February 2010 ↓

Diferenţa dintre ce se întîmplă şi ce ne-am dori să se întîmple

E bună la ceva şi criza asta. Campionatul e mai plin de poveşti ca niciodată

Diferenţa aceasta, de care vorbim şi în titlu, e garantată de certurile şi de lucrăturile de dinainte, din timpul şi de după terminarea etapei. Ea face interesul unui campionat, care altfel n-ar duce nicăieri. Rezultatele fireşti, în care echipa mai bună învinge echipa mai slabă, nu prea mai interesează. Vor fi fiind şi persoane care se simt mîntuite sufleteşte într-un climat de maximă corectitudine, dar cred că, odată instaurat un astfel de climat, şi lor le-ar lipsi scandalul. E bine să renunţăm la o parte, dacă se poate să renunţăm la toată ipocrizia unui sport curat, lipsit de paraziţi, şi să recunoaştem că ne place ce se petrece acum. Mie, unul, îmi place mai mult disputa  “pe viaţă şi pe moarte”, pentru milioanele Ligii Campionilor, decît o întrecere pe diplome şi medalii. Nu e cinism, ci un orizont normal de aşteptare: dacă e cu sînge, atunci să curgă, nu să picure!

    În primul sfert de oră al meciului Steaua - Ceahlăul, cînd Kapetanos năucea apărarea nemţenilor, am dorit sincer un 6-0 pentru Stoichiţă. Ce să comentezi şi, mai ales, ce să simţi la un 1-0 chinuit ? E un rezultat pentru clasament şi atît. Mai poate fi şi un prilej de răfuieli cu arbitrajul, dar pentru mine, publicul fotbalului, nu-i de ajuns. Eu vreau nu un rezultat, ci un meci cu o poveste. Un 6 - 0 e o poveste pentru istorie. Mai frumos ca un 6 - 0 e un 5 - 4. Dar nici un 1 - 3 nu e de colea. Cînd Ceahlăul a întors scorul, am sărit în scaun de plăcere. Nu din solidaritate cu cel dinainte învins, nu contra Stelei şi a lui Becali, ci de frumuseţea clipei. Se întîmpla, în fine, ceva ce putea fi comentat, întors pe toate părţile, ceva care prelungea emoţia unui eveniment demn de acest nume toată săptămîna. E normal ca acum să aştept ca Steaua să se trezească din pumni şi să răzbune în etapa următoare umilinţa cu Ceahlăul. Asta vrea şi Stoichiţă, asta vor şi fanii, asta aşteaptă toată lumea. E destul să ne imaginăm că Steaua pierde din nou, ca să discutăm şi mai patetic despre diferenţa pomenită în titlu. Despre rolul ei în viaţa tribunelor.

   Anunţînd seria victoriilor cu orice preţ, Dinamo loveşte murdar în nevoia de poveşti a publicului. După ce şi l-a adus pe Prunea, nu-i mai lipsea, în noua formulă de asalt la baionetă, decît Penescu. Sau poate şi un Constantin, nu contează care dintre ei, tata sau fiul. Ca să fie clar pentru toată ţara cine e Dinamo şi ce vrea! Dinamo a creat astfel un orizont de aşteptare anti-Dinamo care îi va fi fatal. Povestea fiecărui meci al lui Dinamo de acum mai departe o ştim dinainte. Dacă Dinamo a pierdut tribunele e pentru că publicul tradiţional al echipei vrea rezultate pe bune. Nu Dinamo a pierdut tribunele, domnul Borcea le-a pierdut. Publicul nu vrea ce vrea Borcea. De fapt, publicul lui Dinamo refuză să fie publicul lui Borcea şi al lui Turcu.

   Diferenţa dintre ce se întîmplă şi ce am dori fiecare să se întîmple, deşi e o chestiune de speranţă şi de imaginaţie, e totuşi în teritoriul umanului, al respectului pentru adversari. Buni sau mai puţini buni, investitorii, agenţii şi şefii fotbalului sînt oameni ca şi noi. Ce iese din cînd în cînd din mintea şi din gura lui Iancu e atît de josnic, încît îţi taie cheful de fotbal. Cum să-i doreşti moartea lui Mircea Sandu? Ce-i asta? De ce tac patronii echipelor, cînd Iancu se anunţă justiţiar alături de Dumnezeu? Expresia ” pe viaţă şi pe moarte”, în fotbal, e numai un fel de a vorbi. Am cunoscut, de-a lungul timpului, tot felul de abjecţii, multe chiar în fotbal, dar una mai mare e greu de imaginat!    

Fabuloşii

Cei triviali pentru cîte etape ar trebui reduşi la tăcere?

Cea mai bună repriză din meciurile primei etape a returului cred că a fost aceea din Groapă, cu 2-1 la pauză pentru Dinamo în faţa Craiovei; nu conta cu cine ţineai; s-a jucat, pe un teren nasol, cu ceva tehnică şi viteză, cu un Dinamo în bună dispoziţie conducînd repede cu 2-0, cu oltenii revenind frumos şi prestînd mult peste locul lor în clasament. Toate acestea l-au făcut pe moderatorul emisiunii să proclame, în pauză, că meciul e fabulos şi fantastic. Nici chiar aşa. Dacă a fost ceva fabulos, e tot ce-a urmat, chiar în pauză. Pentru prima oară de cînd ţin un creion în mînă, i s-a dat cuvîntul - repet: în pauză! - patronului oltean, care a început să urle pentru un penalty neacordat echipei sale, la 0-1. Arbitrul a fost caracterizat şi înjurat ca un infractor. Un alt patron a intrat în emisie şi a zbierat că “E japcă pe faţă… iar dacă mie mi s-ar face aşa ceva, jur pe ce am mai sfînt…”

Fiindcă tot mă mişcam în fabulos, mi-am închipuit imediat cum ar fi ca în pauza unui Chelsea - Arsenal, Abramovici să-l facă infractor pe Web pentru un penalty oricît de clar. Fabulam şi eu? Exageram? Poate că nu ştiţi ce a urmat. O noapte întreagă nu s-a discutat decît de penalty-ul acela al lui Moţi la Costea şi invers, de jaful comis de Augustus şi iar dacă a fost sau nu fault în atac. Totuşi, abia a doua zi s-a atins apogeul, cînd un fel de Laporta din Groapă l-a înfruntat telefonic pe un alt Laporta din Bănie. Dacă spun că s-a ajuns la jurăminte pe familie încă nu am epuizat subiectul, dimpotrivă - el abia începe. A fost ca într-o crîşmă în care doi bine dispuşi se întrec în a-l lichida pe celălalt prin mitocănii cît mai vesele şi violente.

De la penalty-urile neacordate lui Dinamo în ultima vreme (argument total stupid!) s-a plusat de la “Bă nenorocitule!” la “Bă falitule, n-ai bani nici să treci strada…”, la “Ochelarii tăi negri”, la “cascaval”, la “praz”, la “Geneva, unde se mănîncă foagra pentru care tu nu ai cravată…”, toate într-o voioşie de o vulgaritate inepuizabilă. Mi se pare uşor fabulos că nimeni - nici moderatorul şi cu atît mai puţin invitaţii săi - nu i-a întrerupt, nu le-a închis, cu scuze, desigur, microfonul.  Din contră: toţi erau foarte amuzaţi. Cu calmul de pînă aici întreb: alde ăştia, mitocanii, pe cîte etape ar trebui reduşi la tăcere, sancţionaţi pentru trivialităţi patente şi favorizarea lor? Aud clar: “Hai, bă nene, că au glumit… Noi nu avem regulament la asta şi mata nu ai humor”. Cu humorul pe care îl deţin, încă susţin, ca în toamnă, că dacă Dinamo joacă returul precum la Atena cu Panathinaikos merge la titlu, iar pentru Craiova nu am gînd mai bun decît să deschid fastuoasa carte din 2009 despre Oblemenco a lui Ion Jianu.

Minor major

Multă lume se va simţi ofensată: cum să nu ţii cu o echipă românească?

Liverpool-Unirea e un meci minor, un detaliu aproape invizibil în macrogeografia europeană. Se pot spune multe despre lipsa de anvergură a acestui meci şi toate spre o mai bună neînţelegere a fotbalului în varianta sa profundă. Cu alte cuvinte, ipoteza de la care plec e că aşa numitele meciuri mici sînt adesea, mult mai complicate şi mai tulburătoare decît meciurile mari.

Cazul Liverpool-Unirea sună în felul următor: un meci la care am ţinut cu ambele echipe, pe firul unei dedublări imposibil de refuzat. Liverpool e echipa adolescenţei mele anlglofile şi a perioadei şi mai anglofile care i-a urmat, fără să se fi încheiat. Unirea e echipa unei aspiraţii care n-are nume de club. Rezumînd: nostalgia activă a adolescenţei şi proiectul patriotic al unui fotbal naţional emancipat. Cînd aceste două stări se întîlnesc în acelaşi meci, opţiunea e imposibilă. Adevărat, am fost mulţumit că Liverpool a bătut, cum eşti recunoscător şansei care îţi protejează slăbiciunile. La fel de adevărat e, că astăzi o să fiu mulţumit dacă Unirea cîştigă sau face meci egal, aşa cum eşti mulţumit de momentele în care realitatea începe să-ţi susţină revendicările.

Multă lume se poate simţi ofensată: cum să nu ţii cu o echipă românească? Cum să nu ţii cu propria ta echipă? Răspunsul pe care îl dă fotbalul, folosindu-se de meciuri în care echipele mici dau de mituri mari sună în felul următor: fotbalul nu e nici raţional şi nici naţional. În adîncimile pe care le ating doar meciurile mici, fotbalul e îmbibat de emoţii contradictorii şi nelalocul lor. În fotbal, oamenii ţin cu propriile emoţii. Nu le pot adapta sau ajusta în funcţie de drapel şi ierarhii. Fotbalul mare are rar privilegiul acestui gen de încurcătură, pentru că de regulă e dominat de valoare, nu de fidelităţi obscure. Franţa-Italia, finala ultimei Cupe Mondiale a avut dramatism, dar nu dramă. Liverpool-Unirea nu va avea valoarea pură a unei ciocniri între supergrei. Nici nu e nevoie. Un meci atît de mic are adîncime proprie.

Fotbal privat, cu bani de la alţii

Ce se întîmplă rău în economie se întîmplă mult mai rău în campionat

Începe returul cu cel mai mic număr de spectatori din Europa pe meci şi cu cele mai mici venituri din bilete şi abonamente. Începe returul stadioanelor pustii! Cluburile  n-au înmulţit, decît prin excepţie şi cu paşi mici, tribunele, pentru că ar fi fost o investiţie în timp, iar patronii fotbalului nostru, exact ca şi guvernanţii, la fel ca şi oamenii politici, mizează pe un cîştig imediat. Nu numai că nu au dezvoltat o reţea de stadioane moderne, pentru un public mai mare şi mai motivat, dar au exploatat-o excesiv, la distrugere, pe cea veche, încurajînd, tot pentru un beneficiu de moment, ruinător însă pentru sistem, grupurile de forţă, golănimea stadioanelor. Dinamo vrea bani din Liga Campionilor, cu un stadion de fotbal judeţean şi două mii de spectatori pe partidă. 

Nişte investitori rapaci şi cu vederea scurtă au decimat atît publicul tradiţional al echipelor de top, cît şi pe acela care ar fi fost să crească.  La cîţi bani obţine acum fotbalul nostru, de la publicul lui plătitor, se poate lepăda de acesta fără să se resimtă la buget. Practic, campionatul se poate juca fără public. De fapt, chiar se şi joacă fără public. La echipele unde publicul ar mai fi contat, numeric şi financiar, e război declarat, pe cale de a fi cîştigat de patroni, iar la celelalte, publicul de tîrg, vanitosul public de provincie e şi prea sărac, ca să conteze.

Ca industrie, fotbalul e în faliment. Produce încă, dar n-are cumpărători. Adevăraţii clienţi, cei din tribune, nu mai investesc în bilete. Investitorii s-au dovedit a fi nişte speculatori cinici. Fără o susţinere din afară - nu de la FMI, ci de la televiziuni şi din publicitate - s-a terminat totul! Patronii de cluburi români şi LPF-ul lui Dumitru Dragomir au licenţiat cea mai mare aberaţie din industria mondială a spectacolului: derbyuri cu stadionul gol. Cu politica lor de ciubucari şi de spoliatori, au terminat publicul. L-au alungat de pe stadioane, l-au băgat în ţarcuri, ca vitele, l-au jignit, l-au rărit şi l-au coborît, pe cel care a mai rezistat la ifosele şi mîrlăniile adeseori penale ale unor patroni, la condiţia de spectatori toleraţi. Dacă o televiziune cade şi nu mai poate să-şi onoreze contractul, se duce dracului totul.

În Europa, criza ecnomică n-a lovit în nici un fel fotbalul, pentru că nu avea cum să-l lovească. Fotbalul occidental e o structură de sine stătătoare, care se reglează din interior, indiferent de convulsiile guvernărilor. La noi, structural, fotbalul e privat numai la profit, la jaful tolerat de legi, dar solidar cu statul la pierdere şi aşteptînd salvarea de la stat. Ce vrea să obţină Mititelu de la primărie, adică de la stat, e tipic pentru aşa numitul investitor din fotbal. Mititelu vede fotbalul ca pe o loterie, în care el îşi joacă norocul mizînd pe o echipă, cu stadionul şi cu celelalte angarale urmînd să se spele la cap statul.

Fotbalul românesc a fost pînă acum o afacere din care s-a cîştigat chiar şi cînd s-a pierdut. Au cîştigat patronii şi samsarii, au pierdut UEFA, străinii care au cumpărat jucători români, televiziunile europene, sponsorii din ţară, publicul, fiscul, societatea. Adevărul e întotdeauna mai vădit la pierdere decît la profit. Fotbalul nostru nu traversează o criză, el traversează un adevăr.        

Fără jenă

Mă bucur pe faţă de triumful lui Rooney

Aş fi un ipocrit dacă nu m-aş bucura fără jenă de triumful lui Rooney pe “Giuseppe Meazza”, marţi noapte. Aş fi un laş dacă - reamintind de cîte luni bat capul cititorilor scriind că Rooney e mai bun decît se scrie şi se vorbeşte - m-aş teme să nu fiu luat drept un antipatic orgolios şi lăudăros. În fond, avînd în vedere de cîte ori ne înşelăm, face parte din plăcerile modestei noastre meserii de cronicari sportivi să avem dreptate cu un minut înaintea altor confraţi care oricum obişnuiesc să se ignore între ei. Acum, după acest 3-2 la Milano, pînă şi un copil i-a putut spune tatălui său că “Rooney e primul după Messi”, iar pe site-ul sport.ro se merge mai departe, şi, din 20.000 de subiecţi, 54% îl pun mai sus de barcelonez (21%).

Un confrate atît de zgîrcit în elogii ca Radu Banciu impută chiar întregii lumi de specialitate că nu vede în Rooney pe “cel mai bun atacant” din cîţi ne e dat să vedem. Chiar aşa! Mă bucur pe faţă, cu gura pînă la urechi, mai ales că, după prima repriză, nu eram deloc în această stare fizionomică. Ronaldinho - ultimul care, de-a lungul timpului, mă entuziasmase înaintea lui Rooney - îl umbrise total, era într-o zi în care “murea” să ne rupă gura, Milanul avusese clar un 2-0, un 3-0 pînă în minutul 36, cînd Scholes, luftînd cu dreptul, marcase cu stîngul şi egalase nedrept. Rooney - într-o repriză mai bogată în greşeli decît în frumuseţi - jucase crispat, ca orice englez pe pămînt italian. Ce s-a întîmplat în al doilea mitan - început tot cu mare avînt milanez - nu era de prevăzut. Manchester şi-a dat drumul la joc abia după o oră, au ieşit Nani şi Park (bună idee a lui Sir Alex), a venit Valencia, care dacă nu marchează ştie ce-i o centrare, şi imediat Rooney a explodat cu două “capete” de necrezut într-un careu italian.

Ronaldinho nu s-a mai văzut decît într-o pasă magistrală către bătrînul Seedorf, care a marcat nu mai puţin magistral, şi a rămas acest 3-2 cu un Wayne Rooney filmat în prim-plan din toate poziţiile, la dispoziţia întregului mapamond, de la urmaşii băiuţeilor din Drumul Taberei, pînă la cei mai hapsîni cronicari. Totuşi, două scoruri de 2-1 nu se cuvine a fi uitate din cauza acestui 3-2 istoric. Acel 2-1, la Madrid, în care Barca nu a putut echilibra un 0-2 din minutul 23, deşi a dominat covîrşitor, dar nu într-atît ca să nu vedem în ce panică intra la şarjele acestui excepţional Kun Aguero. Şi acel 2-1 dintre Everton şi Chelsea, unde “lamparzii” au condus cu 1-0, dar, uimitor, Saha a trecut de două ori de Terry, pentru ca asaltul final să ne pună în faţa altei evidenţa: în Anglia sînt şi numeroase cazuri cînd nu se egalează în minutul 90.

După noi, prosopul

Mai valorăm ceva în afara calităţii noastre de performeri trecători?

Nodar Kumaritaşvili, un georgian aruncat din sanie de pe cea mai rapidă pistă din lume, a murit degeaba sau n-a murit deloc. Decesul lui nu a fost, practic, întregistrat. Olimpiada trebuie să continue, nimic nu poate tulbura consensul olimpic pozitiv şi, prin urmare, moartea georgianului abia dacă a încăput printre cuvintele ritmate a regret ale lui Jacques Rogge şi, în orice caz, a ratat califcarea în sferturile de atenţie cuvenită unei fiinţe umane.

S-a adunat deja atîta bun simţ refuzat în sport încît stadionul, pista de gheaţă sau sala de sport s-au  micşorat pînă la dimensiunile unui acvariu ermetic în care se zbenguie mecanisme cu faţă umană. Sportivul Nodar Kumaritaşvili a fost primul exclus de la propria dramă. O comisie de anchetă spontană a oficialităţilor olimpice a decis instantaneu că pista n-are nici o vină şi că, implicit, georgianul e singurul vinovat de moartea georgianului. Nu e clar în acest caz de ce anume au decis, totuşi, oficialii olimpici să modifice discret şi imediat caracteristicile pistei pe care tocmai o declaraseră nevinovată. În schimb, incidentul Nodar trebuia înlăturat cît mai repede. O moarte de om nu trebuie să tulbure armonia olimpică. O moarte de om e prea umană pentru inumanitatea în creştere a sportului.

Treptat, am ajuns să pierdem prin sport şi pentru sport acele semne mari şi hotărîtoare care fac diferenţa între oameni şi mecanisme. Nu pot să înţeleg de pildă regula mai nouă după care dispariţia cutărei figuri de fotbalist sau antrenor venerabil  e anunţată pe stadion şi însoţită de un minut de aplauze. Indecenţa acestui obicei la modă pe stadioane e măsura exactă a automatismului care face din spectator o absenţă umană. În locul reculegerii, un ropot lung de aplauze. Care mai e atunci diferenţa între entertainement şi destin?

      Moartea lui Kumaritaşvili a fost evacuată ca un protest care strică un congres aranjat şi amuţită ca o vorbă care strică o nuntă. Oamenii vor să se simtă iresponsabil de bine, iar olimpismul intolerant cu izbucnirile vieţii şi ale morţii s-a transformat în păzitor al celei mai degradante discipline: obligaţia de a fi spectator-plătitor fericit. Restul se şterge cu o mişcare blîndă şi distractivă, însoţită de sloganuri olimpice. După noi, prosopul.

Marele Prunea şi România cea ingrată

Există numai două soluţii: să emigreze supăratul pe ţară sau să-şi ia ţara lumea-n cap

Dacă pînă şi Prunea e dezamăgit de România, e de rău! Cît timp un român providenţial, un absolut naţional de moralitate şi o personalitate de maximă recunoaştere mondială, ca Prunea de România, mai credea în ţara lui, nu era totul pierdut. România putea să conteze pe cel puţin un om în stare s-o salveze. Dar dacă şi Prunea, federalul la al cărui caracter s-au închinat ca la o icoană făcătoare de minuni milioane de compatrioţi, simte nevoia să i se plîngă Europei de ingratitudinea şi de climatul social pandemizat în care agonizează patria mamă, înseamnă că sîntem terminaţi. Eu, cel puţin, am rezistat şi am sperat într-un viitor mai bun, pentru că acolo, sus, la FRF, ştiam că veghează Prunea.

Acum, însă, după ce am citit într-un cotidian de calitate, care din cînd în cînd mai spală pe cîte două pagini de gală imaginea publică a unor nedreptăţiţi de patrimoniu, spovedania completă a inculpatului Prunea  sau poate a martorului Prunea -   mare diferenţă nu e -  nu-mi mai găsesc liniştea şi mă gîndesc serios să emigrez.

Cum probabil toţi cititorii cunosc atît odiseea penală a lui Prunea, cît şi funcţia cardinală pe care o avea în Federaţia lui Mircea Sandu - aceea de şef cu relaţiile internaţionale - nu voi insista. Aflînd însă de neliniştile, de frustrările europene ale lui Platini, vizavi de faptul că Prunea nu mai e şef şi nu mai are voie să iasă din ţară, ca să-şi poată internaţionaliza în continuare prezenţa, dar şi de explicaţia pe care Prunea i-a dat-o lui Platini, mă întreb dacă n-ar fi mai normal ca populaţia României să plece în bejenie şi să-l lase pe necorupt să-şi consume dezamăgirile singur, singurel într-o ţară goală. Ştiţi cum i s-a plîns lui Platini directorul ferefist care ar fi trebuit să moară de exces patriotic şi de dragoste de neam, în funcţia aia a lui de reprezentare? I-a zis, ca ultimul mohican al unei cauze pierdute, gata să se dezică de ţară: “Asta e România şi justiţia din ţara noastră”. Adică: Vezi, başcane Platini, în ce ţară de rahat a trebuit să mă sacrific pentru binele public, eu , marele Prunea?!

În acel interviu, lamentaţia cinstitului Prunea nu e singulară, Ajutat frăţeşte de autorul interviului, ca să-şi descarce în sfîrşit sufletul pe care i l-a jignit ţara, Prunea mai spune: “Din păcate, trăim în România şi ne merităm soarta”.

Vezi, dragă cititorule că Prunea nu se gîndeşte doar la el. Cînd declară că “ne merităm soarta”, te face părtaş la problemele lui. N-a putut să te facă părtaş şi la banii pe care-i lua de FRF, n-a găsit timp să-ţi explice cît de greu e să nu te laşi corupt la FRF, din cauza luptelor grele  pe care le-a dus cu Penescu senior, ca să nu se lase mituit, dar acum, că nu se mai poate trăi în România, se mai sacrifică o dată şi-ţi comunică, la modul frăţesc şi ultimativ, că “ne merităm soarta”. Te face solidar cu el, se leapădă împreună cu tine de România.

Dar tu, stimate cititorule, ce ai de zis? Te simţi gata să-l crezi şi să-ţi înjuri ţara, fie şi la modul niţel ocolit, de om dispus să se mai sacrifice odată, în care o face Prunea, cînd o pîrăşte lui Platini? Sau ai altă părere, cînd vezi cum avocatul poporului devine peste noapte acuzatorul?
 

Spectacolul Chelsea

Cîţi fani Chelsea aveţi în jurul dumneavoastră?

Repede, repede, pînă nu începe campionatul nostru, pînă nu vine încă un viscol şi nici nu apare încă un ghanezo-colombo-cipriot în Antalya, mă hazardez c-o întrebare de sondaj personal: Cîţi fani Chelsea aveţi în jurul dumneavoastra? Eu, unul, nici unul. Am fani Liverpool, ceva mai mulţi decît fanii Arsenal, am unul care ţine şi cu Manchester, şi cu Liverpool, cîţiva amici care suferă pentru Dinamo şi Liverpool - de-ai lui Chelsea nu găsesc. M-am autosesizat în weekendul trecut, cînd am văzut ce-au făcut Drogba şi ai lui din băieţii lui Wenger. Manchesterist bătrîn - fiecare lună februarie ne doare - pot spune, fără să mestec fergusonian vreo indivie neagră, că le-au dat un 2-0 mult mai sever ca manieră decît acel 3-1 al nostru dinainte cu o săptămînă.

Din minutul 25 aveau 2-0, prin două boabe marca Drogba, care m-au silit să mă gîndesc încă o dată de ce ivorianul nu e pus imediat, la prima numărătoare, printre cei mai buni ai zilelor noastre. Cu ce e sub Cristinel, sub un Ibra, m-aş duce chiar pînă la Rooney al meu, ca să nu ajung la Messi unanimul!? Că nu a făcut nimic la “naţionala” lui în Cupa Africii? Păi, avea acolo lîngă el un Terry, un Lampard? Omul ăsta de fildeş posedă un talent de o sălbăticie superbă, de-o vigoare debordantă, de-o promptitudine senzaţională în soluţii. De la acel 2-0 în minutul, repet, 25 - Arsenal a fost pînă în final peste Chelsea, a-ncercat totul şi nu le-a putut face nimicuţa cu tot jocul lor, vorba ceea, încîntător.

Nu trebuie să fii Ballack ca să emiţi banalitatea aceea că “Nu-i de ajuns să joci frumos…”. O ştiu şi copiii. Dar ce-i de ajuns? Chelsea nu joacă nici frumos, nici urît, nu încîntă, dar nu recurge la anti-joc, ci joacă exact, nu perfect, exact ce trebuie. Acesta e spectacolul ei. Poate de aceea nu găsesc atîţia fani nebuni după ea? Exactitatea nu fascinează. Ea e confundată cu cinismul. Cică Chelsea ar fi cinică. Nu e doar atît. Mai degrabă aş zice că e foarte greu de învins. Dacă nu e cea mai bună echipă din Anglia, cu siguranţă e cea mai rea, cea mai dură. Nu m-ar mira să ia campionatul.

P.S. Am scris acest articol înainte de a vedea Everton-Chelsea, 2-1. Nu schimb nici o virgulă din text. Totuşi, bravo Everton, exclam ca un manchesterist bătrîn.

F.C. Englez

Cazul Leeds e revolta celor mici. E lupta împotriva celor mari, care au fost şi ei mici

Există fotbal şi există fotbal de Cupă. Fotbalul obişnuit care cuprinde aproape orice campionat şi prea multe Cupe Mondiale e un joc rezonabil. Două echipe se cercetează şi cineva pierde sau cîştigă după un şir de argumente fizico-tactice întrerupt uneori de intervenţia vreunui supradotat. Fotbalul de Cupă e cu totul altceva: un joc lipsit de limite şi etichetă. Fotbalul de Cupă e un spectacol profund necivilizat, aşa cum necivilizată e orice răscoală care răstoarnă lumea şi ţopăie pe reputaţii. Nimic nu descrie mai bine esenţa tulbure a fotbalului de Cupă decît Fotbalul de Cupă Englez.

Există în fotbalul de Cupă englez o furie generală şi neiertătoare care aleargă vreme de un ceas şi jumătate după tot ce e prestabilit sau îndrăzneşte să se creadă incontestabil.

Victimele F.C.Englez sînt ierarhiile de moment şi firmele noi. Spiritul democratic şi revanşard al acestui tip de asalt e purtat de echipe obscure sau suferinde. Iată cazul Accrington Stanley: o echipă de secol XIX, un teren pre-agrar şi cîteva mii de proletari atîrnaţi din tată în fiu, de echipa locală. Vechimea ruginită a echipei se transformă într-o energie care nu cere scuze şi nu ţine cont de adversar. Accrington a pierdut, dar Fulham a aşteptat următorul meci de Premiership aşa cum aşteaptă cineva un concediu la Davos. Cazul Leeds nu e mult diferit. Fosta mare echipă şi-a petrecut ultimii zece ani prăbuşindu-se din rîpă în rîpă. Leeds e o echipă muncită de eşecuri şi strunjită brutal de viaţa în subsolul neluminat al fotbalului englez. O echipă umilită, adică o echipă perfect pregătită pentru fotbalul de Cupă Englez.

Man United şi Tottenham au suferit cumplit din acest motiv. Şi vor mai suferi, pentru că toate echipele mari ale Angliei trebuie să îşi amintească în acest fel că au fost cîndva mici şi să afle că vor fi din nou mici. Lecţia acestui sistem de contrat şi tumefiat glorii nu e trecerea. Lecţia e puterea formidabilă a celor ce cred în dreptul lor minuscul, dar viu. Lecţia e un soi de idealism invers care descoperă puterea în lipsa de mijloace şi proclamă egalitatea.

Liga iubitelor din Liga-ntîi

Pare de la sine înţeles ca iubita unei vedete a gazonului să fie şi ea o vedetă

Fotbaliştii se transferă de la o echipă la alta, iar iubitele lor de la un fotbalist la altul. Se poate întocmi un clasament al jucătorilor, după numărul echipelor la care au evoluat, dar şi un clasament al iubitelor de fotbalişti, după numărul paturilor prin care s-au perindat. Există şi o liga a doua a iubitelor de fotbalişti. Provincia nu e lipsită de scandaluri cu fotbalişti şi fete de larg consum local. Dacă un sociolog s-ar încumeta la o cercetare a familiilor de fotbalişti din toate ligile, din statistica divorţurilor şi a scandalurilor, din bruma de carte pe care o au soţiile lor şi din profesiunile modeste ale acestora am înţelege mai bine ce fac banii şi faima din jucătorul de fotbal.

   Pare de la sine înţeles ca iubita unei vedete a gazonului să fie şi ea o vedetă. Numărul fotbaliştilor ale căror prietene sînt fete de toată stima e hotărît mai mare decît al celor pentru care Mutu e un etalon de reuşită la femei. Relaţia lui Mutu cu femeile e într-adevăr o poveste de prima pagină şi nu neapărat în publicaţii de scandal, dar nu e în nici un caz istoria unui lung şir de reuşite. La drept vorbind, Mutu e de invidiat ca mascul pentru strălucitele lui eşecuri. Cînd ajungi, la numai douăzeci şi cinci de ani să te droghezi ca să fii convingător în amor, şi nu la femei, în general, ci la femeile unor colegi de echipă sau de campionat, nici măcar nu e vorba de o dramă. E vorba de trufia celui convins că poate rezolva cu banii ceea ce majoritatea bărbaţilor rezolvă cu inteligenţa şi cu sănătatea. Bărbaţii realizaţi în dragoste sînt discreţi, îşi protejează iubirea cu iscusinţa cu care bogaţii îşi apără avutul.

   În toată lumea, nu jucătorii sînt cei disputaţi de blondele de discoteci, ci banii lor. Asta o ştie tot omul din tribună. Băieţii din teren au însă o altfel de minte decît oamenii din tribună.  Fotbalistul, care îi ia prietena altui fotbalist, deşi e de notorietate  că fata s-a transferat  pînă la el prin cinci paturi, crede în marea dragoste. Crede că el va fi marea ei dragoste, şi nu doar al şaselea pat.

  Fotbaliştii, dacă e să fim corecţi, nu prea au de ales. Viaţa de performer şi viaţa de familie sînt greu de pus într-o ecuaţie stabilă. Cea mai bună definiţie a condiţiei de atleţi stătuţi şi de băieţi simpli, consolaţi cu o lume închisă şi mică, o lume de antrenamente, oase rupte şi escapade adesea penibile,  ne-o dau africanii ajunşi la echipele noastre. Doar că nu hăulesc de fericire, cînd pot să declare rîzînd cu gura pînă la urechi: E bine la voi, la  Rumania, e fete frumoase!. Au africanii ăştia ceva din frenezia unor armăsari scăpaţi din padoc. Nu se îndoieşte nimeni că nu la doamnele şi la domnişoarele din boierime se referă alde Ze Kalanga.