March 2010 ↓

Benz Ribery

Metisajul poate produce splendori, pentru că şcolile naţionale îşi ating repede limita

Marţi seara la Munchen, Bayern a retrimis fotbalul german la Cupa Mondială după un meci de sturm und arbeit fără fisuri. Sau, cu toate fisurile reparate din mers, prin muncă şi voinţă în cantităţi nelimitate. Pe cealaltă jumătate de afiş, Lyon şi Bordeaux s-au limitat la une soiree foarte galică. Lyon a forţat victoria şi probabil calificarea, dar nimic n-a lăsat impresia că fotbalul francez revine la Cupa Mondială. Diferenţa e mai mult decît o chestiune de stil.

Partida anglo-saxonă a fost categoric mai cuprinzătoare decît partida galică. Bayern şi Manchester au lucrat împreună, dar numai Bayern poate face din muncă un cult care converteşte orice: echipe adverse, tribune ostile, ziare, case de pariuri - la nevoie, roci şi metale. Povestea forjată de Bayern marţi seară n-a fost o istorie scrisă în gotice. Bayern a întors un meci pierdut pentru că a folosit un motor german cu acceleraţie franceză. Motor Benz - acelerator Ribery. Fără travaliul efervescent al lui Frank Ribery, Bayern n-ar fi triumfat. Ar fi cîştigat pentru că ingineria germană nu poate pierde dacă e lăsată să tureze 60-70 de minute din 90. Cu Ribery, victoria agregatului Benz-Ribery a fost un triumf. Un triumf  nesuferit şi scrîşnit, dar total. Un triumf tipic german, adică echivalentul unei şenile pe faţă şi vertebre.

Lyon şi Bordeaux au consolidat pe cealaltă parte a tabloului reputaţia limitată a fotbalului de factură pur galică. Un elan superior expresiei din teren a făcut şi din această mostră de fotbal un spectacol parţial interesant, parţial previzibil. Strămutat în cadrele de fier ale fotbalului german, flaconul de esenţă galică a făcut minuni. Ribery a strălucit intens pentru că e Ribery şi pentru că a jucat în context anglo-saxon. Reacţia fertilă care a făcut din Ribery detonatorul din inima sistemului de asediu german confirmă o teorie demult retrogradată: metisajul produce splendori. Separat, şcolile naţionale îşi ating limita foarte repede. Dacă sînt însă, sudate în punctul perfect, aceleaşi stiluri şi aceleaşi limite produc o sinteză imbatabilă.

Generaţia cu trei picioare

Un mediocru între proşti pare bun, un mediocru între buni, nu mai e mediocru, e prost

   La cum se joacă fotbalul azi, două picioare de om nu ajung. Poate c-ar trebui să spun, cu formula consacrată, două picioare pe cap de fotbalist, întrucît cele mai multe necazuri la picioare, de la cap se trag. Mai bine zis de la faptul că miza e toată pe picioare, la antrenamente muncindu-se foarte puţin sau deloc cu mintea. Nici una din vedetele care au păţit fracturi majore la tibii şi peronee ori cărora li s-au rupt ligamentele n-a mai revenit, după operaţie sau după o serie de operaţii la partea vătămată, în marea performanţă. Zicu şi Pleşan nu vor mai fi niciodată ce promiteau, de frica recidivei. Nu se mai bagă ” la rupere”, fiindcă ştiu ce-i aia. Infirmeriile Stelei şi ale lui Dinamo trimit în arenă numai recuperaţi parţial. Fizic or fi fiind ei, recuperaţii, buni de luptă, dar psihic sînt definitiv răniţi. Nu-s deloc rare situaţiile în care piciorul accidentat şi reşapat s-a frînt din nou. Dimpotrivă, intră în categoria excepţiilor jucătorii care au rămas ce au fost şi chiar mai mult decît atît, după nişte luni nesfîrşite de pauză chirurgicală.

   Ce li s-a întîmplat lui Florin Costea şi lui Lucian Goian, într-un moment de vîrf al carierei lor, aş îndrăzni să zic că era fatal să li se întîmple. Şi nu neapărat numai lor, ci tuturor jucătorilor, cărora li se cere, într-un campionat ca al nostru, al furiei revanşarde, al ultimei şanse şi al vîrfului de criză, să dea mai mult decît le-ar permite climatul tehnic rudimentar al competiţiei şi propria formaţie. Poate c-aţi observat, dar africanii aduşi în Liga-ntîi n-au probleme cu oasele. Nu pentru că ar fi fost mai bine hrăniţi cînd erau mici. Toţi sînt genetic mai robuşti, mai puţin vulnerabili la trîntele primitive din teren. De cîte ori văd că se lovesc un fotbalist de culoare cu unul de-al nostru, aş putea paria că al nostru se ridică de jos ultimul, dacă se mai ridică. E probabil ca stranierii să fi învăţat mai bine lecţia protejării decît lecţia atacului. Ca să nu mai vorbim de modul “profesionist” în care scot din joc adversarii, fără să se umple de oprobiul public.

   Nu-i deloc o coincidenţă că atît Costea, cît şi Goian au fost cumplit accidentaţi de portari, nu în confruntarea din afara careului. Li se cere portarilor mai mult decît pot ei să dea. Nu avem un campionat de atacanţi. Nu avem nici măcar unul de apărători. Nădejdea, atît a echipelor care trag la titlu, cît şi a celor care simt că retrogradează e în portari. Ce poate să facă Zapata, cînd apărarea Stelei e una de Liga a doua? Zapata gafează des, nu fiindcă  îi stă lui în fire să facă prostii de patrimoniu. La cîte erori adună meci de meci mult prea penetrabilii fundaşi ai Stelei, e normal ca Zapata să se năucească. N-ai cum să greşeşti “corect”, ca orice portar de echipă europeană legată, cînd apărarea ta gafează tot timpul pentru Guinness Book. Un jucător bun, care evoluează între mediocri, pare şi el mediocru. Un jucător doar mediocru, între mari jucători, pare prost de tot . Şi tot aşa.
   Ziariştii, patronii şi colegii de echipă înşiră în aceste zile tot felul de păreri despre viitorul lui Costea şi al lui Lucian Goian. Cine a trecut prin spitale şi a luat aminte la vorba medicilor, nu a putut să nu observe cît de des îl pomenesc aceştia pe Dumnezeu şi cît de serios vorbesc de vrerea lui Dumnezeu.

Gînduri, totuşi, patriotice

Nu au ei, patronii noştri!

Plec de la următoarea idee: s-ar putea să nu fim primii în lume nici în ruperea de oase, şi nici în hoţia arbitrajelor. Poate că şi-n alte ţări să nu fie zi lăsată de cel de sus fără să citeşti sau să tele-auzi de ligamente frînte, de coaste zdrobite, de chirurgie osoasă, dar şi de furturi pe faţă, de japcă neruşinată, de arbitri perverşi. Să nu ne-o luăm în cap… Poate că şi pe alte bombonere - cum le mai zice unor terenuri groaznice - şi pe alte maracane s-or rupe oasele şi muşchii unor Grigore, Costea, Goian, sau se ridică strigăte la cer pentru un penalty neacordat de un bandit de arbitru, pentru un ofsaid inventat de un gangster de la tuşă. Scriu mereu cu “poate”, deşi undeva, în sufleţelul meu de patriot, ascund certitudinea că nimeni pe lume nu ştie ce-i acela un patron, fie el din Pipera, Giuleşti, Groapă, Vaslui şi chiar Cluj. Mă doresc patriot rezonabil, deloc îngîmfat, dar nu-mi pot ascunde gîndul că în Italia, în Anglia, ba chiar în Rusia, Ucraina, pînă în Uzbekistan, mai pot fi patroni de fotbal de valoarea intrinsecă a domnului Turcu al nostru. Poate că nu am imaginaţie, dar nu-l aud nici pe Abramovici, nici pe Perez, cu atît mai puţin pe Berlusconi exprimîndu-se, şi încă la televizor, ca vreunul dintre ai noştri, ai mei la urma urmei…

Ne-a intrat cît de cît în cap că nu avem fotbalul lor, că nu e cazul să ne punem în fason cînd pînă şi naţionala noastră de U-17 nu contează în Europa, dar ce i-ar împiedica pe ai noştri să le importe - că doar e pe gratis, nu e chiar un Maybach… - maniera lor de a fi şi de a vorbi în lojă, în vestiare sau la tele(mea). Am atîta humor ca să nu disper nici din asta. Mai ales că sînt momente cînd îmi revine curajul şi simt că sîntem superiori bogătanilor din Occident. (Uf, lupta asta de clasă…) Chiar la începutul acestei săptămîni, inima mi-a tresăltat de bucurie citind de fraierii ăia de la Cagliari. Retrogradabila Lazio i-a bătut chiar în Sardinia cu 2-0, atît de clar că s-a urlat imediat ca la blatul numit la ei non-combat. Ce-au făcut sarzii? Au recunoscut! Preşedintele Cellino şi-a prezentat scuzele şi a mers pînă acolo unde nici o imaginaţie bine argăsită nu va ajunge vreodată: jucătorii, antrenorul şi chiar el însuşi le vor plăti fanilor biletele. Atîta lipsă de experienţă - nu zic de manieră - mă face să mă simt binişor şi să le strig ca la peluzele din cele patru zări: Bă, sînteţi mici! Nu se recunoaşte un non-combat nici în iad! Băă, n-aveţi şcoala vieţii!

Meciuri uitate, meciuri detestate, meciuri cîştigate

Chelsea-Inter a fost anihilarea. Anihilarea completăChelsea-Inter a avut ghinion logistic. S-a jucat înaintea Cupei Mondiale şi n-a fost finală de Liga Campionilor. Din această poziţie, drama de pe Stamford Bridge va prinde greu un loc în antologii. Însă Chelsea-Inter a lăsat în urmă cîteva lecţii dense.Înainte de toate, ştim după Chelsea-Inter că meciurile care spun ceva esenţial despre fotbal nu sînt neapărat meciurile de mare spectacol. Recenta dublă-triplă a lui Lionel Messi ţine de arta individuală pură, în vreme ce scrîşnetele de pe Stamford Bridge explică o zonă mai profundă. Lecţia de neuitat a celei de-a doua manşe Chelsea-Inter a fost anihilarea. Anihilarea completă. Inter a cîştigat distrugînd Chelsea pe secţiuni, departamente şi persoane. În 90 de minute de represiune sistematică: Inter a anulat linia mediană engleză, a umplut populaţia jucătoare adversă de cartonaşe galbene şi roşii, a scos din joc şi din minţi cuplul Drogba-Anelka şi a impus directive fără replică prin pasele de strategie perfectă ale lui Wesley Sneijder. Tot acest catalog de privaţiuni, umilinţe şi frustrări a cristalizat într-un produs care a unit prin paralizie psihologia individuală şi fotbalul colectiv. Practic, foarte practic, Inter a făcut din Chelsea o echipă capabilă numai şi numai de contemplaţia propriei neputinţe. Aici, în această capacitate brutală şi totodată subtilă de a bloca funcţiile vitale ale adversarului şi de a-l transfera într-o criză fără ieşire, stă sensul acestui meci destul de asemănător cu o şedinţă de control psihic şi tortură mentală. Evidenta lipsă de spectacol a raidului de anihilare organizat de Inter la Londra e balansată de lista întrebărilor care curg. De unde desăvîrşirea acestei capodopere anti-capodoperă? Resentimentul lui Mourinho explică mult, dar nu închide problema. Fără inteligenţa lui pragmatică, resentimentul ar fi rămas o albie goală. În fond, masca pustie de pe faţa lui Ancelotti a descris tocmai admiraţia învinsului dezarmat de o inteligenţă tactică net superioară. Chelsea-Inter va fi curînd un meci uitat. Unul din acele meciuri pe care amatorii de artă pură le detestă şi le uită rapid. Unul din acele meciuri care lucrează mai departe, mult după  eşecul la proba artistică.

Supăraţii de elită ai fotbalului

S-a deschis sezonul de solduri la Pleşani!

La unul din cotidienele la care am lucrat în anii de dupa 1989, de o consideraţie aparte se bucura o doamnă foarte suparată. Era atît de dezamăgită de colegi, de conducerea redacţiei, de revoluţie, de democraţie, de România şi de întreaga omenire, că vreme de patru ani n-a călcat la serviciu decît în zilele de salariu, dar şi atunci doar ca să realizăm cu toţii cît de profundă era supărarea asta a ei şi să-i pomenim numele cu veneraţie şi cu teamă. Se putea spune că, faţă de noi, mediocrii care nu eram capabili de o mare supărare, care nu fusserăm în stare nici măcar să facem o răzvrătire ca lumea, ea dovedea caracter.

Cum de altfel sînt plătiţi şi cîţiva din cei mai cunoscuţi fotbaliştii de-ai noştri, care n-o să-şi poată onora vreodată contractele. Bunăoară, Pleşan. Nu cred să mai existe un caz ca al lui Pleşan, plătit lunar cu mai mult de 10.000 de euro, ca să nu joace deloc sau, cînd joacă, s-o facă atît de modest, încît să le confirme de fiecare dată patronilor cît de mult au putut să se păcălească angajîndu-l. Cazul Pleşan, mai bine zis, această imensă supărare a lui Pleşan pe fotbal, nu înseamnă totuşi nimic, pe lîngă imensa supărare pe fotbal a lui Zicu. Dar şi cazul Zicu n-o să mai însemne mare lucru după ce Tănase o să se facă în sfîrşit bine, ca să se poată accidenta şi mai serios din nou. Cum a putut Steaua să-l cumpere pe Tănase, deşi ar fi avut şi timpul, şi mijloacele să afle că e genul de jucător care se rupe dintr-o carie sau dintr-o ţîţoasă de cabaret, nu înţeleg.

Poate că există mai multe trepte ale înţelegerii, iar oamenii care muncesc din greu pentru 1.000 de euro n-or să priceapă niciodată ce-i în capul oamenilor care sparg 2.000.000 pe nimic. Poate că e vorba de nişte bogaţi, cărora le place să se înşele pe bani mulţi. E şi asta o satisfacţie, să fii cel mai mare păcălit al campionatului. Să ţi se bage pe gît numai Pleşani, Eltoni, Grzelaci, Parpaşi şi Talli, iar tu să scoţi milioanele rîzînd, doar pentru mulţumirea de a-i insulta pierzîndu-le.

Cel mai deştept proverb financiar e şi cel mai uşor de înţeles: Cine nu pierde, înseamnă că e în cîştig. Fotbalul nostru va fi mai bun doar atunci cînd patronii lui vor face deosebirea dintre cîştig şi pierdere. Pînă una, alta, alde Pleşan, Zicu, Tănase şi Tall au adunat, pentru tot ce n-au dat fotbalului, mai multe elogii, emisiuni tv şi pagini de ziar decît toţi muncitorii adevăraţi ai arenei. Eşecul, cînd e unic, are un preţ mai bun ca adevărul de fiecare zi.

Terminus David Optimus Centrator !

Cine se bucură de anihilarea unui veteran e un începător în ale eticii

A durat prea mult? Cu siguranţă, media-fashion-celeb-show-ul din jurul lui David Beckham a iritat enorm. Fotbalul umbrit de acest halou luxos s-a revoltat urît şi a pus capăt întregii afaceri. Aşa ar putea fi explicată răfuiala din minutul 88 al partidei AC Milan-Chievo: Beckham a întins prea mult coarda, iar coarda şi tendonul s-au rupt, aşa, ca din întîmplare.

Bucuria care a mustit în reacţiile multor comentatori are, însă, ceva impudic şi nedrept. David Beckham a jucat ultimii 3-4 ani, numai cu gîndul la un loc în naţională. După calificarea Angliei la Mondiale, străduinţa lui Beckham a devenit o fixaţie permanentă. Marele star a acceptat să facă ucenicie umilă şi să dea probe de angajare în serie (A). Ruptura de tendon a lovit cu o precizie tipică pentru un pluton de execuţie. Căci accidentarea din minutul 88 n-a fost o accidentare. A fost o suprimare. Cariera lui Beckham s-a încheiat pe loc, într-o secundă fără recurs. Beckham va mai juca fotbal doar în reclame, iar reclamele cu Beckham vor dispărea curînd, dacă n-au dispărut deja.

Ura faţă de cultul comercial Beckham conţine o contradicţie flagrantă. Detractorii sînt oripilaţi de îndepărtarea fotbalului de fotbal. De ce avem un manechin celebru în locul unui fotbalist? Nu văd de ce n-ar fi putea fi cineva supărat pe comercialismul lui Beckham şi totdată mulţumit de calitatea pasei lui Beckham. Pasa lungă şi centrarea lui Beckham nu suferă comparaţie balistică şi fotbalistică. Cei ce s-au rezumat la a detesta celebritatea mondenă a lui Beckham şi-au luat ochii de la minge şi au pierdut în acest fel tocmai spectacolul pe care îl cereau respectat.

Necrologul englezului care centra perfect trebuie scris cu respect. În fond, fotbalul plin de grozăvii financiare şi impurităţi comerciale pe care îl înghiţim zilnic nu e scutit de dramă. Clasicii cad seceraţi, de la Owen la Beckham. În aceeaşi clipă, ascesnsiunea fenomenală a lui Rooney uimeşte şi împinge mulţimile foarte-foarte departe de cei ce au fost pînă acum o clipă uluitori. Beckham merită măcar un epitaf drept şi precis.

Multe subiecte, puţine predicate

Care antrenor român mai e azi un domn perfect european ca Jenei?

Subiectele fotbalului românesc de fiecare zi sînt  jucatorii, discotecile, Mutu, patronii, galeriile, transferurile, prinţii, maşinile, Borcea, surprizele, clanul Becali, scandalurile şi alte cîteva în relaţie cu acestea. Despre antrenori se vorbeşte doar la instalare şi la demisii sau cînd fac dezvăluiri şocante despre foştii lor patroni.

Cu antrenorii care se rotesc de decenii la retrogradabile n-ai cum să faci un fotbal mare. Nici cu cei mai spălaţi la minte, care se duc după bani în ţări cu un fotbal mic, dar avut. Nu putem numi nici un antrenor la Liga-ntîi care ar putea duce la titluri sau în Liga Campionilor echipe de mîna-ntîi de dincolo de Tisa. Boloni nu e un mare antrenor, ci echivalentul în Europa al unui autohton de locurile 5 - 8.  Fotbalişti la export se mai găsesc, dar antrenori de clasă continentală niciunul. Acesta e adevărul numărul unu al campionatului: n-are nici un antrenor român de referinţă, iar străinii sînt toţi de la recuperări, trompete, mandorline şi tobe sparte. Ca să fiu şi mai clar în ce îndrăznesc să afirm, vă propun să-i selectaţi, dintre jucătorii cei mai comentaţi, pe cei care ar putea deveni nişte antrenori capabili să scoată fotbalul din mediocritate. Unii au picioare, dar n-au minte, cîţiva ar avea minte, dar n-au antrenat-o într-o şcoală, nu vorbesc nici o limbă străină, de fapt nu vorbesc bine nici româneşte. Vor fi fiind şi cîţiva care ar putea deveni antrenori, după ce nu vor mai juca, dar dacă nu au un nume care să impună vor fi obligaţi să-şi facă mîna şi să-şi obosească ambiţiile în ligile inferioare, unde nici milă, nici îndurare nu e.

Antrenorii fac fotbalul, nu federaţiile, patronii şi fotbaliştii, pentru că înainte de a face fotbalul antrenorii fac fotbalişti. Numărul jucătorilor impuşi pe o treaptă superioară de antrenorii de azi din Liga întîi e mult, mult mai mic ca acela al jucătorilor stricaţi din nepricepere, deficit psihologic şi pedagogic şi mîrlănie de stadion. Care antrenor român mai e azi un domn european ca Jenei? Care patron şi-a propus să facă din fotbaliştii lui nişte domni ca şi el? Chivu e un domn nu numai fiindcă e prin fire un om echilibrat şi un ins bine crescut, ci şi pentru că anturajele din Italia i-au favorizat excelenţele de structură. Cîţi antrenori din Liga întîi pot să facă performanţă fără să înjure şi să-şi umilescă la modul soldăţesc jucătorii?
Şi o ultimă întrebare: care e antrenorul român de azi care ar trebui să fie un model şi un motiv de speranţă pentru întreg fotbalul românesc? Numiţi-l dumneavoastră, fiindcă eu nu mă încumet.  

Marele specialist

Cum mă tratez de mizeriile zilei?

Dacă azi-dimineaţă am boală (termen la zi) pe cineva, acela este specialistul, marele specialist, care m-a sunat miercuri noapte, în minutul 6 al meciului Real-Lyon, cînd Ronaldo a trecut vîjîitor de “omul lui” şi a înscris cu o exactitate năucitoare pentru un 1-0 care făcea, desigur, inutilă orice discuţie despre ce va urma. Specialistul, marele specialist, tocmai asta mi-a comunicat: “Cristinel a ucis meciul”. Marele specialist îmi transmitea o evidenţă, ceea ce dintotdeauna mă enervează. Mai ales că eram de cîteva zile în tratament; mă tratam de greaţa (termen la zi) pe care mi-o provocaseră doi incalificabili mahalagii ai fotbalului românesc. În asemenea cazuri, unii iau Emetiral, alţii nu mai ştiu ce curăţenii din bătrîni - eu iau pastile de fotbal. Mă tratam, mă spălam pe creier cu tot ce văzusem fotbal curat în ultimele zile şi nopţi: mă higienizam cu bomba lui Matici, imposibilă fără pasa de mare viclenie a lui Spadacio, mă clăbuceam intens cu cursa lui Frunză, cu centrarea lui miraculoasă la noi, cu Onofraş rîzînd de Jelev, cu minunea ultimei secunde care nu mai e minune cînd e în careu, liber, Kapetanos, mergeam cu filmul meu pînă la Robben-ul fantastic din dulcea înfrîngere a nemţilor la Florenţa şi ajungeam să mă gîndesc la ce-o să facă Rooney cu Milan-ul lui Beckham.

Exact în plin tratament cu fotbalul, care mă salva din mizerabilităţile zilei, marele specialist a găsit să mă tulbure cu această evidenţă: “Cristinel a ucis meciul”. Totul îl confirma. Realul nu avea decît o singură problemă: la cît îi bate pe lyonezii ăştia care nu puteau lega nimic, nici pînă-n 16? Pe bune, aşa puteau juca şi pretendentele noastre miticeşti la titlu… S-a întîmplat însă ceva straniu, cînd Higuain, singur-singurel, a trimis în bară, ratînd un 2-0 mai mult decît normal. Fără să fac pe deşteptul în faţa marelui specialist, am simţit, vă jur, că ceva s-a dereglat în logica şi ordinea lumii. Nu ştiu ce, ceva misterios, ca atunci cînd mingea nu vrea. Nu am îndrăznit să-i propun un pariu marelui specialist, Realul juca foarte bine, iar lyonezii, pînă în minutul 35, nu ştiau unde e poarta lui Casillas. Totuşi, după pauză, m-am concentrat şi am văzut ceea ce nici un specialist mare sau mic din lume nu a putut crede. 1-1 final. Marele meu specialist mă informase greşit. Degeaba a încercat să analizeze, să-mi explice, tactic şi strategic. Aici nu încăpeau analize, teorii şi savantlîcuri. I-am spus-o neted: “Nenorocitule, învaţă odată pentru totdeauna că sînt zile, la orice nivel, cînd doar mingea decide!”. Mi-a şoptit lugubru: “Fii serios!” şi a tăcut. Nu trebuie să vă spun că specialistul eram eu. Obişnuiesc de multe ori să-mi dau telefon şi să-mi propun pariuri dure. Ultimul e următorul: pe cît, bă, papagalule, că ăia doi se împacă!

Africa de Sud spaniolă

Tema Cupei Mondiale 2010 este simplă: cine poate împiedica Spania?

Fiecare Cupă Mondială lasă în urmă o idee care aşază suma dezordonată a meciurilor într-o poveste. În 2006, tema a fost revanşa: Italia a pornit din poziţia de clasic scăpătat şi a restabilit o dinastie. Mai înainte, în 2002, tema a fost puterea: Brazilia a început şi a terminat în apoteoză. Mult mai înainte, alte Cupe Mondiale au spus poveşti previzibile sau neaşteptate: de la palida Cupă 1990 anexată de regularitatea  germană, la fastuoasa Cupă 1970, incendiată de perfecţiunea istorică braziliană, la drama şi farsa Argentinei 1978 sau la pedeapsa aplicată rebelilor olandezi, în Germania 1974. Cazul Africa de Sud 2010 e atipic. În bine şi în rău. O anume slăbiciune şi o anume calitate spectaculoasă sînt de pe acum premisele Cupei Mondiale sud-africane.

Cupa Mondială 2010 e atipică între toate temele cunoscute, cu posibila excepţie Elveţia 1954, pentru că nu îşi va cuceri tema pe parcurs, ci o cunoaşte de pe acum. În 1954, întrebarea a fost cu mult înaintea primului meci: poate deraia Ungaria? Răspunsul a venit în minutul 84 al finalei şi a scufundat una din cele mai mari echipe ale tuturor timpurilor. Spania 2010 nu are totuşi componenţa magnifică a Ungariei învinse în 1954. Dar întrebarea e intactă şi a apărut, de asemenea, cu mult înainte de primul meci al Mondialelor: poate deraia Spania? Spania şi Barcelona - subdiviziunea ei catalană – au impus tema Cupei Mondiale 2010 cu o suită de demonstraţii care au adjudecat ultimele Europene şi ultima Ligă a Campionilor.

Pentru sceptici şi ezitanţi, Spania a livrat un supliment masiv la Paris, săptămîna trecută. Amicalul în care Spania a redus Franţa la dimensiunile meschine ale unei echipe de provincie a fixat tema Cupei Mondiale de peste trei luni.

Spania pare să fi depăşit în sfîrşit faza aspiraţiilor şubrezite de un moral oscilant. Asta face din Spania o favorită plauzibilă, cu atît mai mult cu cît rivalii nu au nimic monumental de comunicat. Germania e neclară, Anglia joacă mai nou împotriva tabloidelor, Brazilia seamănă cu naţionala secundă a Braziliei, iar Argentina poate mult, dar e antrenată de Maradona. Întrebarea e cu atît mai interesantă: va reuşi cineva, vreuna din marile echipe sosite în Africa de Sud fără deplasament clasic, să împiedice victoria spaniolă? Dacă da, vom avea o Cupă Mondială uitabilă sau de neuitat din motive greşite.

Cei patru mititei mai sînt trei: Mititelu şi Solomon

Există şi pitici de doi metri, iar primarul Craiovei e unul din ei Universitatea Craiova ar putea fi prima echipă de fotbal din Europa care dispare din prea multă dragoste. Un gen de dragoste judeţeană unică şi de nedefinit în termenii omenescului întreg la cap şi la simţiri, în care patriotismul local e metastaziat de trufie, iar generozitatea şi rapacitatea seamănă atît de mult, încît nimeni nu mai ştie unde se termină una şi unde începe alta. Ar mai fi ceva propriu sponsorilor olteni, în dragostea lor plină de zel pentru fotbal. E greu de găsit un alt loc pe continent şi chiar în ţară, unde iubirea să conţină atît de multă prostie, fudulie şi ranchiună. Atîta patologie patriotică şi agresivitate publică. Neţoiu, Dinel Staicu şi Mititelu, dimpreună cu primarul penal Solomon, n-au în comun doar ambiţia de a sacrifica Universitatea, pe altarul unei iubiri de multe milioane de euro, ca s-o poată apoi jeli, ca pe marea lor iubire, pe lei, ci şi statura. Deşi e mătăhălos şi mare cît uşa, pe dinăuntru Solomon e tot un frustrat de un metru şaizeci. Există şi pitici de doi metri, iar Solomon e unul din ei.Una din legile meseriei de jurnalist spune să nu discuţi un dat fizic ca pe o cauză a lucrurilor. Întrucît nici eu nu sînt un malac, întrucît cunosc pe propria-mi piele grijile omului de statură mijlocie, nu pot să nu observ că Neţoiu, Dinel şi Mititelu par ieşiţi dintr-un ou. Nu statura îi face gemeni, ci firea, manierele, nevoia clinică de revanşă, precipitarea în relaţiile cu semenii şi nu în ultimul rînd grosolănia. Cine spune Mititelu, se gîndeşte automat la Neţoiu şi la Dinel Staicu. Şi invers. Sînt toţi trei parte egală în ecuaţia distrugerii Universităţii. Iar mai presus de ei, terminînd oficial tot ce-au început să strice la negru cei trei mici giganţi ai fotbalului afacere, marele mititel Solomon, primarul sub a cărui orînduială Craiova a devenit oraşul clanurilor şi al violenţelor de tip mafiot.La istoria unui club cu adevărat merituos, cei patru au scris ultimul capitol, epilogul ruşinii şi ameninţarea retrogradării. Dacă Mititelu, în dorinţa sa clinică de răzbunare, ar fi mutat echipa la Sighetu Marmaţiei, nu s-ar fi minunat nimeni. Nici măcar Dumitru Dragomir, omul pentru care  Turnu Severin sau SînNicolau Mare sînt tot un fel de Craiova, dacă vin banii la Ligă. Sincer vorbind, n-am fost un fan al oltenilor şi asta dintr-o pricină pur didactică: toate “Politehnicile” şi “U”-urile noastre i-au umplut de licenţe pe nişte semidocţi şi  analfabeţi. Fotbaliştii, e adevărat, n-au nici o vină, dar nici noi, şcoliţii pe bune nu putem îndura la nesfîrşit confuzia şi metaforele de presă prosteşti şi profund jignitoare, gen “Oţelarii de la Dunăre”, “Politehniştii ieşeni” ori “Universitarii din Bănie”. Dac-o ţinem tot aşa, putem fi somaţi de tribunale să le zicem universitari şi distinşilor intelectuali Dinel, Gigi şi Mititelu. Faptul însă că nu le-am compus ode şi deliruri de presă craiovenilor nu numai că nu mă împiedică să sper la alungarea cu biciul a negustorilor veroşi din templu, dar chiar mă obligă să susţin intervenţiile în forţă ale DNA-ului. Dacă-i bal, atunci să cînte muzica!