November 2009 ↓

Ce treabă am eu cu banii lor?!

Fotbalul dă societăţii româneşti cel mai mare număr de tineri fără nici un viitor
  
  
De 4 ani, de cînd e la Steaua, Răzvan Ochiroşii joacă rar şi prost, dar nu îndrăzneşte nimeni să spună că joacă rar şi prost, ci că e folosit puţin şi nu îşi dă întreaga măsură a talentului. E riscant să te pui de-a curmezişul unei aşteptări colective. E şi mai riscant să ai păreri categorice pe banii altora. Juniorii ajung la cluburile mari în regim de investiţii. Cine se pune cu banii Stelei?

Deşi ai lui o duceau modest, iar contractul cu clubul nu-i permitea să-şi cumpere o maşină scumpă, Răzvan Ochiroşii şi-a luat un SUV Infinity de 50.000 de euro. Cum s-ar spune, o maşină de neam prost. O maşină se cheamă că e de neam prost cînd e mai deşteaptă cu mult decît proprietarul. Iar o dovadă că SUV-ul lui Ochiroşii e mai deşteaptă ca el o probează faptele: fotbalistul nu e în stare să ia un carnet de conducere. Aşa se scrie în ziare şi n-am niciun motiv să nu cred în ce am citit.

Acum să spun şi ce treabă am eu cu banii unui tînăr care dă semne că s-a ratat, încă înainte de a avea ce rata. Fotbalul dă societăţii româneşti cel mai mare număr de tineri fără viitor. Ies din fotbal la treizeci de ani fără să se fi ales cu nimic din banii cîştigaţi ca profesionişti. Nu-i învaţă nimeni cum să-şi pună aceşti bani în lucru, ca să poată trăi civilizat ca maturi cu un loc demn în societate. Din cînd în cînd, citim nişte articole ipocrite despre cirozele unor foşti mari jucători şi despre sărăcia cumplită în care se zbat la vîrste înaintate. După ce au lăsat fotbalul, s-au trezit şi calici şi fără niciun rost pe lume. Dacă Răzvan Ochiroşii le-ar avea cu cititul, ar vedea că pe maşina lui de fiţe şi de luat ochii proastelor de prin cluburi e scrisă povestea carierei lui sportive, iar în Post Scriptum şi povestea vieţii care-l aşteaptă după ce Steaua o să scape de el vînzîndu-l altor fraieri. Şi ce uşor e de citit povestea asta!  E scrisă cu litere mari şi de tipar, special pentru tinerii care cîştigă într-o carieră cu picioarele cît nu cîştigă într-o viaţă cu mintea un profesor universitar.

Am fost unul din acei gazetari care s-au uitat la Ochiroşii ca la un mare talent.. Acum mă uit la Răzvan Ochiroşii numai cu ochii mei şi cu judecata mea, iar ce văd mă face să-mi fie milă. Dar mi-e milă degeaba, fiindcă băiatul n-are nevoie de ea. Mai mult, lui îi e milă de mine, pentru că n-am o maşină de 50.000 de euro. Şi nu numai că n-am o maşină de 50.000 de euro, însă n-am maşină deloc.

Tîrgul

Eu am grijă de al tău, tu de al meu.

 Bărbatul grizonat din studioul GSPTV îşi alege cu grijă cuvintele. Ştie să vorbească, a făcut-o de 281 de ori în plenul senatului. Are o voce distinsă şi idei pertinente pe care le exprimă clar şi fără efort. Aflăm, printre altele, despre monitorizarea externă a arbitrilor români de top si despre semnele de întrebare pe care le ridică la UEFA permanenta solicitare de brigăzi străine. Şi vine întrebarea aparent nevinovată a lui Dan Udrea: cine e cel mai în formă arbitru la această oră? Răspunsul e prompt şi sigur: Marius Avram. Pînă aici totul e în regulă. Continuarea însă contrariază: să nu vă imaginaţi că nu o să-i vină şi lui rîndul să greşească.

 La 58 de ani, Constantin Gheorghe încă este un bărbat prezentabil, are maşină cu SEN şi dacă şi-ar pune mintea, ar face carieră în televiziune, aşa cum a făcut în politică. Numai că elocinţa din Parlament nu merge la ziarişti, cu alte cuvinte, sîntem mai greu de aburit. Cum adică o să-i vină rîndul să greşească? Marius Avram nu a greşit pînă acum? Păi, să vă împrospătăm memoria, stimate domnule vicepreşedinte al CCA. Cel puţin un penalty pentru Gaz Metan în jocul cu Urziceni. Meciul Astra-Ceahlaul: eliminare corectă a lui Djokici, însă lovitura liberă trebuia să fie pentru Astra şi nu pentru Ceahlăul, iar Ceahăul a egalat din faza aceea şi Marius Avram a trebuit să fie escortat pînă la vestiar de forţele de ordine. Alt meci: Rapid-Gaz Metan Mediaş şi un cortegiu de faze discutabile: penalty pentru Rapid, două atacuri brutale ale lui Bud şi Iencsi, lovitura liberă din care a înscris Spadacio. A, dar aici chiar dumneavoastră aţi fost observator! Îmi închipui că la toate i-aţi dat credit arbitrului, doar e fiul lui Vasie Avram, superiorul dumneavoastră la CCA, cel care l-a votat pe Sebastian Gheorghe, fiul dumneavoastră, pe lista asistenţilor FIFA şi cel care l-a tratat cu o etapă de suspendare (de ce nu o repriză?) cînd Sebi a greşit ca un începător la golul lui Herea din meciul cu CFR Cluj.

  Ce complicitate jenantă! Marius Avram e un arbitru de valoare şi nu are nevoie de acest tîrg ieftin. Acum, cînd arbitrii sînt bănuiţi de toate relele din lume, cînd conducătorii îi injură cu frenezie, CCA ar trebui să funcţioneze impecabil. Şi cu toate acestea se tolerează un compromis major: PREZENŢA ÎN COMISIE SAU ÎN CORPUL DE OBSERVATORI A PĂRINŢILOR DE ARBITRI. Ei vor distruge credibilitatea arbitrajului, oricît ar fi de bine intentionaţi, pentru că vor da naştere mereu la comentarii de genul: are grijă de fiul lui X pentru că şi X îi va întoarce serviciul. Adică o mînă spală pe alta. Asta pentru că tot pomenim in scrisori deschise despre “deontologia profesională”.

Da, votez Bursucul

…..dar cine să priceapă modelul Dan Petrescu

 Dacă ne mai interesează fotbalul, trebuie să ne uităm încă o dată la repriza a doua a Urzicenilor cu Sevilla. Prima a fost cum a fost: Unirea redusă la a bloca. Fără un şut pe poartă, Sevilla posedînd totul fără să marcheze, cu două bare plus ghinionul autogolului în minutul cel mai nasol. Psihologic era o situaţie între groază mare şi speranţă mică. După pauză, Urzicenii sînt deodată alţii, ies la joc, au două, trei, patru ocazii uluitoare de 2-0, iar Sevilla, din ce în ce mai nervoasă, îi aduce pe Luis Fabiano, Renato, Perotti, ca şi cum Capel, Negredo, Lolo nu mai erau buni ca să străpungă o apărare incomensurabil de dîrză şi norocoasă. Abia acum, sub presiune, Sevilla mi s-a părut formidabilă, ca tehnică individuală, ca viteză, ca moral, ca întrebare românească: de ce se omorau aşa? Nu erau calificaţi şi la acest 0-1, suficient de discutabil ca adevăr? Nu au egalat, nu au avut nici o ocazie de claritatea celor ale lui Varga, totuşi impresia că am avut în faţă fotbalişti care ştiu totul nu mă părăseşte. E o impresie puternică, rară, la care contribuie din plin prestaţia Urzicenilor.

Am luat-o de ajuns peste cap pentru ce am scris în favoarea Dănuţilor încă de la primul lor eşec la Sevilla, pentru a avea acum baza morală să le aduc acest omagiu suprem în orice joc, de la snooker la bridge şi poker: au ştiut să fie la înălţimea norocului care i-a ocrotit. Pentru cei care cunosc intimităţile unui joc, este esenţial. Nu am fost niciodată un fan al lozincii în fotbal “muncă şi disciplină”, nu merg cu ochii închişi pe mîna celor care slăvesc grupul şi organizarea, lăsînd-o mai moale cu talentul, nu sînt hipnotizat de reuşitele lui Dan Petrescu şi MM Stoica, dar dacă mai am loc pentru un elogiu, amuzat şi de chemarea: “Votaţi Bursucul!”, acesta ar fi următorul: refuz hotărît afirmaţia preşedintelui Mircea Sandu precum că “modelul Dan Petrescu e valabil fără probleme pentru fotbalul nostru”. Cum fără probleme? Dimpotrivă: e mai mult decît problematic că modelul Dan Petrescu e valabil în fotbalul nostru. Luaţi-i fie şi în ordine alfabetică: Argăseală, Borcea, Becali, Copos, Dragomir - şi veţi ajunge lesne la cei care nu vor pricepe nimic din modelul Dan Petrescu, oricît de ipocrit îl admiră.

Şi încă ceva, insuficient observat, deşi ar trebui să sară în ochi: Urzicenii reprezintă singura echipă care luptă şi face faţă pe cele două fronturi - în Europa şi în campionatul intern. Azi, pe primele două locuri în clasament sînt Vasluiul şi Rapidul (la care ţin măcar pentru Wesley şi, respectiv, golul lui Ioniţă-Răduţă pentru 3-1 în meciul cu Mediaşul), două echipe care se pot concentra doar pe campionat, fără a se chinui ca năpăstuitele noastre uefantastice: Poli, Steaua, CFR Cluj, Dinamo.

Nadal in - Henry out!

Fotbalul trebuie salvat. Dacă nu se poate altfel, măcar prin mijloace electronice

Cîte seminarii sentimentale se pot organiza oare în marginea unei porcării durabile? Federaţia Franceză, FIFA, UEFA şi Thierry Henry însuşi par convinşi că e loc de discuţii, unghiuri şi justificări fără limită. Luni, Henry a reuşit chiar să deschidă o pistă nouă: povestea examenului de conştiinţă, urmat de remuşcări, urmate de gînduri sinucigaşe, urmate de susţinerea familiei care-l trimite înapoi în teren. Henry nu se retrage! Şi astfel, opinia publică (şi bleagă - în opinia perversă a lui Henry) ar trebui să se bucure. Problema, nu e, adică,  potlogăria lui Henry, ci zbuciumul unui suflet care decide, pînă la urmă, să nu se lase învins. Nu! Problema e cu totul şi cu totul alta: fotbalul. Poate fi fotbalul împins în zona de trafic şi influenţă care bate scorul şi valoarea din teren. Poate. Mascarada cu panaş din minutul 104 al nefericitului Franţa-Irlanda spune exact asta. Şi, exact din minutul 104, replica devine esenţială. Fotbalul trebuie salvat, cumva. Dacă nu prin arbitrii corecţi, atunci prin mijloace mecanice sau, în vremurile noastre, electronice.

Rafael Nadal a reacţionat primul între sportivi, cu un retur perfect plasat, pe blogul din The Times: de ce în tenis se poate, iar în fotbal nu? De ce poate fi verificată căderea unei mingi cu 5 milimetri dincolo sau dincoace de linie, dar nu poate fi verificat un henţ dublu şi neruşinat pe un teren de fotbal? Nadal nu are dreptate. Are bun simţ, iar bunul simţ e dincolo de opinie şi de controversă. Henry şi psihomascarada pe care vîrful Barcelonei a executat-o din nevoi de PR costă enorm. Franţa s-a calificat prin conspiraţie publică. Tocmai aici e diferenţa. Trecerea de la urzeala ascunsă la complotul transparent semnalează căderea în travestiul total. Fotbalul se aşază astfel foarte aproape de cazinoul bine dirijat şi foarte departe de jocul care îşi decide singur soarta.

Cupa Mondială 2010 a început ca un festival de efecte şi interese speciale. Ce va urma? Nimic, atîta vreme cît nimeni nu vrea să pună şi să trateze problema istorică a acestui joc părăsit de prieteni: injustiţia strecurată fără recurs. Va fi finala Cupei Mondiale 2010 o mascaradă decisă de o mînă în plus şi de o privire corectă în minus? Nu neapărat. Dar răul a fost făcut. Iar răul, o dată făcut, ştie să îşi urmeze cursul. Pînă la capăt.

Ghinguleac, fură, măi omule, mai nemţeşte!

Ca să ţii la preţ, trebuie să şi fii educat pentru o carieră de mare escroc

După ce am admirat jaful ca la carte din meciul Irlanda-Franţa şi, mai ales, după ce UEFA a dat startul în uriaşul spectacol mondial al celor cel puţin 200 de meciuri trucate, porcăria din partida de cupă U Craiova - CFR Cluj are un alt înţeles. Unul mic şi jenant. Cu lavandă de epocă, amestecată cu damf de latrină. În fotbalul nostru, se fură încă mărunt, gospodăreşte, artizanal, în paralel cu generoasa evoluţie a hoţiei în lume. Şi ce-i absolut incalificabil, se trîntesc meciurile pe bani puţini. Se fură cu inimă de amatori. E hoţie tip “Cîntarea României”, nu “Slavă Uniunii Europene”. Sumele pe care arbitrii o rad pe Craiova au valoare de diplome, nu de conturi.

În 1982, un vameş din Galaţi, indignat şi lovit rău în partea mai patriotică a buzunarului, mi s-a văitat că românul e în stare să-şi vîndă ţara pentru un casetofon şi o sticlă de whisky. Omul nu se punea contra vînzării de neam şi vatră, dar vroia, din raţiuni morale, să ţinem la preţ. Ca să ţii însă la preţ, trebuie să şi fii educat pentru o carieră de mare escroc. Şeful CCA-ului, Vasile Avram, nu putea să facă o prostie mai mare ca promovarea băieţilor lui în gaşca arbitrilor din Liga-ntîi. Ce viitor pot să aibă doi tineri înjuraţi preventiv de toată presa înainte de debutul cu stîngul şi într-un campionat în care unitatea de măsură a jafului e ghinguleacul? Şi, apoi, ca să te respecte lumea ca băiat de comitet, căruia nu poate să-i facă nimeni nimic, trebuie să ai o faţă de Tudor şi un nume de Hansson, nu de Ghinguleac.

Cînd vorbim de excelenţa tehnică în fotbalul de rang mare, ne referim indirect şi la fineţea şi perfecţiunea cacealmalelor. Arbitrii vestiţi ai Europei fluieră numai faulturile în careu interpretate cu multă măiestrie. Un picior rupt nu înseamnă nimic, dacă nu te-ai prăbuşit convingător, cu răsucire dublă în aer, ca la proba de sărituri olimpice în gimnastică. Un ofsaid nu trebuie să fie discret, ca să nu fie fluierat. Trebuie doar ca arbitrii să posede în regim de prestidigitator ştiinţa de a sta ascuns chiar şi după nici un jucător. La noi, acesta-i adevărul, nu se învaţă cum trebuie lecţiile de bază ale fotbalului de pariuri: rostogolirea artistică în careu, lovitura cu cotul care nu apare în nicio reluare tv, talpa uitată în talpa unui adversar de bună credinţă, ş.a.m.d.

Bietul Ghinguleac, cum să prostească el profesionist o ţară întreagă, dacă fotbaliştii nu-l ajută deloc, dacă îl obligă să ridice steagul numai pe bune? Om să fii, nu ghinguleac, şi tot te faci de rîs.

Vorbiţi!

Cine acoperă minciuna nu poate striga după adevăr

Îi înţeleg pe patronii care sînt gata să facă sînge-n frizerie din cauză de arbitrii slabi de înger . La urma urmei sînt bănuţii lor în joc şi, în loc să-şi trimită copiii la şcoală în Elveţia, decartează sute de mii de euro pe şpăgi la Mamaia, ca să fie arbitraţi corect. Asta dacă ar fi să credem vorbe spuse la necaz, cînd pe la televiziuni plouă cu autodenunţuri de dare de mită, fără să se înregistreze vreo emoţie pe la Parchet.

Pînă la un anumit punct, patronii au voie să facă gălăgie ca să-şi protejeze afacerea. E drept, o afacere despre care ştiau, atunci cînd au lansat-o, că implică nişte riscuri. Ca de exemplu nişte autogoluri atunci cînd trebuie, sau un cadou de trei puncte ca să nu retrogradeze prietenul Pinalty. Dar desigur e vorba doar de acţiuni de management pe termen lung, pe care nu le poate înţelege oricine, cîteodată nici măcar presa.

Presa ca unealtă de curaţenie, cum o vrea Vasile Turcu, confirmîndu-ne certitudinea că nevoia de justiţie, ca şi amorul, nu alege. Dacă premierul sloven le-a curăţat ghetele jucătorilor de naţională, de ce n-ar fi presa o cîrpă de şters praful sau mop de spălat zoaiele de prin subteranele Ligii? Dar pentru asta trebuie să vorbiţi tare şi răspicat, dragi conducatori! Din cînd în cînd ne mai scăpaţi cîte o şoapta, cîte un dedesubt, însă informaţia nu depăşeşte stadiul de bîrfă şi oricum nu e niciodată confirmată de cel care a lansat-o, darmite dovedită. Legea tăcerii e deocamdată condiţia supravieţuirii în sistem. Cine vorbeşte e sifon şi pedeapsa e cruntă,  merge pînă la distrugerea clubului, întrebaţi-l pe Iacov.

Tăcerea acoperă complicităţile şi sugrumă adevărul după care plînge, pe bună dreptate, Mititelu. Miercuri seara pur şi simplu nu a fost rîndul lui, cum ar zice tata Jean. Frumosul nebun din Craiova se va fi consolat cu ideea asta, aşa cum şi noi ne-am consolat că dezvăluirile sale vin cu o întîrziere de un an şi jumătate. Acum probabil că va plăti, pentru că Mureşan, atunci cînd nu dă antrenori afară, ştie să riposteze ironic şi tăios, după care îl va tîrî pe Mititelu prin tribunale, din cîte a lăsat să se înţeleagă. E importantă şi ingrată postura lui Neagoe. Dacă va nega varianta lui Mititelu, s-ar putea să-şi caute serviciu într-un viitor oarecare, iar dacă va confirma discuţia cu Mureşan, s-ar putea să nu-şi mai găsească de lucru în nici un fel de viitor. Dar ar crea o mare breşă în sistem. Şi atunci ne vom putea pune pe curăţenie. 

Scorul cel mai obositor

Din Africa pînă în Europa, o ploaie abundentă de 1-0

Să fie un semn ocult care se cere dezlegat? Să fie o întîmplare în care se ascunde totuşi ceva semnificativ? Pasionaţii cazinourilor au carnete unde notează minuţios zilele în care anumite numere au ieşit cu o frecvenţă stranie, ţinînd de minune. Nu sînt pasionat de ruletă - mi-ar plăcea doar să fiu detectiv fizinomist în cazinouri, meserie fascinantă, să urmăreşti chipurile jucătorilor… - dar nu pot ignora acest fenomen care s-a abătut miercuri peste planeta noastră, a fotbalului.

Miercuri 18 noiembrie a plouat abundent cu 1-0 din Omdurman (Algeria-Egipt) pînă în Europa barajelor pentru Mondial (Franţa-Irlanda 0-1 după 90 de minute), inclusiv în România sferturilor de Cupă Timişoreana. Dacă mai adăugăm şi vreo patru amicale, nu se poate să nu intrăm la idei, oricît am vrea să ne ţinem reci, lucizi, departe de superstiţii. Primul impuls mă trimite la Răzvan Lucescu, la 1-0-urile lui favorite, specialitatea casei, incapabile să clintească din acel 0-5 belgrădean (apropo: Coreea de Sud-Serbia 0-1, Zigici, minutul 7), care ne va mai urmări, îl asigur, şi în 2010. Fiindcă sînt dintre acei care socotesc că e mult prea devreme pentru a ne gîndi foarte serios la 2012, îl las pe Răzvan în pace şi mă întreb ce fel de scor e 1-0?

Pînă azi, 2-0 însemna ceva, se zicea că e un scor tipic englezesc, după care s-a impus ideea că e şi cel mai periculos scor. Atunci 1-0 cum e? În general e scorul clasic italian (şi miercuri, în amicalul Italia-Suedia), cu toate atributele de meschinărie, de mică şi mare ciupeală. Italienii au mîncat sufletul multora arătîndu-le în minutul 90 tabela cu un 1-0 nemodificat din minutul 8… Totul evoluînd, inclusiv mediocritatea, 1-0 a devenit un scor oricum mulţumitor, de 3 puncte totdeauna necesare, un scor 100% pragmatic, nu atît spectaculos, cît sănătos. Există desigur meciuri de 0-0 fabuloase, există şi multe nebunii scandaloase, de 1-0 pe un contraatac în minutul 89, după o apărare genială, dar de regulă, la noi şi în jurul nostru, 1-0 este un scor sub semnul suficienţei, şi, mai ales, al oboselii în toate sensurile, de la fizic la psihic, de la plictis la melodramă. 1-0 e scorul cel mai obositor din cîte ne cad pe cap. Şi nu o dată, ca miercuri la Craiova şi Paris, de-o păcătoşenie a arbitrilor mai mare decît ghinionul şi neştiinţa jucătorilor. Riscînd a fi considerat cinic (Vai, ce urît!) se-nţelege că nu am nimic împotriva unui 1-0 în favoarea noastră, chiar cînd Goian marchează Olandei din ofsaid.

Dar, mai presus de toate aceste consideraţii deloc incontestabile, ziua asta de miercuri rămîne înmărmuritoare prin trimiterea preşedintelui Serbiei în judecată, acuzat că a consumat alcool, pe stadion, la meciul Serbia-România. 1-0 pentru lege.

Aţi văzut sportivi fericiţi?

Sportul este cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială
Sînt sportivii fericiţi? Nu ştim şi nici nu vrem să ştim. Alături de pasta de dinţi perfectă şi de detergenţii absoluţi, imaginea sportivului puternic, sănătos şi bogat e o proiecţie inumană. Vrem să credem că sportivii sînt prima treaptă spre Paradis şi pentru asta îi condamnăm la perfecţiune.

Cîte ceva despre termenii acestei sentinţe publice fără apel şi fără temei ar putea spune Robert Enke. La 32 de ani, depresia a distrus un om, dator după dorinţa noastră să fie fericit şi prosper. Tot despre asta ar putea vorbi Mike Tyson şi mi se pare că pînă şi Cassius Clay ar avea ceva de mărturisit. Tyson a fost clasat cu mare uşurinţă în galeria lungă a victimelor inechităţii sociale. Clay, varianta anterioară apariţiei lui Muhammad Ali, a fost, de asemenea, repartizat între semizeii pe care doar obstrucţia socială i-a ţinut departe de fericire. Amîndoi au fost cu totul şi cu totul altceva: oameni loviţi cu o putere devastatoare de măreţie, de reuşită, de succesul în avalanşă. Pioni dezorientaţi de aerul irespirabil al înălţimilor. S-ar prea putea ca sportul să fie cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială. Marii cîştigători ai acestei partide poker orb cu destinul sînt ameninţaţi de cădere din chiar clipa în care încep să urce.

Toţi aceşti băieţi şi toate aceste fete care dau bine cu piciorul în minge sau aruncă bine la coş se întîlnesc prea repede cu gloria. Nu toţi sînt slabi şi nu toţi sînt derutaţi de saltul care îi smulge din subsol şi îi aşază pe Everest. Unii par bine echipaţi. Vin din lumea bună şi fac „sporturi superioare”. E o iluzie. Acolo unde nu se foloseşte de catapulta care aruncă oameni simpli spre cer, sportul e calea cea mai sigură spre îngheţul prin trufie sau ambiţie oarbă.

Despre acest joc înecat în fixaţii ar putea spune cîte ceva Tomaz Humar. Din nefericire Humar nu mai poate vorbi. A fost găsit în Himalaya, îngheţat, cu şira spinării ruptă. Cunoscătorii - în frunte cu  Reinhold Messner, cel mai faimos alpinist în viaţă - spun că Humar, un sloven de 40 de ani, a fost cel mai bun căţărător al acestui secol. Humar se ocupa cu ascensiunile solitare. Decisese că poate bate singur orice munte. Fără echipă, fără vreun alt sprijin în afara propriei ambiţii. Aparent, în numele performanţei.

România, o ţară africană

Mulţi fotbalişti de culoare vin să răzbune la noi ce nu le-a reuşit în Vestul Europei 

N’ Doye şi Ze Kalanga îşi permit tot felul de obrăznicii, ifose, maimuţăreli, mîrlănii şi chiar contre cu legea, pentru care, în alte ţări, n-ar fi doar nişte subiecte picante de tabloid şi prilej de amenzi simbolice la club, ci un deranj public major. Dacă Ze Kalanga şi N’ Doye ar declara, la coborîrea din avion, în Emirate sau în Elveţia, aşa cum şi-au îngăduit să declare în mai multe rînduri în România, că vin aici la fete multe şi ieftine, ar fi urcaţi imediat în avion şi întorşi scurt de tot în ţările din care au plecat. La noi însă un astfel de afront golănesc e tratat cu lejeritate. Să ne imaginăm ce s-ar scrie în ziare în ţările de unde au plecat în lume alde Ze Kalanga şi N’ Doye, dacă un român adus acolo s-ar da cocoş şi ar spune: Am venit să joc fotbal la voi, fiindcă am auzit că  femeile în Africa sînt accesibile, iar dacă plăteşti una, a doua e gratis. N-ar mai trebui să spună şi alte tîmpenii, ca să rămînă un stigmatizat în veci.

Am citit, într-un articol scris de un tînăr, neajuns încă la înţelesul cuvîntului demnitate, o explicaţie aiuritoare. Cum că jucătorii de culoare, care procedează la şantaj, la Rapid şi la Dinamo, sînt îndreptăţiţi s-o facă, atîta vreme cît cluburile nu respectă contractele. Despre fiţele lui Ze Kalanga, un fotbalist robust, dar care evoluează odată bine şi de cinci ori dezordonat, despre plecările şi revenirile sale la bază  s-ar putea scrie un roman plin de absurd. Dacă un român le-ar fi făcut domnilor Turcu şi Borcea tot ce le-a făcut Ze Kalanga, românul ar fi fost anatemizat şi gonit. Purtarea lui Ze Kalanga e o continuă jignire. Cu toate acestea, clubul îl suportă, jucătorii se simt discriminaţi în ţara lor şi adună în ei ranchiună, iar patronii anunţă amenzi, care-l fac pe Ze Kalanga să le rîdă în nas.

 N’ Doye ar putea fi un personaj într-un film de al lui Fellini, cu ciudaţi şi pitoreşti, dacă n-ar fi un fante de discoteci şi o minte îmbîrligată. Felul în care se îmbracă, mersul lui de travestit, podoabele lui cu prestaţie tribală, prostul lui gust practicat ca o sfidare, toate dau seamă despre un caracter marginal. Cei mai mulţi dintre străinii cumpăraţi de fotbalul nostru au un defect ascuns de fabricaţie. Au fost crescuţi cu o mentalitate de urmaşi ce trebuie să răzbune necazurile strămoşilor. Ei par să fi venit în România ca să recupereze ceva ce nu le e accesibil, datorită unei educaţii cu multe goluri, în Europa Centrală şi de Vest. Ei simt pentru România acel gen de dispreţ prostesc al omului din lumea a treia ajuns vedetă nu în Franţa sau Anglia, ci într-o ţară cu un statut continental în formare.

Cu astfel de importuri, fotbalul românesc nu are cum să ajungă sus. Ne iau banii şi, ce-i mai rău, îi fac pe ai noştri să se simtă discriminaţi în ţara lor.

Violenţa jelaniei

Ce-i lipseşte Manchesterului?

Nu voi avea tupeul să scriu că duminică Manchesterul a fost peste Chelsea, dar mă voi strădui să explic ce ne lipseşte, aşa cum mi s-a luminat mintea după ce John Terry a marcat dintr-un ofsaid clar pentru o lume întreagă, mai puţin pentru arbitrul Atkinson. Oricît mă silesc să fiu modest în faţa fotbalului englez, oricît mă feresc să nu cad în provocările unor comparaţii fără rost, o scriu de-a dreptul: nouă, manchesteristilor, ne lipsesc un Borcea, un Turcu, un Iancu, un Mititelu - oameni de fotbal care ştiu ce au de făcut, de răcnit şi de înjurat într-o situaţie ca asta, urlătoare pînă la cer. Poate că de la Dan Petrescu englezilor nu le mai trebuie fotbalişti români, dar voci şi spirite revoltate în faţa unui gol din ofsaid aşa cum avem noi, românii, cu siguranţă că ei nu au. Dumnezeule, vorba dragă lui Radu Naum, ce-ar fi făcut un Borcea, un Turcu, ş.a.m.d., din scandalosul gol al lui Terry, din ucigătorul arbitraj al lui Atkinson! Cel puţin o săptămînă în toate ziarele, pe toate posturile TV nu s-ar fi auzit decît de mîrşăvia cu care s-a viciat rezultatul unui derby, de batjocura la care a fost supusă echipa şi un antrenor de prestigiul lui Ferguson, de inadmisibila delegare la centru a unui arbitru care nu are celebritatea celor două echipe. Noi nu avem rivali, pe continent, în contestarea unui arbitraj. Noi posedăm o forţă a jelaniei la care nici un Sir Ferguson nu poate ajunge.

Căci ce-a spus Sir Alex după meci, mestecîndu-şi fără îndoială furia mai ceva decît chewing-gum-ul? Că arbitrajul a fost dubios! Ăsta e adjectiv în faţa unei porcării? Noi nu o să-l folosim niciodată. E prea moale, prea vag, prea de salon. După care mai vine şi cu moftangeala aia că “îşi pierde încrederea în arbitri”. Vax albina… Noi ne-am pierdut-o de mult, nici copiii noştri nu mai discută despre ea. Aşa că  daţi-mi voie să fiu sincer: ca manchesterist bucureştean, resimt acut absenţa unei “guri mari şi negre” acolo. Ei nu ştiu să se porcăiască în public. În aceeaşi ordine de idei, marţi seară, m-am uitat uimit la Florentino Perez în loja sa de pe Bernabeu, cum răbda ca Realul său, cu Kaka, Raul şi alţi milionari disperaţi, să nu marcheze minute întregi, cum îşi consulta ceasul văzînd cum trece timpul, cum ridica privirea spre cer şi nu dădea măcar un răcnet din loja sa spre Pellegrini, care nici el nu arăta prea bine în demnitatea sa. Păi, fraţilor, să-l fi văzut pe cine ştim noi ce-ar fi făcut din loja sa dacă Steaua nu-i dădea cinci boabe Viitorului din Însurăţei! Asta le lipseşte, tot caragialean vorbind: nu-s măgari şi nu-s violenţi.