puşti transformat peste noapte în idol şi mitraliat din toate părţile cu bani? Investiţia publică în nebunia celor trei e veche şi masivă. Supraevaluarea dementă a fotbalului a produs efecte. Iar efectele economice sînt nimic pe lîngă debusolarea totală care topeşte un puşti talentat.

O privire mai atentă asupra obiectului delict duce povestea mai departe. Zahia Dehar, prostituata minoră de lux pe care au frecventat-o mai multe loturi reunite, nu e culeasă de sub pod. Dimpotrivă, domnişoara populează show-uri tv, mizînd pe “înaintare” şi are o carieră media robustă. Cineva dintre cei ce promovează dreptul la entertainment descătuşat ar trebui să se simtă un pic vinovat. Prostituata frecventată de les bleus a fost mai întîi a publicului.

Cine pe cine păcăleşte?

Nu Gigi Becali e cel care pierde, pierd numele, demnitatea şi istoria Stelei
  
  N-o să ştim probabil niciodată ce a fost în capul celor care l-au adus pe neisprăvitul de Gora Tall la Steaua. Politicos ar fi să spunem că i-a presat timpul. Normal ar fi să zicem că nu ştiu meserie, că nu le merge mintea şi că se iau după ce zic unii şi alţii. Logic e să gîndim că, ajunşi la o scadenţă cu achiziţiile lor dezastruoase, oamenii lui Becali l-au lăsat pe Stoichiţă să se mai compromită şi el. Putem să presupunem şi nişte inspiraţii manageriale la marele risc, din categoria cacealmalelor de la poker. Cînd însă păcăleala merge pe acelaşi scenariu de cîţiva ani buni, iar păcălitul e de fiecare dată patronul, sîntem îndreptăţiţi să spunem lucrurilor pe nume, să nu mai umblăm cu aroganţe şi metafore: la Steaua e jaf pe faţă! E jefuit numele echipei!

   Ca toţi frustraţii ajunşi cu ambiţie, noroc şi o imensă nevoie de revanşă sus, Gigi Becali e vulnerabil la laude. Face urît cînd e contrat, dar cu lauda îl înmoi şi îi iei banii. Gigi Becali nu-i nici darnic, nici risipitor. E slab la mîngîieri şi linguşiri. Cei care i-au băgat pe gît tot felul de  Grzelaci, Bibişcovi şi Parpaşi şi-au făcut parte chiar şi cînd i-au transferat gratis. Un transfer gratis înseamnă totuşi o mulţime de cheltuieli colaterale. Înseamnă comisioane şi atenţii, bani pentru instalare şi salariul contractual, impozite, cantonamente, transport, mîncare, doctor, antrenori… Un fotbalist care nu joacă, produce continuu pagubă. La Steaua, climatul e unul de pagubă instituţionalizată. Banii lui Gigi Becali nu mai fac profit, ci pierdere.

    Suporterii văd mai bine chiar şi decît ziariştii: Nu Gigi Becali e păcălitul. Nu de banii lui Becali le e lor milă. Jaful e la numele Stelei, la istoria şi demnitatea echipei. Gigi Becali va recupera, are talent la recuperări, dar ce a pierdut acum echipa Steaua nu se mai recuperează. Ruşinea, panica, incompetenţa nu lasă doar urme. Lasă răni deschise. Declaraţia lui Stoichiţă, cum că la patru transferuri reuşite are şi el dreptul la o ţeapă vine pe fondul unui mod comun de a gîndi relaţia cu clubul: angajaţii Stelei au cu toţii dreptul la cîte o ţeapă. La felul relaxat la care a spus prostia asta imensă antrenorul, dreptul aduce a datorie: toţi angajaţii lui Gigi Becali se simt datori să-l ţepuiască măcar odată. Să-şi bată măcar o dată joc de clubul care i-a făcut mari. 

În rînd cu granzii. Şi Barca poate fi banală

În fine, în fine, trăiesc şi eu o mare satisfacţie de român la nivel înalt şi elegant: îi văd şi mai ales îi aud pe granzii Europei - cu care de ani de zile nu îndrăznesc a ne pune în fason… - argumentînd la eşec ca la noi, în Bănie, pe Bega sau în Regie, adică luîndu-i de gît pe arbitri, strigînd că au fost jecmăniţi, urlînd că nu li s-a dat un penalty şi alte grozăvii pedestre. Zeii se ceartă ca muritorii. Ziceam că nu voi citi, venite de la Barcelona, declaraţii de tip Borcea, Turcu, Iancu, cînd se pun ei cu gura pe Balaj, Tudor sau Augustus. Ziceam că ne sînt prea superiori în fotbal şi în cultura lui, prea domni ca să se exprime ca noi, sărăntocii obsedaţi de hoţii ăştia cancerigeni de la centru. Aiurea! “Am fost furaţi!” se strigă la Barcelona, Mourinho contraatacă cu norvegianul Ovrebo…

Cum să nu mă bucur că, uite, nu sîntem centrul mondial al porcăriilor, sîntem în rînd cu lumea şi mai ales lumea e în rînd cu noi. Se trage în portughezul care marţi seară ar fi tras pentru Mourinho al lui, aşa cum Kovacs Istvan ar trage pentru Pazskany Arpad, dar nu mi se explică de ce Barca, avînd 1-0 în minutul 19, printr-un gol lucrat nu de Xavi-Messi, ci de Maxwell-Pedro, a putut lua trei goluri, cum nu a încasat de-o viaţă. După ochiul şi pixul meu, Barca a jucat banal, să ţină un 1-0, hai, un 1-1, cu un Inter care nu e Arsenal, orice s-ar zice. Barca a gîndit banal, ca orice Stoichiţă la un 1-0 în Ghencea, dar şi ca un Ferguson în zilele lui negre, tur-retur cu Bayern. Vine vremea cînd se va înţelege totuşi că 1-0 e mai periculos decît un 2-0, chiar dacă Arsenalul a putut lua în ultimele 10 minute trei boabe de la Wigan (bombiţa zilei).

Acum, cînd granzii sînt pe cale să vină la ideile noastre, descoperind că arbitrajul e cancerul fotbalului, mai trebuie să li se spună încă un adevăr de aici, de pe la noi: nu e de ajuns să strigi “Hoţii de arbitri!”. Trebuie să te dai şi martir al lor. Patronatul european trebuie să ia notiţe de la prestaţiile domnului Iancu, în această direcţie. Dînsul, ca martir al fotbalului românesc, ca fiinţă umană care bagă banii, dar nu e respectat, este în patetism peste un Copos sau Turcu. Domnul Iancu poate ajunge să se dea victimă a unui CFR Cluj, comparat cu Victoria lu’ Postelnicu, deşi domnia sa, ca un mic nea Nicu, are la dispoziţie microfoanele televiziunilor unde, la o distanţă de un minut, ţine acelaşi discurs napocaliptic. Pentru mine, CFR rămîne mai gramaticală fotbalistic decît Timişoara, mai caligrafică în lamentaţii. Indiscutabil, pentru pixul meu, este Rapiduleţul; după un ciclu de eşecuri şi semieşecuri, înfrînge entuziasmant Steaua şi ne sileşte să aşteptăm cu sufletul la gură ce va face la Galaţi. Nimeni nu-i poate lua acest titlu de campion al contraperformanţelor şi al contracontraperformanţelor.

Acasă la Ştefănescu

Fostul căpitan al naţionalei păstrează ceva sacru pentru fotbalul englezFără englezi între ultimii 4 actori, Liga Campionilor e un pic văduvită de caracter. Nu e o pierdere prea mare. Subtitrajul franco-hispano-german traduce bine tot ce era pînă nu demult script englez. Dacă există, totuşi, o problemă, atunci e vorba de o criză strict internă a sistemului englez. Nu neapărat a fotbalului, care continuă să dea meciuri concomitent obscure şi fabuloase (Blackburn-Everton a fost săptămîna trecută echivalentul unei finale de fostă Cupa UEFA). Problema e altundeva. Mai precis, peste tot. Materială şi invizibilă de la sol, criza fotbalului englez are o eficienţă de nor vulcanic. Ea nu a atacat un punct anume, ci a slăbit, aparent nesemnificativ, elemente mai degrabă simbolice.

Într-adevăr, nici unul din cei 4 mari, n-a prins un loc între ultimii 4 ai Ligii. Nu pare grav. Slăbiciunea va fi surmontată în sezonul viitor. Capello crede că explicaţia ţine de economia politică: cluburile mari n-au mai investit suficient. E un argument prizabil într-o ţară în care oamenii judecă financiar mult înainte de a gîndi cu capul lor. Dar Capello însuşi e parte a problemei. Un străin care conduce (bine) naţionala engleză e o ştire despre nesiguranţa unui sistem care nu îşi mai poate avea singur de grijă. Nu e vorba de naţionalism aici. E pur şi simplu vorba de o lipsă de caracter pe care fotbalul englez n-a mai trăit-o vreodată. Iar semnul cel mai bine tăinuit al acestei lipse de încredere în propriile date vine din căderea instituţiilor.

În primul rînd, marile cluburi istorice. Manchester şi Liverpool se plimbă printre proprietari întîmplători. Arsenal e, de fapt, locul în care sporeşte fără să dea concluzii o logoree enormă despre stiluri şi direcţii multiple. Chelsea n-a fost niciodată o instituţie de statut clasic, aşa încît aventurile pestriţe ale concernului abramovist cad în afara discuţiei. În schimb, Wembley e în centrul centrului şi vorbeşte de acolo în mod exemplar.

În 1981, după un 0-0 cruciat pe Wembley, Costică Ştefănescu a plecat cu o mînă de gazon spre vestiar. În felul lui, libero-ul naţionalei colecţiona mituri. Iarba sacră de pe Wembley însemna istorie şi identitate engleză. Între timp, patrimoniul englez a intrat la rîşnit. Wembley a fost demolat şi reconstruit modern şi anonim în 2007. Gazonul nu mai are nimic legendar. Suprafaţa de joc s-a banalizat. Gazonul a fost schimbat de 11 ori în 3 ani şi a cedat din nou la ultima semifinală de Cupă. Ruina templului e mascată de o modernizare care a stîrpit orice urmă de tradiţie. Restul e amintire. Şi se se găseşte, sper, uscată şi presată, la Ştefănescu acasă.

Azi, fără dubii şi dube

De la Xavi la Tudorel, Radu, Liţă, Donose

M-am trezit de dimineaţă cu o parţială dar sănătoasă lene în pixul meu; mi-e cam lene să-mi dau cu părerea, să mă poziţionez - cum se zice în cultura la zi - în conflictul Dragomir-Becali. Nu am nici un chef să mă indignez şi să mai pun şi vehemenţă. Lenea provine din inflexibilul meu caragialism, cel care mă face să le citesc toate declaraţiile de azi cu un plictis de neclintit, cu un dezgust care îşi găseşte imediat expresia în fraza decisivă: “Domnilor, nu mai aveţi nici un haz!”. Cu cei fără haz mi-e lene să discut, să-i combat, da’mite să mai caut şi adevărul. Care adevăr? Sînt plicticoşi în mizeria lor de dau în gropi. Altă dată, pe cuvînt, aveau ceva haz, înjurîndu-se ca apoi s-o dea pe glumă şi pe table. Azi sînt serioşi, nu se mai înjură, se demască unul pe altul. Mă străbate o lene care-mi spune că, dacă se vor împăca sau nu, tot nu vom scăpa de ei oricît s-ar suspenda şi răssuspenda unul pe altul. Sînt mai tari decît orice guvern Boc sau Poloboc. Iar noi, ca în “Unora le place jazzul”, sîntem precum cei doi, saxofonistul şi contrabasistul, la mijloc, între două bande de gangsteri. Nouă ne place şi fotbalul, chiar sportul, atît cît mai e, neciuruit încă de dube şi dubii (Vezi cele două victorii covîrşitoare ale lui Fabian Cancellara în turul Flandrei şi Paris-Roubaix).

Ca atare, mie-mi place că lumea competentă l-a descoperit şi consacrat pe Xavi, omul fără de care nu ar lucra amessitorul, cel care l-a putut găsi acolo, în careu, exact unde trebuia, pentru 1-0 pe Bernabeu, şi tot acela care l-a pus în cursă pe Pedro pentru un 2-0 fără apel. În orice joc în unsprezece, geniile care fac diferenţa nu pot fi concepute fără un Gerson, Netzer, Donose, Beldeanu, Ţicleanu, Tudorel Stoica, Majearu, Liţă sau Radu Nunweiller… Dacă îi vom obscuriza, nu vom înţelege mai nimic din fotbalul asociaţie. De altfel, nu înţeleg de ce mi s-a imputat că am îndrăznit să amintesc, scriind despre Barca şi Arsenal, de acel 4-4 dintre Dinamo şi Urziceni, ca un meci bun la noi. De ce le-am “comparat”? Nu le-am comparat, am zis doar să nu fim totalmente orbiţi de mediocritatea noastră, mai există şi cîte un meci care saltă peste media ştiută (Aş adăuga azi şi CFR-Dinamo de alaltăieri). Problema este că nu numai ai noştri sînt aşa cum sînt, dar nici după străinezii interni nu se aleargă în Europa. Mi s-a împuiat capul cu clişeul Clujului, ca echipa “cea mai puternică de la noi”. Probabil. Îndrăznesc să judec în alţi termeni şi o socotesc doar cea mai gramaticală. Vi se pare prea puţin într-un soccer cu atîtea greşeli de ortografie?

Refuzaţi la export!

Orice macaronar care nu încape în fotbalul peninsular face carieră în România
Un ziarist din Finlanda, căruia i-am lăudat înainte de revoluţie, la gustarea profesională de după un meci interţări, un salam de-al nostru fiindcă-i “refuzat la export”, l-a gustat şi a strîmbat din nas. E atît de prost, a zis nordicul, că noi nici la export nu l-am trimite! Există, prin urmare, păreri atît de diferite, în ce priveşte reprezentarea prin produse, încît nici nu se mai cheamă păreri, ci politici.

Ce-i ciudat şi, cum spune o reclamă, “clasic românesc” e modul în care-i privim şi azi pe fotbaliştii şi pe antrenorii noştri “refuzaţi la export”. Îi privim cu admiraţie, la fel ca pe salamul acela refuzat cîndva de alţii. Ogăraru, care n-a făcut nici o brînză în Olanda, e aşteptat ca o delicatesă. Una e să nu fii bun în Olanda şi alta să nu fii bun în Cipru. Mai bun decît a nu fi bun în Olanda e să fii dat afară din Germania. Contează foarte mult cine nu te mai vrea, cine s-a păcălit cumpărîndu-te şi te trimite acasă cu coada între picioare. Dacă nu avea handicapul de puncte de acum, Rapidul ar fi luat precis titlul. La urma urmei, are în sfîrşit un antrenor refuzat la export. E drept c-ar fi fost mai credibil unul care n-a făcut faţă în Rusia, dar nici unul care a capotat în Bulgaria nu-i rău.

Pe scara valorilor neconfirmate în alte campionate, un antrenor care n-a rezistat într-o ţară arabă sau din America Centrală  e mai bine văzut acasă ca unul care urcă o echipă de provincie pe podium. Orice macaronar care nu încape în fotbalul peninsular şi care vine la noi cu blazonul de a fi fost de prisos la el acasă, în Italia, face carieră. Nu ia titlul, nu sperie pe nimeni cu meseria lui, dar are blazon: e nedorit de o casă mare! Formaţiile noastre de top s-au orientat primele spre reşapaţi, cu care speră să ia titlul. De ce să ia titlul cu atîţia jucători “refuzaţi la export”?  Păi, cum de ce? Ca să-i poată vinde iarăşi ca noi, iar după un an să-i răscumpere cu mare tam-tam în condiţia mai mult decît onorantă de vedete date afară de la mai multe echipe străine, nu doar de la una.

El e teribil

Un Messi de pe altă planetă nu-mi spune nimic

După o seară de geniu amessitor, urmată de o noapte cu o melodramă de intensitatea celei de pe Old Trafford, nu-ţi prea vine să discuţi despre Turcu, Gigi, Iancu, Mitică şi fotbalul lor în care numai punctele contează. Nu am timp să găsesc în colecţie de cînd am scris aici că Messi e peste Cristinel Ronaldo, aflat atunci la 92 de milioane. Acum voi adăuga că, faţă de el, Cristinel e prea fiţos şi chiar Rooney îmi pare greoi. În comparaţie cu Messi, cei mai cei mai dau impresia că se chinuie cu mingea, că se zbuciumă, că - iertaţi-mă - se screm. El se joacă. El zboară. El pluteşte. Folosesc cele mai umane verbe, fiindcă suport din ce în ce mai greu vocabularul extraplanetar. Un Messi de pe altă planetă nu-mi spune nimic. Tot aşa am scris despre Ronaldinho la vremea lui, despre Federer în tenis, la schiori nu mă pricep. Ca şi ei, Messi e un pămîntean care se joacă de parcă pe lumea asta nu ar exista caznă, efort, chin, cele mai amare munci. El entuziasmează prin uşurinţa absolut fermecătoare cu care munceşte din greu în driblinguri, pase şi şuturi; nu are nici un rost să-l înstrăinăm de Terra noastră. El e teribil. Teribil de bun, de talentat, de genial în meseria lui.

Pe Old Trafford a fost o altă (în)cîntare, alt scenariu, deşi arena zice că e a viselor. Care vise? Problema era dramatic de simplă: Manchester trebuia să învingă, Bayern “doar” să se califice, fie şi printr-un eşec pe tabela de scor. Era atît de clar încît la 3-0 pentru “englezii” numiţi şi Valencia, şi Nani, şi Van der Sar, totul rămînea discutabil, iar la 3-1, totul devenea complicat. Am atîta putere sufletească şi impertinenţă să scriu că Sir Alex a păcătuit prin trufie şi a subapreciat, la pauză, complicaţiile: de ce a vrut să menţină acest 1-3?, de ce a acceptat, în 11, să stea la cutie?, de ce a continuat să-l ţină pe Rooney invalid în echipă?… Ce credea? Că mor “nemţii” Robben, Ribery şi Olic cînd vrea ciunga lui? Poate că e vremea să ne mai luăm şi de Sir Alex, ca de orice nea Nae Manea? Dar miracolul rămîne: cum ajung să joace nemţeşte toţi străinezii ăştia negermani şi neeuropeni, de parcă ar fi urmaşii din tată-n fiu ai celor care în urmă cu peste 50 de ani au învins cu 3-2 o Ungarie a lui Puskas, care avea 2-0 în primul sfert de oră? Hai s-o lăsăm: fără golul din ofsaid cît casa al lui Klose cu Fio, poate că nu ajungeau aici… Şi golul lui Drogba de 2-1 cu Manchesterul cum a fost? Îmi vine să urlu pe româneşte: Hoţii! Hoţii!, dar mă reprim: care hoţi?

Barcenal - măreţie corcită

Arsenal a dat partea umană a unui meci dominat de supradotaţii lui Guardiola

O impietate: am ţinut cu Arsenal! A doua: nu mai pot ţine cu Barcelona! Explicaţiile rămîn la dispoziţia celor ce n-au trecut, deja, scîrbiţi, la următorul articol. Prima cauză a acestei duble inadmisibile e saţietatea. Saţietatea care intoxică ochiul la vederea echipelor perfecte. Această senzaţie rară a însoţit fotbalul fără cusur al Braziliei 1970, al Ajax-ului 1971 şi al Real-ului ediţia Zidane. Aşa ceva se întîmplă rar şi, pînă acum, acest amestec de beţie şi artă a funcţionat fără antidot. Poate, cu excepţia Germaniei 1954, o contraminune desigur germană care a distrus Ungaria lui Puskas.

Barcelona, ediţia Messi, joacă, pur şi simplu, dincolo de perfecţiune. E prea mult. După 20 de minute, lejeritatea cu care această echipă curge pe un flux de capodopere e de-ajuns. După 40 de minute, practica trasului de şireturi cu desăvîrşirea e prea mult. Un meci întreg e totuna cu o cură de deserturi sub monitorizarea unui “chef” francez. După care urmează Messi, surplusul infinit, într-o echipă care se lăfăie de Xavi şi Iniesta. Din acest moment, care poate însemna o serie de 4 goluri Messi sau o suită de 44 de pase încheiate în poartă, e nevoie de altceva. Ca de o bucată de pîine simplă în mijlocul unui festin de nuanţe şi fineţuri. E nevoie de fotbalul simplu, de fotbalul neajutorat sau, mai bine zis, de speranţa celor ce încearcă fără să stea pe un arsenal nelimitat. E nevoie de un arsenal limitat. E nevoie de Arsenal.

Demonstraţia de pe Nou Camp e înşelătoare. Arsenal a jucat tehnic modest, a făcut figură de elev sub-dotat-semi-handicapat, dar a jucat un fotbal de voinţă şi speranţă neîncetate. Arsenal a dat partea umană a unui  meci dominat de supradotaţii lui Guardiola şi viciat de uşurinţa supraumană a lui Lionel Messi. Fără Fabregas, Arşavin şi Gallas, piesele care ar fi echilibrat meciul pînă în pragul decenţei, Arsenal a jucat totuşi ceva. A sperat dincolo de speranţă, a deschis scorul şi a încheiat călcată delicat şi metodic de carul alegoric supraîncărcat al Barcelonei.

Ce rămîne de remarcat după triumful superb al maşinii de organizat triumfuri Barcelona e Arsenal. Observaţia nu e secretată de ciudă sau de resentiment (pe numele lor mult mai exact “oftică”). Observaţia vine din nevoia de fotbal integral. Acel fotbal care aşază la locul lor fisurile şi nesiguranţele. Un joc desfăşurat în realitate. Un joc mai asemănător cu inconsecvenţele absurde ale vieţii decît cu extazul fără pată al Barcelonei. O măreţie corcită: Barcenal.