December 2009 ↓

Ecuaţia care nu se închide

 În fotbalul nostru nu de o criză e vorba, ci de o scadenţă

Cine spune că fotbalul nostru e în plină criză economică, prin relaţie directă cu criza mondială, ori nu gîndeşte cu mintea lui, ori are un interes discret la nişte investitori, ca să vorbească aiurea şi să-i dubleze la văicăreală  Cheltuiala publicului mare al stadioanelor Europei cu fotbalul lui de pus pe pîine nu contează, pe lîngă celelalte cheltuieli ale familiei. Oricît de ieftin e biletul, cînd se înmulţeşte cu 50.000 totalul contează. Numai stadioanele pline închid ecuaţia economică pe cîştig.

Fotbalul nostru e într-adevăr într-o criză majoră de sistem, numai că ea are cauze strict româneşti. Stadioane mai mici şi mai goale ca la noi, la meciurile din Liga-ntîi, nu mai vezi niciunde. Dacă n-ar plăti televiziunile, fotbalul ar fi cea mai proastă investiţie. Ar fi doar o patimă de tratat cu dom’ doctor. Toate investiţiile în campionatele noastre - nu în fotbal, adică în suprastructuri, în sistem, în baza de juniori! - au contat masiv pe cîştigul în bani negri şi pe participările europene. Criza la noi e una de europenizare a fiscului. Criza economică obligă şi fotbalul să-şi scoată banii la vedere. Dacă diminuează corupţia şi nu mai funcţionează subteranul ca pînă acum, s-a zis cu fotbalul românesc! Fotbalul de mîine trebuie făcut cu alţi oameni.

După ce au vîndut, cu un cîştig la negru enorm, tot jucătorii cu adevărat buni din fotbalul românesc, samsarii noştri au mai păcălit un timp Europa exportînd mediocrii, terminaţi şi fotbalişti cu un psihic instabil. În ultimii ani, tot, dar absolut tot ce au dat ei pieţei europene, chiar şi unor echipe de mîna a treia, a fost păcăleală. Dar una cu dus-întors, fiindcă rataţii şi consumaţii au revenit la echipele lor cu nasul sus şi cu pretenţii financiare de vedete. Dinamo se minte în continuare recuperînd toţi jucătorii cu care a vrut să mintă Europa, iar Steaua, care a cumpărat scump şi a vîndut prost, a reuşit să alunge de pe stadion cel mai devotat public din toată istoria fotbalului nostru.

In fotbalul românesc nu e vorba de criză, ci de o scadenţă. Panica Ligii e atît de mare încît inventează legi economice de uz intern cu care pierde la orice tribunal. Revizuirea unilaterală a contractelor cluburilor cu jucătorii e o soluţie de faliment. Cînd nu ai idei de cîştig, cînd ai numai idei care limitează pe moment pierderile, se cheamă faliment şi prostie oficializată.

Messi apărătorul

Argentinianul reprezintă fotbalul integral şi are imaginea sportivilor superiori

O mare nepotrivire la Zurich. Lionel Messi şi Sepp Blatter în aceeaşi camer?. Nu există spaţiu comun pentru aceste două figuri, iar dacă există e de căutat oriunde: în parc sau în parcări, în hangare sau în gări, dar nu în fotbal. Sigur, Blatter e şef ceea ce nu înseamnă în momentul de faţă decît calificarea din oficiu a Franţei la Campionatul Mondial. Iar asta face din Thiery Henry  jucătorul anului. Şi Lionel Messi e şef, dar asta a făcut din Lionel Messi cel mai bun fotbalist al lumii în 2009. Şefia lui Messi e o chestiune de fotbal, de la un cap la altul sau, mai bine zis, de la vîrful bocancului la centrul pieptului care a împins mingea în poarta lui Estudiantes, aşa cum reuşesc mulţi numai cu latul şi unul anume numai cu mîna.  

Lionel Messi a încheiat 2009 în contul fotbalului. Şase trofee din şase posibile pentru Barcelona, plus golul care a inaugurat o dimensiune vecină cu viitorul sînt fapte de fotbal. Messi e fotbal integral. Asta se vede şi se simte în atingerea iute şi catifelată care electrizează mingea. Dar tot atît fotbal se simte şi în geometria măruntă şi cuceritoare a lui Andres Iniesta. Îl prefer. Lionel Messi are imaginea obligatorie a sportivilor superiori, în vreme ce Iniesta e condamnat la suferinţa tipologică pe care o îndură oamenii scunzi. Messi are încă un avantaj psihologic major: puterea de execuţie în spaţii mici şi perioade de mare compresie. Iar publicul preferă întotdeauna miracolele, cu viteza lor cuprinzătoare şi lipsită de rest. Regula e veche şi a dictat mereu în favoarea atacanţilor de geniu instantaneu: Pele, Maradona, Cruyff. Aceeaşi regulă a defavorizat discret şi părtinitor oamenii de compoziţie cerebrală ai fortalului: Di Stefano, Rivera şi acum Iniesta. Nu e nimic în neregulă cu această regulă care dă mereu dreptate precocităţii teribile. Dacă aţi remarcat, discutăm despre justiţie şi ierarhii fotbalistice fără a părăsi fotbalul. 

2009 a fost anul în care fotbalul a fost bruscat şi împins cu un pas mai aproape de zona în care nu mai poate hotărî singur, ci numai în prezenţa şi cu parafa lui Blatter. Împotriva acestei presiuni, nu l-am avut decît pe Lionel Messi. Omul care i-a ţinut piept lui Blatter, vecinul de gală FIFA la Zurich. Cel mai mare apărător al fotbalului în 2009.

Messi apărătorul

Argentinianul reprezintă fotbalul integral şi are imaginea sportivilor superiori

O mare nepotrivire la Zurich. Lionel Messi şi Sepp Blatter în aceeaşi cameră. Nu există spaţiu comun pentru aceste două figuri, iar dacă există e de căutat oriunde: în parc sau în parcări, în hangare sau în gări, dar nu în fotbal. Sigur, Blatter e şef ceea ce nu înseamnă în momentul de faţă decît calificarea din oficiu a Franţei la Campionatul Mondial. Iar asta face din Thiery Henry  jucătorul anului. Şi Lionel Messi e şef, dar asta a făcut din Lionel Messi cel mai bun fotbalist al lumii în 2009. Şefia lui Messi e o chestiune de fotbal, de la un cap la altul sau, mai bine zis, de la vîrful bocancului la centrul pieptului care a împins mingea în poarta lui Estudiantes, aşa cum reuşesc mulţi numai cu latul şi unul anume numai cu mîna.

Lionel Messi a încheiat 2009 în contul fotbalului. Şase trofee din şase posibile pentru Barcelona, plus golul care a inaugurat o dimensiune vecină cu viitorul sînt fapte de fotbal. Messi e fotbal integral. Asta se vede şi se simte în atingerea iute şi catifelată care electrizează mingea. Dar tot atît fotbal se simte şi în geometria măruntă şi cuceritoare a lui Andres Iniesta. Îl prefer. Lionel Messi are imaginea obligatorie a sportivilor superiori, în vreme ce Iniesta e condamnat la suferinţa tipologică pe care o îndură oamenii scunzi. Messi are încă un avantaj psihologic major: puterea de execuţie în spaţii mici şi perioade de mare compresie. Iar publicul preferă întotdeauna miracolele, cu viteza lor cuprinzătoare şi lipsită de rest. Regula e veche şi a dictat mereu în favoarea atacanţilor de geniu instantaneu: Pele, Maradona, Cruyff. Aceeaşi regulă a defavorizat discret şi părtinitor oamenii de compoziţie cerebrală ai fortalului: Di Stefano, Rivera şi acum Iniesta. Nu e nimic în neregulă cu această regulă care dă mereu dreptate precocităţii teribile. Dacă aţi remarcat, discutăm despre justiţie şi ierarhii fotbalistice fără a părăsi fotbalul.

2009 a fost anul în care fotbalul a fost bruscat şi împins cu un pas mai aproape de zona în care nu mai poate hotărî singur, ci numai în prezenţa şi cu parafa lui Blatter. Împotriva acestei presiuni, nu l-am avut decît pe Lionel Messi. Omul care i-a ţinut piept lui Blatter, vecinul de gală FIFA la Zurich. Cel mai mare apărător al fotbalului în 2009.

Aţi reuşit, bă, domnilor!

Jucători la export mai avem, la fel şi cîţiva antrenori, dar patroni la export, nici unul

Cea mai semnificativă cucerire a sportului în ultimele decenii e arena plină cu un public imens şi divers. Ca în Colosseumul antic. S-au întors vremurile acelea bune, cînd toată suflarea urbei şi toate împrejurimile îşi transferau primitiva şi, totuşi, atît de omeneasca nevoie de sînge în luptele cu gladiatori. Fotbalul de azi e sortit să descarce regional şi gradat naturala umoare agresivă din mulţimi. E o soluţie socială eficientă, la nivel mondial. De şaptezeci de ani nu mai avem război.Pentru că trebuia pus ceva în locul războaielor, avem fotbalul afacere. Fotbalul dur, cu gladiatori şi tribune arhipline, care cer victoria cu orice preţ.

Cîţiva din îmbogăţiţii noştri de război, au reuşit un maximum de absurd, instituţionalizînd fotbalul cu tribune pustii. Cum s-a ajuns aici, e o poveste mai lungă. E o poveste în relaţie directă cu politicul şi cu uriaşa corupţie din administraţia la toate nivelele. Fotbalul românesc nu e o consecinţă a corupţiei, el a generat masiv corupţie. O dovedeşte şi faptul că imunitatea fiscală a patronilor e mai mare decît aceea parlamentară. Borcea, Turcu, Becali, Copos, Iancu şi, cu exemplul lor şi alţii au creat portretul patronului care n-ar fi acceptat de nici un club continental. Portretul contra naturii al patronului mai prezent în presa sportivă decît jucătorii şi echipele lor. Clasamentul turului de campionat e, de fapt, unul al patronilor. Pe primele locuri sînt patronii cu cel mai mic public, iar mai departe patronii care nu au reuşit să alunge tot publicul. Publicul real al fotbalului românesc e în faţa televizorului, cu ziarul de sport în mînă. Pe stadion, totul e împotriva marelui public: golănia grupurilor de forţă plătite cîndva de patroni, dotările mizere ale arenelor, atmosfera sordidă creată de tot felul de declasaţi, buluceala de la porţi, prezenţa belicoasă, dar degeaba a poliţiei consideraţiile otrăvite, necontrolate despre public ale investitorilor, premiza rezultatelor trucate, arbitrajele cumpărate, totul, totul.

În presă, un ziar care pierde toţi cititorii nu şi-i mai recîştigă niciodată. Aceşti patroni, care cîştigă încă dintr-un fotbal cu tribune goale nu le vor mai umple niciodată. Nu fotbalul jucat pe teren a decimat publicul, ci nepriceperea cu manifestări clinice a celor mai vocali patroni în materie de sport şi competiţie. Poţi să faci bani din afaceri cu butelii, terenuri şi construcţii, dar trebuie să fii tare prost să speri în cîştig din comerţul cu spectatori.

Garanţia

Dacă asculţi rock, eşti ciudat. Dacă mai eşti şi cuminte, cu siguranţă eşti emo. Şi atunci ai nevoie de cineva care să garanteze pentru tine
Informaţie apărută la Contraatacul lui Silviu Tudor Samuilă, de joi seara: transferul lui Sabrin Sburlea la Steaua a căzut. Vocea lui Dinu Gheorghe sună amar: Gigi nu-l mai vrea, pentru că lui Sabrin îi plac fetele. S-ar zice că nu e singurul. După ultimele precepte morale, în Ghencea sexul e permis o dată pe săptămînă şi, dacă se poate, sub supraveghere.
Şi asta nu e tot, în loc să asculte şi el manele, house sau hip-hop, ca tot fotbalistul mioritic, Sabrin e pletos şi rocker. Mai nou, rockul e ceva decadent şi aberant, aşa că să nu mai lungim vorba: Sburlea e emo. Iar un emo precis are sănătatea şubredă şi, prin urmare, îi găsim o afecţiune a coloanei, care îl impiedică să joace două meciuri la rînd. Aha! Iată motivul pentru care costă aşa de puţin. Dinu Gheorghe e un şmecher şi vrea să vîndă Stelei un rocker (sau un emo, tot aia e) ciudat de cuminte, căruia îi plac fetele. Planul diabolic e dat în vileag. Ce înseamnă să fii vigilent, să cunoşti la oameni şi să nu te încrezi în ei.

Rodica Sburlea s-a mutat de 2 ani la Braşov, ca să stea cu fiul ei.  Îi găteşte, îi spală, are grijă de el, aşa cum ştiu mamele. Şi tot ca o mamă furioasă îşi apără copilul de răutăţi. Vocea îi tremură de emoţie şi de indignare: “Probabil că e normal ca la 20 de ani Sabrin să fie interesat de fete. Ştiţi cine a fost prietena lui? Dana Dodean!” Moment în care în studio se face linişte. Minţile încep să lucreze febril: cine e Dana Dodean? Într-un tîrziu cade şi răspunsul: e jucătoare de tenis de masă, selecţionată de curînd în echipa lumii şi actuală campioană europeană la dublu. Dana nu are nici pe departe notorietatea piţipoancelor-tabloid, pentru că în prezent e puţin ocupată să se antreneze, să cîştige medalii şi să răzbească în viaţă cu talentul şi cu puterile ei, şi nu împinsă de la spate de vreun poponeţ.  Deodată, în cacofonia de bîrfe şi inţepături din studio, se vorbeşte timid despre performanţă. Nu e acolo locul ei, dar argumentul e convingator şi, chiar dacă cei doi nu mai sînt împreună, mama Rodica îl foloseşte. O relaţie cu o campioană e garanţia seriozităţii lui Sabrin. Ce ironie, vorbim despre alte sporturi atunci cînd fotbalul are nevoie de cerificat de maturitate!

Exageraţiuni

Pao-Dinamo 3-0, un scor inexact

Pentru cele ce urmează, trebuie mai întîi de toate să depun un jurămînt - a, nu pe Biblie, e de ajuns pe pixul meu - că nu sînt dinamovist. Nici stelist. Ţin cu Progresul Finanţe-Bănci, deci cu nimeni. În consecinţă, susţin şi ca un caragialian care se teme de exageraţiuni că ceea ce s-a numit miercuri noapte “O seară catastrofală pentru Dinamo”, acel meci de la Atena în care dinamoviştii, aici, în Gazetă, nu au luat o notă mai mare de 6, a fost cea mai bună prestaţie a lor din ultimii ani. În orice caz, cel mai bun meci al lor din Europa League 2009. Şi nu numai al lor, ci al oricărei alte echipe româneşti aflate în această competiţie a sărăntocilor pe care desigur, anul viitor, visează s-o cîştige alde Juve, Liverpool, Doneţkul, Werder şi alţi “nefericiţi”. Giovani Becali - despre care se poate spune orice, numai că nu se pricepe la fotbal - a declarat că Dinamo, în repriza a doua, a avut 40 de minute de fotbal occidental. Fiindcă nu vreau să exagerez, zic doar atît: dacă Dinamo ar juca în campionat cum a făcut-o la Atena - în spiritul şi cu vîna de acolo, în ritmul, ambiţia şi încordarea cerute de un adversar deloc galactic, dar nici galant, precum şi de un teren de care grecii nu se ruşinau cum ne-am fi autopamfletat noi - dacă Dinamo ar juca “pe intern” nu 34 de etape, ci 33, ca acolo, ar lua titlul. Şi, atenţie, nu discut de ghinion… (nici de impresarii străini din tribună).

A existat un singur “ghinion”. Mare şi între ghilimele. Prostia lui Dolha, la 0-0, după un final de repriză al nostru. Un ghinion pe măsura unor noroace care le-au dat curajul să atace cum nici una din europenele noastre nu a cutezat. Un “ghinion” care nu a rupt meciul, ci le-a dat forţa pentru zeci de minute viguroase, cu un Tamaş trăznet, cu un Adrian Cristea foarte bun şi cu ceilalţi care numai de nota 4 nu erau. A decis, desigur, clasa. Clasa care face ca un Cisse să nu rateze ca un Niculescu. Clasa dintre Ninis şi Torje. Dar pentru clasa lui, Dinamo a făcut un joc peste condiţia română, peste tot ce ne-au arătat uefantasticele autohtone. Iar scorul e inexact.

Exagerez? Nu eu exagerez. Eu am urlat cerînd o minune la Atena? Eu am halucinat zi şi noapte cu “asaltul spartanilor”? Cei care jelesc “seara catastrofală” a lui Dinamo, ei exagerează. Ei au o gîndire catastrofală. De ce? E simplu: după zeci de meciuri nasoale în care, ahtiaţi după o victorie cu orice preţ, am celebrat (mă includ!) “rezultatul mai bun decît jocul”, sîntem tot mai puţini aceia (iar mă includ) în stare să înţelegem că există meciuri în care jocul poate fi mai bun decît scorul. Am doi prieteni dinamovişti (pot da nume!) fideli, dar mai ales competenţi, care mi-au telefonat că, după ce au făcut zob scrumierele şi sticlele de prin casă la atîtea ratări, s-au culcat şi au adormit mulţumiţi de echipa lor. Atît - cum ar spune Cornel Dinu.

Giggs n-a ratat

De o parte sînt adolescenţii incurabili, de cealaltă, veteranii mîntuiţi

Ryan Giggs e bătrîn, dar a îmbătrînit înţelept. E titular la 36 de ani într-una din cele mai bune echipe ale lumii, a fost votat sportivul anului în Marea Britanie şi va semna un contract nou cu Man United. Unde e înţelepciunea? Giggs a comutat la un moment dat de pe copilul-minune care debuta la 17 ani, pe sportivul raţional. Nu se ştie cînd s-a întîmplat asta, dar înţelepciunea lui Giggs a evitat destinul scurt şi strălucitor al vedetei. Copilul-minune a făcut furori, a trecut prin faza „ haine scumpe, maşini tari, femei la liber” şi s-a preschimbat într-un atlet stabil, cuminte şi longeviv. Pe scurt, a devenit o statuie care nu bea, nu fumează şi face yoga. Aceeaşi statuie e, după propriile mărturisiri, o construcţie plină de amintiri şi umor. Cum e viaţa la 36 de ani, fără băutură şi cu nocturne limitate la terenul de fotbal? „Cam plicticoasă!”. Cum era viaţa la 17 sau la 25 de ani? „Îi văd pe puştii care vin la antrenament îmbrăcaţi de fiţe şi discută numai de maşini. Îi înţeleg. Aşa eram şi eu la vîrsta lor”. Dar nu mai departe.

Aici e diferenţa care a separat dintotdeauna fotbaliştii. De o parte, adolescentţii incurabili, de cealaltă, veteranii mîntuiţi. Giggs e galez, dintr-o familie de rînd şi a moştenit ceva din voinţa oamenilor educaţi în sistemul „lupte libere cu viaţa”. Cînd tatăl s-a mutat cu rugbyul de club de la Cardiff la Manchester, copilul a suferit dar n-a crîcnit. A învăţat să-şi viziteze bunicii la week-end. Poate că atunci a mai învăţat ceva: să reziste.

Yoga e o achiziţie secundară. Chiar şi eliminarea băuturii e o performanţă de planul doi. Cheia afacerii Giggs vine din absenţa afacerii Giggs. La un moment dat, tînărul Ryan a respins oferta de nerefuzat. A decis să nu îşi vîndă viitorul pe plăcerile scurte ale clipei. Cine a hotărît asta? Poate porcăriile îndurate la şcoală sub vina că bunicul după tată era emigant din Sierra Leone. Poate apropierea de Alex Ferguson, „omul care mi-a băgat spaima în oase cînd eram puşti şi îmi e prieten, acum”. Poate.

În orice caz, e sigur că la un moment dat şansa apare. De undeva din trecut, din prezentul luminat de un model sau o dată cu gîndul care începe să cîntărească maldărul de rataţi mai talentaţi din jur. Nimeni nu se poate plînge de lipsa ocaziei. Cei mai mulţi ratează. Cîţiva reuşesc. Fotbalul e continuarea vieţii în prezenţa liberului arbitru.

Clasamentul eficienţei, varianta Urziceni

Ascensiunea Unirii ţine mai mult de raţiune, decît de miracol

Un clasament la puncte şi la golaveraj al celor 16 formaţii de pe locurile 3 şi 4 în grupele Ligii Campionilor o trimite pe Unirea Urziceni pe primul loc. După echipa din România coboară, pînă spre ultimul, numai celebrităţi: Juventus Torino, Wolfsburg, Olimpique Marseille, Liverpool, Rubin Kazan, Standard Liege, Dinamo Kiev, Alkmaar, Beşiktaş, FC Zurich, Atletico Madrid, Apoel Nicosia, Glasgow Rangers, Maccabi Haifa şi Debrecen. Să te cruceşti, nu alta! 

Mă rog, nu-s chiar toate celebrităţi, dar într-un al doilea clasament, al investiţiilor, Unirea ar figura fără concurenţă pe ultimul loc. Unirea ar fi pe ultimul loc şi la numărul de spectatori, şi la încasări din vînzarea biletelor şi transmisii tv, şi la veniturile anuale ale  jucătorilor. De fapt, în orice clasament al fotbalului afacere de mare performanţă. În toate, cu excepţia unui clasament care nu se întocmeşte nicăieri, acela al eficienţei unor cheltuieli în ce priveşte rezultatele strict competiţionale. Nu cred să mai existe în Europa o a doua echipă care să mai fi obţinut 8 puncte într-o grupă a Ligii mari cu o investiţie şi o dotare mai modestă. Suma investită de domnul Bucşaru poate să însemne ceva la noi, dar pentru 13 sau poate14 din cele 15 cluburi venind după Unirea nu înseamnă nimic. Doar banii daţi pe unul sau doi jucători de valoare medie.

Ascensiunea Unirii se explică însă istoric şi româneşte, dacă punem laolaltă şi alte izbînzi sportive ţinînd mai mult de miracol decît de raţiune. Ea însă ţine mai mult de raţiune decît de miracol. Cariera lui Ilie Năstase e una de minune, dar pe vremea lui Năstase exista totuşi un teren de tenis. Aş număra aici, în categoria celor de neînţeles pentru Europa, participarea unor săritori de la trambulină la competiţii europene şi Olimpiade. Cu rezultate uluitoare, dacă luăm în seamă faptul că nu săreau în bazine, fiindcă nu aveau, ci la saltele. E ca şi cum jucătorii Unirii ar fi ajuns în grupele Ligii Campionilor antrenîndu-se numai cu mingii de cîrpă pe maidanele copilăriei.

Unirea Urziceni e singurul club din România şi din Europa care urcă pragurile marii performanţe reciclînd jucători liberi de contract, ieftini şi foarte ieftini ori recuzaţi din tot felul de pricini de alte cluburi. Lucru care dovedeşte, ca într-un experiment de laborator ce nu permite îndoieli, că e destul un antrenor de clasă ca să îi aliniezi pe nişte anonimi debusolaţi la un nivel superior de caracter. Fotbaliştii români nu-s nici buni, nici răi, sînt bine sau prost lucraţi şi folosiţi.  Nu la meserie e peste toţi Dan Petrescu. Meserie mai cunosc şi alţi tehnicieni, dar ambiţie ca a lui Dan Petrescu, dublată de o pricepere la firi şi origini la fel de vastă ca a lui Mircea Lucescu, nu găsim în tot fotbalul nostru. Dacă Unirea ar fi mers mai departe, ar fi pierdut tot ce a obţinut ajungînd pe locul întîi în clasamentul eficienţei. Mai departe, nici măcar Dan Petrescu n-ar mai fi dovedit nimic, fiindcă ar fi intrat într-o lume în care nu mai încap minunile.      

Cristi si Cristiano

Episodul 2 din serialul “Tănase&friends”

Marţi seara,  pe la zece fără zece, cînd Cristi Tănase îşi alegea din dulap tricoul Energie cu litere de juma’ de metru, ca să iasă în oraş cu prietenii şi iubita, un alt Cristi se pregătea să umble puţin la legile fizicii, capitolul forţă gravitaţională.

Piciorul stîng, aproape deformat de snopii de muşchi de sub piele, aşezat puţin în spatele mingii şi nu în dreptul ei, cum scrie la carte, chipul concentra, şi piciorul drept care se pregăteşte de topspin. Rezultatul? Folha seca de la 37 de metri, Mandanda blestemînd ziua  în care i-a venit ideea de a se face portar, plus cîteva  milioane de întrebări care încep cu : “Cum naiba face?”

Şi acum intrăm în miezul discuţiei. Cristiano Ronaldo face, daca AS nu minte, 3000 de abdomene pe zi. Cînd nu face abdomene şi nu dă goluri de la 37 de metri, Cristiano îşi îngrijeşte sănătatea, ajutat cu entuziasm de diverse cetăţence, care de care mai sexy: Letizia Filippi, Nereida Gallardo, Alyona Haines şi care or mai fi. Ăsta e adevărul: dragoste plus sex egal sănătate, o ştim cu toţii, şi bogaţi, şi săraci, şi cu bani, şi ciobani,  degeaba ne dăm pudibonzi. Doar că Ronaldo se alimentează corect, se odihneşte cînd trebuie şi, mai ales, nu pune gura pe băutură. Tatăl său a murit la 52 de ani, cu rinichii distruşi de alcool, iar Cristiano a tras concluziile necesare.

Ne întoarcem la Cristi al nostru. Iubita lui e cea mai frumoasă şi sexoasă din Piteşti şi din România. Foarte bine. Iubirea te face mai bun, nu-i aşa?  Dragostea merge bine împreună cu fotbalul, cîteodată chiar mai bine decît cu căsnicia, după unele opinii. Eşti tînăr, trebuie să mănînci, să iubeşti, să bei, dar, Cristi, dacă nu vrei să te ratezi în Bucureşti, aşa cum ţi-a prezis tatăl tău, ai grijă de tine! Pune-ţi iubita să-ţi gătească, dacă nu ştie sau nu poate, plăteşte-ţi o menajeră, mănîncă bine, odihneşte-te între două antrenamente şi aminteste-ţi că turul de campionat e aproape gata şi tu încă n-ai avut nimic de sărbătorit. Poate doar cele şapte minute jucate la Craiova, pentru care ai golit nu ştiu cîte sticle de vin şi ai lălăit cu maneliştii despre cît de  jos erai cîndva şi cît de sus ai putea să ajungi.

Maturi şi neliniştiţi

Putem fi mulţumiţi fără a fi şi mîndri?

Cred că sîntem cîţiva în ţara asta care nu avem nevoie să invocăm articolele noastre în care, încă de la acel 0-2 cu Sevilla, de început, am susţinut Urzicenii, am crezut în ei, nu i-am luat la şuturi şi am înghiţit calm toate bancurile la adresa lor. Nu avem azi de ce să ne lăudăm peste măsură, nu avem de ce fi mîndri, dar mulţumiţi da. La noi însă, între mîndrie şi mulţumire confuzia e totală şi gravă. Atît de exigenţi ne-a făcut mama natură faţă de noi şi ai noştri, încît mulţumirea e un nimic, un moft, un mizilic. La noi, ori eşti mîndru, ori eşti indignat. Intermediară este doar pîinea, aşa cum spontană este doar coada la brînză. Încît cred că sîntem cîţiva global mulţumiţi de prestaţia Dănuţilor, fără să ne ridicăm pînă la mîndrie şi să ne stabilizăm acolo, sentiment mult mai complicat decît se crede. La Stuttgart, în zece minute, a fost atît de rău că te puteai gîndi la şi mai rău, la 5, la 6, la 7-0. N-a fost. Copilăreşte vorbind, ca pe vremea cînd Dan Petrescu juca fotbal în Aleea Băuiţ, se poate observa că Urzicenii au cîştigat repriza a doua cu 1-0 - şi de ce nu am vorbi copilăreşte, dacă s-a evitat o catastrofă întru totul posibilă? Maturi la cap, se mai poate spune că acel 0-3 de la pauză nu venea din nici un ghinion, ci din impotenţă. Unirea, în prima repriză, nu a avut decît o ocazie în minutul 1, după care alte 44 - ca şi în Ghencea cu Sevilla… - nu a reuşit nici măcar o centrare ca lumea, nici un şut la poartă şi cu atît mai puţin să-i blocheze pe Hleb, Marica, Pogrebnyak şi ceilalţi “nemţi”. Neputinţa te silea să gîndeşti în afara norocului şi ghinionului (care se rezuma la absenţa lui Galamaz şi Maftei). Neputinţa echipei îţi cerea să ai în vedere o situaţie sarcastică: Stuttgart, aflat azi, fie şi vremelnic, la retrogradare în Bundesliga, făcuse KO o echipă care, în România, mergea şi anul acesta la titlul de campionană.

Repriza a doua - deja un obicei… - am mai atenuat din penibil şi groază şi ne-a dat posibilitatea să ne mai înseninăm la gîndul acela de început, cînd, după tragerea la sorţi, se paria dacă facem sau nu un punct şi marcăm un gol în grupă… Trebuie să fii de o “exigenţă” ineptă ca să uiţi asta. Sîntem în stare, fireşte. Ceea ce mă nelinişteşte este concluzia lui Dan Petrescu: orice echipă românească, dacă se organizează bine, poate juca în Liga Campionilor (Fals, poate în Liga lu’ Mitică), iar cu echipele mici trebuie să aliniem obligatoriu cinci fundaşi. Sîntem, din nou, cîţiva cărora dragul nostru Dănuţ nu ne poate lua dreptul să-i zicem că 9 fundaşi plus un Bilaşco ar fi şi mai buni pentru a nu progresa deloc pe plan european. În fine, să nu ne luăm deja de păr - în primăvara europeană, Unirii îi va fi şi mai greu, asta e sigur, cînd vezi ce se adună la orizont, de la Liverpool şi Torino pînă la Kazan. Să înceapă deci strămoşescul nostru pesimism şi bancurile lui inegalabile!