Cu sentimente melancomice

Ceea ce nu poate contesta nici un şerif

Aş începe ceva mai original - căci rămînem o democraţie originală - cu un top al faptelor mici şi mijlocii care ne-au luminat mintea şi ochiul în ambele sensuri, adică în bine şi rău. Ordinea nu e bătută-n cuie. Purced: a apărut în clar - cum zic administratorii de bloc - blatul în tenisul campionilor; mai importantă decît victoria lui Davîdenko - omul unui tenis subapreciat la bursa valorilor - mi s-a părut “căderea” dureroasă a lui Nadal; golul lui Ibrahimovici, stîng-voleul trăsnitor într-un El Clasico nici colosal, nici grandios; şurubul în aer al lui Galamaz şi pasa lui cu călcîiul către Bilaşco, demne întrutotul de năzdrăvăniile lui Ibra; galeria Timişoarei care-şi susţine echipa indiferent de prestaţia ei; gafa indescriptibilă a lui Zapata.

Trec la întrebările apăsătoare: ce face Timişoara cînd are un 1-0 uluitor în minutul 2? Face cu determinare pasul înapoi (nu am găsit altă rimă). În 6 minute Ajaxul egalează şi ce face Ajaxul la 1-1? Atacă. Şi ce face la 2-1? Atacă. Meciul capătă aspect de antrenament şi în faţa acestui scor inexact, ce face domnul Iancu? Acuză arbitrajul internaţional la fel de odios ca cel autohton. O a doua întrebare a serii de miercuri: cum şi de ce a fost posibil ca Sherifful să-l găsească prin lume pe senegalezul Diedhiou? Răspuns de moromete (Ilie): d’aia! Şi o a treia… dar s-o lăsăm, numai “a treia a lui Beethoveen” e eroică.

Vin la rînd problemele grele. Eliminarea Stelei îmi dă din nou un sentiment melancomic. Nu mi s-a spus cu gură mare şi decisă că în grupă nu contează decît Fenerbahce şi Steaua? Că Sheriff şi Twente nu contează? Sherifful mi s-a părut o echipă gramaticală şi nimic mai mult. Steaua - a lui Bergodi sau a lui Stoichiţă - nu a putut trece de ea în orice format a jucat, mai ofensiv sau mai aşa. Ceea ce nici un şerif din Ghencea nu va putea contesta este că Steaua nu a obţinut nici o victorie în grupă. În rest, ne putem extazia timp de o oră ce jucător extraordinar este Balima din Burkina Faso cînd trece de Bănel, cel mai bun jucător român după aprecierea aceluiaşi şerif bucureştean. Cu Poli - deşi n-a avut de făcut nici un drum la Tiraspol, dar nici nu a emis vreodată pretenţiile Stelei, a 51-a din Europa - e aceeaşi problemă: nici o victorie în grupă. În Europa League, înaintea ultimei etape, ele nu mai contează. Dar şi una, şi alta se bat la titlu, la titlul de campioana României, cu care se va intra, automat, la anul, în grupele Ligii Campionilor. Întrebarea a treia, eroica, îmi scapă de sub creion: ce va face acolo? Răspuns clar: bani frumoşi. Restul nu contează? Răspunsul patronilor: nu. E ceea ce mă îndeamnă ca la ancheta Gazetei noastre să nu pun pe primul loc nici un jucător român.