January 2010 ↓

Mutu, subiectul frustraţilor

În lume, România a fost şi este  reprezentată cu demnitate de Hagi, nu de “Briliant”

Şi naţiile au frustrări, nu doar indivizii. Cînd nu pot să nască eroi, comparabili în bine cu ai ţărilor avînd o istorie mare, ţările cu frustrări seculare se grăbesc să glorifice nişte inşi comparabili doar în rău şi în ce-i mai rău. Nici o naţie nu şi-ar crea un mit social dintr-un tîlhar ca Terente. Noi i-am dedicat cărţi, l-am făcut personaj de film şi i-am conservat penisul de neam prost în formol, la muzeu. Cînd n-ai un creier, demn să fie veşnicit într-un borcan la muzeu, e bun şi un penis de măgar.

Mutu a apărut în prim-planul fotbalului dintr-o frustrare. Hagi a fost un erou veritabil. Ne-a venit greu să acceptăm realitatea că, după un senior, am avut un vid. Şi am umplut vidul cu Mutu. După un sportiv de patrimoniu şi un ins superior în toate cele, în gîndire, în vorbire, în relaţiile cu semenii şi în viaţa de familie, am umplut vidul cu un picior. După un atlet căruia i se cuvine o statuie, l-am cinstit ca pe un simbol naţional pe un dezmăţat. Mai mult decît un borcan, în care să-i punem cîndva piciorul în spirt, Mutu nu merită.

Mutu n-ar fi devenit un caz fără sfîrşit, dacă România asta a noastră n-ar număra cîteva generaţii de frustraţi, gata să se regăsească într-o imagine de învingător, nu contează prin ce învinge. Prin talent sau prin şmecherie, prin inteligenţă sau prin golănie. Frustraţii de toate naturile se simt răzbunaţi prin cariera băiatului pornit de jos, care ajunge milionar şi copertă de ziar pe un traseu ce ocoleşte şcoala, instrucţia, educaţia şi normele sociale. Mutu e un al doilea Terente, care fură fete şi le duce la pădure, şi le-nvaţă ca să fure. Cînd a anunţat că citeşte o carte, toţi îndelung necitiţii neamului i-au închinat imnuri de intelectual. Cînd Mutu s-a aplecat să-şi lege un şiret în faţa unei biserici, toţi păcătoşii au plătit slujbe şi acatiste pentru sănătatea evlaviosului. Deşi portretul celui mai popular drogat din Europa e complet doar dacă numărăm miile de cărţi de căpătîi pe care nu le-a deschis şi n-o să le deschidă niciodată, el a fost lăudat de parcă Dostoievski ar trebui să fie mîndru că a fost luat în seamă de Mutu.       

Acum, cînd Mutu a comis-o din nou - fiindcă la el problema nu e dacă, problema e cînd - frustraţii cu gura mare ai mediei tot cu superlative îl pedepsesc. Tot ce vine în atingere cu Mutu e măreţ, teribil, unic. Chiar şi closetul în care s-a închis ca să-şi consume stimulentul interzis. Mai ales că acum n-a comis-o o dată, ci de două ori. Acesta e marele necaz care ne aşteaptă, că din cariera lui Mutu, dintr-un parcurs care numără mult mai multe erori şi neîmpliniri sportive, decît momente de referinţă, frustraţii vor face în continuare un motiv de evocări, extaze şi vorbărie naţionalistă. Eu, unul, m-am simţit reprezentat în lume de Hagi şi niciodată de Mutu. Iar ca mine nu sînt doar cîţiva, sînt o majoritate. 

Ca un ţînc

Şi dacă Rooney ne citeşte în Gazeta noastră?

Acum, după ce l-am văzut sîmbătă în hiper-hattrickul de 4 goluri cu Hull, după ce a făcut miercuri noapte cu City în semifinala Cupei Ligii: nebunia aia de pasă de vreo 50 de metri către Giggs, care bulversează toată apărarea lui Mancini şi Carrick marchează pentru 2-0, imediat, tot el, Rooney, ratînd un 3-0 care-l făcea pe Sir Alex să se ia cu mîinile de cap, mai ales că Tevez marca uluitor, stricînd din nou bucuria lui United, la 1-2 trimiţînd meciul în prelungiri, dar nu va rămîne aşa, desigur, căci în ultimul minut, Rooooney…

Acum, trăgîndu-mi puţin respiraţia, susţin ca un ţînc că omul acesta ne citeşte pe blogul Gazetei noastre. Pot spune de cînd. De la începutul lunii noiembrie, după un MU-ŢSKA Moscova fără miză, în care de la 1-3 se ajungea la un 3-3 doar pentru onoarea palmaresului şi unde, în final, purtat de un entuziasm sincer, profund şi glumeţ, îmi întrebam cititorii cu o falsă discreţie: “Rămîne între noi: Rooney nu vi se pare, azi, cel mai bun fotbalist din lume?”. Imediat, un Indimar m-a întrebat dacă nu glumesc. Sawyer a fost categoric: “Nu, dimpotrivă… E departe de a fi cel mai bun… E o forţă a naturii, dar nu are stil, nu are viziune”. Alţii s-au exprimat mai blînd. Un Victor L scria: “Nu ştiu dacă e cel mai bun, dar îmi place de el de foarte mult timp”. Un Ovidiu gîndea în acelaşi sens: “N-o fi cel mai bun din lume, dar în mod cert e cel mai impetuos şi complet fotbalist englez”. Un Radu B (şi un Lol se declara de acord cu el) aducea o nuanţă rar avută în vedere: “Este de departe jucătorul care, dintre cei mari, are cea mai frumoasă atitudine faţă de joc; poate asta ar trebui să vadă copiii”.

Nu am răspuns pe loc; am lăsat să treacă Sărbătorile, am citit cîteva anchete de afară şi dinăuntru la fine de an, în care nu l-am găsit nici măcar printre primii 5 (nici pe Fabregas), am cam suferit, căci începusem să-mi iau gluma în serios. Aveam de ce. De două luni, de cînd mă aventurasem cu întrebarea aceea, omul juca de parcă ne auzise şi ţinuse să ne replice. I-om fi dat cico, energie şi avînt - altfel nu se explică. Săptămînal, în competenţa lor, Emil Grădinescu îl elogiază cu vădită plăcere şi respect, Ioan Viorel a ajuns să spună că: “E mai eficient decît Cristiano Ronaldo” (şi aşa e), Realul aflu că-l caută… Fără vanităţi inutile, fără să ştiu ce gîndesc impresarii madrileni, doar din strictă convingere, săptămîna trecută l-am pus (împreună cu Fabregas) lîngă Messi, scriind că e subevaluat de lume. Lol m-a curentat imediat: “Cum să fie subevaluaţi, cînd Realul şi Barca aleargă după ei cu sute de milioane?”. Nu putem gîndi altfel decît în milioane. Şi dacă vor da pentru el mai mult decît pe Cristinel, înseamnă că va fi mai bun decît Messi? Întreb, nu dau cu parul. Mie mi-a fost de ajuns să-l văd miercuri cum s-a aruncat, ca un copil nebun de fericire, peste grămada care-l îmbrăţişa pe Carrick la 2-0. Nu ştiu cît face asta în milioane.

Răzbunare fără violenţă

Carlos Tevez a trăit cel mai important moment al vieţii sale de sportiv la reîntîlnirea cu United
E fotbalul sau orice alt joc sportiv o poveste despre bărbaţi şi femei în luptă pentru un ideal? Poate, dar în acest caz idealul nu trebuie confundat cu dorinţele neutre şi naive pe care le descrie maculatura pe teme olimpice sau fair play. Şi cu asta ne întoarcem la Tevez şi la prima manşă a City contra United, în Cupa Ligii. 

Sezonul trecut, cînd United l-a declarat “neesenţial” şi l-a lăsat să plece, Tevez era un fotbalist excelent. Şi mai cum? Un fotbalist subevaluat de propriul club, adică un neînţeles. Un nerecunoscut.

Multă lume se lasă convinsă că sportul n-are altă explicaţie decît sportul însuşi. Cine scapă totuşi de această prejudecată comodă va şti imediat că un fotbalist neînţeles e, totodată, o fiinţă umană rănită. Iar o fiinţă umană rănită e finţă umană în căutarea recunoaşterii. Aici e motorul. Între toate puterile obscure care fac eroi şi schimbă caractere, nu există forţă şi motivaţie mai mari decît goana cruntă după recunoaştere. Luaţi unui atlet medaliile, deposedaţi o echipă de trofee, depunctaţi o gimnastă, furaţi o calificare a la Thierry Henry: nimic nu va răni mai adînc decît lipsa de recunoaştere.

În această stare de neacceptat şi de neîmpăcat a început Carlos Tevez meciul cu Man United, echipa care l-a cumpărat, l-a văzut şi nu l-a recunoscut. Din acest combustibil fără somn s-au născut cele două goluri şi cele două gesturi provocatoare care au însoţit golurile.

În cele două goluri şi, mai ales, în cele două gesturi nestăpînite ale lui Telvez a gîlgîit revanşa. Setea satisfăcută de recunoaştere, revenirea între cei acceptaţi şi preţuiţi, reîntoarcerea între cei există şi pentru ceilalţi - singurul efort care merită, pentru că îi infirmă pe cei ce au crezut că recunoaşterea ta nu merită. E această forţă totuna cu dorinţa de răzbunare? Este şi n-ar trebui să ne ferim de acest adevăr prin care trec sportul şi faptele din afara sportului înainte de a deveni istorie. Răzbunarea, dulcea răzbunare ne atrage, ne dă putere şi ne aşază la loc, acolo de unde am fost izgoniţi sau n-am fost lăsaţi să intrăm. Revanşa pîndeşte în spatele competiţiei. Revanşa duce înainte. În sport şi în rest. Cu o  condiţie: fără violenţă.

Şi dacă au toţi dreptate ?

E foarte ciudat cum nişte oameni, care ar putea fi domni, preferă să fie mîrlani

Într-o seară ca toate celelalte, într-o seară profund româneasă, în care mai multe canale tv transmiteau emisiuni cu vedete, altfel spus cu golani spurcaţi la gură şi curve ţîfnoase de Dorobanţi, domnii Ioan Becali şi Adrian Mititelu s-au exprimat unul despre celălalt în felul naţional şi al dracului de distins, care i-a consacrat. Domnul Mititelu - că altul mai domn e greu de găsit în Craiova - a constatat că Ioan Becali “vorbeşte numai prostii. A îmbătrînit şi a înnebunit. Cînd vorbeşti de Becali, nu vorbeşti de civilizaţie”. Diagnosticul domnului Mititelu a fost că Ion Becali e “ un cretin irecuperabil”. Ca să-i dovedească patronului Craiovei că e cît se poate de recuperabil, fie şi numai ca limbaj profesional, domnul Giovani - al doilea mare domn în neamul Becali - a decis că Adrian Mititelu e “drogat”, “ţăran”, “nenorocit”, iar în plan clinic, şi “băşinos”. Domnul Becali a conchis că domnul Mititelu “nu are valoare să stea lîngă mine”. Dat fiind tonul şi cuprinsul disputei, orice om cu bun simţ înţelegea că, măcar în ce privea cele patru apelative, domnul Giovani avea mai multă valoare.

Putem alcătui cu mîrlăniile şi mitocăniile utilizate public de cei mai bogaţi dintre finanţatorii Ligii întîi un dicţionar al dispreţului pentru normele sociale, pentru masa de fideli ai micului ecran, pentru toţi şi toate. Ca şi cum banii le-ar permite să vorbească şi să se manifeste nervos în faţa unor mulţimi într-un mod scîrbavnic, pe care nu l-ar îngădui în familiile lor. E foarte ciudat cum toţi aceşti domni din prim-planul vieţii sportive, care au acum posibilitatea de a-şi construi o imagine nouă, favorizantă, de natură a le corecta părţi bune din biografii, preferă postura de neciopliţi. Unii nici nu sînt atît de needucaţi cît lasă să se vadă. Socotesc probabil că aşa îşi asigură legenda de bărbaţi puternici şi de adversari capabili de orice, pentru a se menţine sus. I-am văzut în cîteva rînduri jucînd foarte convingător roluri de seniori, de familişti cu frica lui Dumnezeu şi de formatori de maniere în lumea fotbalului. Nu cred că ieşirile acestea imunde  sînt doar scăpări de caracter. Cred că ţin de un scenariu al luptei pentru bani într-un stat corupt de sus în jos. E de fapt limbajul tensionat al unei societăţi în care legile nu funcţionează.

Frecvenţa cu care sponsorii, federalii, arbitrii, stăpînii Ligii şi alţi oameni de fotbal folosesc definiţii dure, precum măgari, boschetari, tîlhari, drogaţi, criminali, nenorociţi, mafioţi, barbugii, puşcăriaşi, pungaşi şi altele asemeni, mă fac mai rezervat cu prezumţiile psihologice. Or fi ştiind ei ce zic. În acelaşi timp, mă pun şi pe gînduri. Si dacă e adevărat? Dacă au toţi dreptate?
 

Un Fabregas

De ce nu avem ochi pentru truditorii geniali?

De două săptămîni simt şi cu West Bromwhich Albion. Pentru Tamaş. Nu cred că sînt anormal. Stau cu ochii pe el de parcă mi-ar fi un confrate la Sorbona; l-am văzut şi cu Nottingham Forest (eroare gravă la primul gol al “pădurarilor”) şi cu Newcastle, ce să spun cît mai echilibrat? Nu e foarte rău, nu e foarte bun, ce-i sigur: joacă altfel decît în Ştefan cel Mare. Adică e mai conştient unde se află şi cine-l vede, ca atare e mai crispat, mai cuminte, cu frîna trasă la tupeu. Cu Newcastle, i-a scăpat în ultimul minut al primei reprize un şut personal, pe cinste, de-a vuit stadionul; nu a mai greşit decisiv, a fost 2-2 din cauza portarului. Să fiu drept: comentatorii au fost mai discutabili decît el. Ei ne-au bîrîit 90 de minute că meciul e extraordinar. Nu era: aveai ce vedea ca angajament, se juca tare şi repede, dar extraordinar? Poate faţă de un Dinamo-Victoria Brăneşti, în nici un caz faţă de un Arsenal-Bolton, la care ce superlativ ai mai trînti? Are şi campionatul englez nuanţele lui, altfel de ce ar avea 4-5 ligi…?

Nu aduc vorba aiurea despre Arsenal şi meciurile consecutive cu Bolton. De două săptămîni sînt subjugat de echipa lui Wenger, fără să simt că mi-aş trăda Manchesterul sau aş subaprecia Barcelona. Am trăda fotbalul dacă - din considerente fanatice - nu am vedea cu încîntare ce joacă azi Arsenalul, în frunte cu acest formidabil Fabregas. Ce au făcut miercuri seară ar fi o nouă pagină din “Febra stadioanelor”, romanul acelui “bolnav” de Arsenal din anii ‘70. Săptămîna trecută bătuseră clar cu 2-0 la Bolton, iar acum în minutul 30, la Londra, era 0-2; începuseră foarte prost exact meciul pe care trebuiau să-l cîştige la două goluri diferenţă pentru a fi pe primul loc în clasament, peste Chelsea. La 0-2, se confirma din nou că Arsenal nu poate să învingă în meciurile decisive. Nu poate? Nu ştie? Un blestem? Se tace şi se joacă fără întrebări inutile. Fabregas îl găseşte pe Rosicky şi dreptul acestuia, necruţător, face pînă la pauză 1-2. Arsenalul - cum se zice - e “în cărţi”. În care cărţi? În acelea frumoase, unde autorul are liniştea basmului cînd anunţă: “Mai departe scrie în carte”. Şi se (în)scrie: Fabregas egalează la doi, tot el bate şi cornerul pentru 3-2, tot de la el porneşte faza în care Eduardo îi pasează lui Arshavin pentru 4-2-ul strict necesar. O repriză la 3-0 în stilul Barca lîngă care pun azi Arsenalul, fără multe ezitări.

Aşa cum îl pun pe Fabregas lîngă Rooney în Anglia şi pe amîndoi lîngă Messi. De ce nu-i vede lumea atît de sus? Fiindcă - nu rîdeţi! - ochiul nostru are ingratitudinile lui: ei muncesc prea mult, se cheltuiesc tot timpul în faze mari şi mici, din atac în apărare, nu apar cu intermitenţele de rigoare în “numere speciale”. Nu-s supervedete spre sute de milioane, sînt truditori. Dar cu geniu. Există cîţiva truditori cu geniu ca ei doi, ca Gerrard, ca Iniesta, ca Xavi. Mult mai fericite sînt, ca de obicei, geniile netruditoare.

Nu vreau să închei fără a preciza că de vreo cîteva zile ţin şi cu Victoria Brăneşti. Din cauza confratelui Buzărin. Dar asta e altă poveste, ceva mai complicată.

Tîrgul de victime şi vinovaţi

Campionatul Mondial trebuia transportat în Africa de Sud. Franţa, de asemenea
Aşadar, Thierry Henry e nevinovat! Comisia de Disciplină FIFA s-a ciocnit ca de un tramvai de articolul 77a al Regulamentului de Disciplină şi a căzut lichidată la pămînt. FIFA admite că a fost henţ, dar n-are procedură. Curios accident într-o lume care caută într-una vinovaţi. Aşa de pildă, acum două săptămîni, cînd Anglia se scufunda în 10 centimetri de zăpadă, Emirates era gata de joc, deşi, în aceeaşi ţară şi în acelaşi moment, aeroporturile erau blocate, Eurostar-ul se înţepenise cu 2000 de prizonieri la bord în Tunelul de sub Canalul Mînecii, iar mersul la pîine era cea mai dură expediţie de la Ammundsen încoace. Şi totuşi, Arsenal a amînat meciul cu Bolton. Da, gazonul era perfect, dar frica de compensaţii a fost mai puternică. Dacă vreun spectator alunecă în tribună, se alege cu o luxaţie sau măcar cu o vînătaie şi dă clubul în judecată pentru vătămare? Dacă alţi 10-15 martori cer compensaţii pentru traumă psihică? Prin urmare, meciul se amînă. Wenger e furios şi vorbeşte cu furie filozofică despre “o lume de victime care aleargă după utopia vieţii fără riscuri şi are nevoie de vinovaţi”. Între timp, Togo urcă în autobuz şi pleacă direct în cătarea automatelor unui grup de tembeli care vor independenţă pentru Kabinda. Măcelul trece fără răspunderi. Cine a gîndit că Angola e locul ideal pentru Cupa Africii? Nimeni nu-şi mai aduce aminte. E Africa de Sud un loc mai bun? Danny Jordaan, Preşedintele Comitetului de Organizare al Cupei Mondiale n-are nici o îndoială. Între timp, o firmă care livrează (la hotel!) ceva intitulat “protektorvest” face afaceri straşnice cu ziariştii şi loturile aşteptate în Africa de Sud. “Protektorvest” e o vestă anti-cuţit şi se fabrică personalizat în culorile naţionale ale delegaţiei-client. Evident, în acest caz, toată lumea crede că riscul are ce căuta în viaţă, iar viaţa trebuie să asculte de comandamente înalte.

Filozofia juridică FIFA începe să se facă înţeleasă. E un tîrg. Vina şi răspunderea au loc numai cînd interesele au prioritate. Campionatul Mondial trebuie transportat politic în Africa de Sud, iar Franţa trebuie transportată manual în Africa de Sud. Operaţia trebuie dusă la bun sfîrşit cu orice preţ. Orice risc e acceptabil şi nici o vinovăţie nu e acceptabilă. În rest, lumea e plină de victime şi vinovaţi.Treaba ei.

Banchet de criză la Dinamo

În ianuarie se împlinesc fix 40 de ani de cînd s-a născut marele Cristi Borcea şi 110 sau cam aşa ceva de cînd e tot mai uitat unul, Eminescu

Mulţi sînt de părere că-n România nu s-a schimbat nimic. Trebuie să fii pornit rău pe viaţă sau zurbagiu din familie, ca să nu vezi schimbările. Vîrstnicii şi maturii îşi amintesc încă indignaţi cum li se cinsteau, în ianuarie, Odiosului şi Primei proaste a ţării zilele de naştere, iar aniversarea lui Eminescu abia de era pomenită. E drept că aniversarea lui Eminescu e şi azi tot o ştire care nu interesează pe nimeni, dar în ianuarie Cristi Borcea împlineşte 40 de ani şi nu e om de lume sau gazetar de lume ca să nu marcheze momentul cu vorbele potrivite unei zile de răscruce.

Cum foarte probabil ştie toată lumea, Cristi Borcea a închiriat la Braşov toate cele 120 de camere ale unui hotel de Poiană unde a invitat toată crema jumătăţii de sus a clasamentului, respectiv pînă la locul 8 ocupat merituos de Dinamo, tot untul lumii fotbalului afacere, toată smîntîna Ligii şi a Federaţiei, dar şi ceva spumă din preajma intereselor clubului. Un banchet de criză în toată regula, în Braşov, nu pe Coasta de Azur ori, şi mai discret, în Insulele Cayman, cum ar fi fost firesc în vremuri normale.

Nu-l cunosc personal pe domnul Borcea, n-o să fiu invitat la nici una din parangheliile subvenţionate de dumnealui, iar dacă e să fiu niţel oportunist, aş onora o invitaţie de la domnul Turcu, din motive de buric. Dansul din pîntec al domnului Turcu, în zilele în care Dinamo învinge o ultimă clasată şi mai ia cîte o opţiune serioasă pentru locul 7, îmi e mai simpatic. Deoarece n-o să particip la aniversarea celor 40 de ani de viaţă şi 20 de ani de democraţie cu butelii ai domnului Borcea, îmi permit doar să-mi imaginez cum se petrece la un banchet de criză în fotbal.

Fiindcă în fotbalul românesc, ca şi în pokerul românesc, e vorba cam de aceeaşi investitori, îmi închipui că asemănările sînt mai mari ca diferenţele. Tot cu mîncare şi băutură în neştire, tot cu legănări din burice, tot cu înţelegeri de clasament om la om şi ban la ban încheiate pe sub mese, tot cu vedete tv blonde, care îşi schimbă între ele fotbaliştii la fel de des cum îşi primenesc chiloţii, tot cu lampioane care ascund microfoanele DIICOT-ului şi tot cu agenţi acoperiţi servind cu prioritate la mesele Becali 1, Becali 2, Becali 3 şi Becali grup şi tot cu N’ Doye în roz tribal beat de fericire în barul din subsol. Iar către dimineaţă, tot cu înjurături de stadion, cu faceri şi desfaceri de la brîu în jos, cu şantaje de protocol la arbitri şi cu tradiţionalele ameninţări cu împăcarea, binecuvîntate de Prunea şi Don Corleone.

Să fie primit!
   

De la Luanda la Liverpool

Ce faci cînd e 4-0 în Africa?

Duminică am încheiat săptămîna printr-o gafă ceva mai mare decît aceea din urmă cu două zile, cînd, vineri, am putut scrie aici că Fabregas, în meciul cu Aston Villa, a întors scorul la 2-1, el de fapt marcînd pentru 2-0 (mulţumesc lui supertucsi, care a avut omenia să mă amendeze). Duminică seară am făcut-o mai lată: la 4-0 pentru Angola, în meciul cu Mali, mă lămurisem ca tot omul european şi am plecat din Africa peste balta mediteraneană să văd ce face Milan la Torino şi cum mai merge Barca lui Messi, fie şi cu Tenerife. Am constatat că mai există Ronaldinho şi am văzut cum Messi poate centra de departe în careu, pentru Puyol, cu gol. M-am culcat liniştit, ca dimineaţa să aflu că, la Luanda, Mali a egalat la 4. Sigur că-l văzusem pe Carlos în poarta Angolei, dar de unde să-mi treacă prin cap că-i poate fi mai rău decît în Ghencea? De unde să bănuiesc că Mali poate fi o Foresta Fălticeni (mă rog, aproape…)?

Bulversat, m-am luat la şuturi. “De cîte ori ţi-am spus, nefericitule, să nu te ridici de la un meci pînă în minutul 90 plus prelungirile? “. “Chiar şi-n Cupa Africii?”. “Da, şi-n cupa Africii! Oriunde oamenii bat cu piciorul într-o minge timp de o oră şi jumătate…”. “Du-te, mă, de aici” - i-am spus super-eului meu dogmatic şi miercuri noaptea am înţepenit în fotoliu hotărît să văd returul lui Liverpool-Reading şi să nu mişc butonul nici la 5-0 pentru “cormorani”. Nu scrisesem despre acel 1-1 din tur fiindcă ţinusem să fiu fair şi deloc mitică. Manchesterul o luase prea grav de la Leeds ca să mă uit la capra rivalei şi să rîd de băieţii lui Rafa, care nu putuseră trece de o codaşă din Liga a doua.

Aiurea! Care 5-0? La pauză, era abia un 1-0 stabilit în prelungirile reprizei, un autogol de ajuns de nemernic, Reading ratînd două minunăţii de ocazii la care dacă strigai “Uau!”, cum se strigă acum cu spor, încă erai sobru. După pauză, fie şi fără Gerrard, Liverpool zice că are oricum meciul în mînă, Reading se bate zdravăn pe fiecare minge şi ne dă o frumuseţe de cursă singuratică, pe 50 de metri, a unuia, McAnuff, driblînd trei-patru “cormorani” şi ratînd din 16 de un centimetru; se prelungeşte cu 5 minute şi, desigur, ca Zorro în ultima clipă, vine penalty-ul pentru Reading; egalează Sigurdsson, un islandez din cei trei; urmează cele “două de 15″, zici că Reading e gata, nici vorbă, în al 99-lea minut mai au energia unei centrări perfecte şi unul, Long, face 2-1. Benayoun, în minutul 105, ratează singur cu portarul, dar cum să te duci la culcare? Rămîne 2-1, e după miezul nopţii şi super-eul te bate ca un îngeraş pe umăr:  Ştii că se vor face 50 de ani de cînd, într-o finală a Cupei, Arieşul Turda, cu Suciu în poartă, a bătut Rapidul tot cu 2-1?

Fotbalul fără manele e ca borşul fără bicicletă

Cine dă în manele, dă în popor, iar cine dă în popor, nu e bun român

Am aflat, din ştirea unui ziar de calitate, că Hagi a interzis manelele în şcoala lui de fotbal, iar din comentariul la ştire al unui ziar plin cu reclame la manelişti şi la curvele ce-şi zic vedete, că decizia lui Hagi ar fi o imixtiune în viaţa personală a juniorilor. De parcă pentru asta fac Hagi şi Gică Popescu şcoli de fotbal demne de acest nume, de şcoli, ca să aibă juniorii unde lălăi împreună cu gaşca manele.

Ziarul - gunoi, care scrie de imixtiune, are totuşi o bază s-o facă. În România, relaţia fotbalului cu manelele şi maneliştii pare una naturală, dintotdeauna şi de la sine înţeles. În afara ţării, subiectul nu există, fiindcă nici maneaua ca distracţie nu există. S-ar părea că maneaua e ceva care merge la fix cu mintea de fotbalist, nu contează naţia, pentru că, de îndată ce ajung în campionatul nostru, străinii încep să asculte manele şi-şi proclamă în interviuri marea lor pasiune pentru manele, ca şi cum ar fi trăit lipsiţi de o mare plăcere şi, în sfîrşit, fotbalul românesc le-a oferit-o ca bonus de instalare.

Sînt atît de frecvente şi de entuziaste declaraţiile de dragoste ale fotbaliştilor români pentru manele, încît am putea să credem că omenirii întregi îi e refuzată o fericire populară inventată în România şi că statul ar trebui să se implice, ca s-o exportăm şi România să capete cinstirea după care tînjeşte.

Nu toţi fotbaliştii sînt înnebuniţi după manele. Unii sînt terorizaţi de patima pentru manele a majorităţii, dar nu se revoltă deoarece revolta nu duce nicăieri. Ar fi batjocoriţi şi arătaţi cu degetul nu numai de colegi, ci şi de funcţionarii şi tehnicienii de toată mîna ai fotbalului. Hagi are mult curaj interzicînd ceva ce n-are nici o legătură cu programul şcolii sale. E o decizie ce priveşte fondul muncii cu tineretul pe care presa n-o s-o sprijine, ca să nu-i supere pe cititorii care altceva decît manele nu ştiu.

Cine dă în manele, dă în popor, iar cine dă în popor, nu e bun român. E bun român numai cine ascultă zi şi noapte în neştire muzică ţigănească şi-şi lichefiază creierul ascultînd cugetări de genul “ Tu cu mine, eu cu tine” şi “Să moară duşmanii mei, că mi-a luat banii mei”.. Ca să realizăm cît de autohton şi de abuziv e cultul manelelor în lumea fotbalui, e suficient  să ne imaginăm un fotbal nemţesc sau olandez abuzat şi impozitat de manelişti. Nu că lucrul n-ar fi posibil, dar ne e greu chiar să ne întrebăm dacă ar fi posibil. Ar fi să batjocorim şi să atentăm la un nivel de civilizaţie a spectacolului sportiv care ne-ar descalifica pentru multă vreme ca locuitori ai Europei. Nu maneaua în sine e condamnabilă, ci faptul că instituţiile culturale ale statului, timorate de libertăţile democraţiei, dar încă insensibile la obligaţiile democraţiei, au îngăduit pandemia de vulgaritate şi primitivism, cu acoperirea popularităţii. Cît despre FRF şi Ligă, sînt convins că şi celor două organe hotărîrea lui Hagi li se pare o exagerare. Dacă nu cumva le dă ideea să deschidă o afacere cu manele în cluburi.   

  

Mai puţin Torres

Globalizarea are în general acte false şi e o falsă problemă

Fotbalul aparent englez a terminat anul cu un record inimaginabil pe toată durata ultimilor 150 de ani: nici un englez pe teren! Portsmouth-Arsenal s-a jucat în sistem Liga Naţiunilor: 22 jucători, 13 state, zero englezi. Ei şi? Probabil cea mai interesantă trăsătură a prospătului record anti-naţional englez e irelevanţa. Acum cîţiva ani, multă lume, inclusiv subsemnatul, ar fi mitraliat un rechizitoriu. Între timp, cauza s-a răcit. Nu mai emoţionează şi nu mai interesează. Ceva s-a stins şi altceva a convins. În afara cîtorva antrenori la cluburi medii şi mici, de la Aston Villa la Bolton, nimeni n-a scîncit, n-a protest. Peste cele cîteva critici răzleţe, pluteşte, dealtfel, o bănuială: opoziţia ar face acelaşi lucru dacă i-ar da mîna. Ar cumpăra tot ce mişcă în Africa şi America de Sud.

Da, globalizarea e o realitate; de la importul de mega echipe, la plasmele Made in China de care stau lipiţi fanii. Singura schimbare previzibilă e adîncirea globalizării. Nimic nu anunţă mai clar această direcţie decît plasmele super-ieftine pe care nu scrie nimic şi se livrează discret, din protbagaj, în spatele pub-ului, cu ultimul transport din Ungaria sau Ucraina.

Însă globalizarea nu e, totuşi, o chestiune lipsită de nuanţe şi mirări. În primul rînd, pentru că numita globalizare fotbalistică are acte false. Un meci cu 22 de străini în campionatul englez sugerează că pămîntul e plat şi continentele egale. Eroare. Numele corect al acestei situaţii e concentrarea de capital pe o singură piaţă. Globalizarea ar fi cerut, dimpotrivă, distribuţia universală a aceluiaşi model. Realitatea e complet diferită. Contează doar campionatele şi competiţiile euro-occidentale. Celelalte campionate şi competiţii continentale există ca furnizori sau nu există deloc.

A doua problemă a vestitei globalizări fotbalistice e existenţa viguroasă a realităţii contrare. Cea mai promiţătoare apariţie a sezonului la Arsenal e Ramsey, un englez care poartă numele unui clasic al fotbalului conservator naţional. Mai mult, Anglia, naţionala în teorie lovită de efectele globalizării, e alcătuită 99% din jucători englezi la cluburi engleze şi pleacă la Mondiale cu şanse serioase. În sfîrşit, Cupa Mondială va fi un pic neinteresantă pentru că se joacă săptămînal în campionatul englez, dar va fi cîştigată probabil de o altă echipă alcătuită 99% din băştinaşi de la cluburi băştinaşe: Spania. Mai puţin Torres de la Liverpool.