October 2009 ↓

Don Quijote de Oltenia

Mîndria şi teribilismul îl urmăresc pe Cîrţu prin ani

Mai are puţin pînă la linia de fund şi un apărător în faţă. Se face că driblează spre interior, fundaşul pleacă după fentă şi el se strecoară prin spaţiul ăla de un metru pînă la linie. Apare dublajul, aceeaşi manevră, numai că mingea e  şi mai aproape de margine. Se aruncă disperat şi liberoul, care, ca orice om normal şi responsabil apără interiorul şi habar n-are că nebunia lui Cîrţu e fără limite. Da! Cîrţu iese tot spre margine, vreo 20 de centimetri, dar e suficient. A trecut şi de data asta, mingea se plimbă pe linie şi noi urlăm ieşiţi din minţi prin tribună pentru că ne bîntuie gîndul că Sorin ar putea să-şi ia la rînd toţi adversarii din lume pe fîşia aia de gazon, lată cît o batistă. Nu se mai ştie dacă s-a marcat din faza aceea, dar nici nu mai contează.

Bineînţeles că mai e şi povestea celor o sută şi ceva de goluri date într-un campionat care pe vremea aceea mustea de valori, ar mai fi de pomenit şi meciul cu Steaua în care a înscris de 4 ori şi a mai ratat şi un penalty, dar seria aceea infinită de driblinguri pe linia de poartă rămîne o culme de rafinament gratuit.

În demisia de la Pandurii am recunoscut ceva din teribilismul şi personalitatea jucătorului de atunci. Unii îi spun mîndrie oltenească, alţii cred că a fost pur şi simplu dat afară. Marin Condescu neagă ferm: clubul se pregătea deja să facă recurs la decizia Comisiei de Disciplină, Sorin a plecat pentru că aşa a vrut el,  fără să ia un leu în plus faţă de contract şi fără să se aplece, de data asta nici în faţa hîrtiilor, că în faţa femeilor, după cum am aflat, nu mai era cazul.

A plecat din cauză că preşedintele Condescu e osul din gîitul Federaţiei şi, prin urmare,  clubul ar deveni o ţintă a sistemului? Nimic să confirme varianta asta, Pandurii au avut în general arbitraje decente tot sezonul.

Rămîne tot varianta mîndriei. De regulă, alţii ne stabilesc preţul greşelilor. După ce a încercat fără succes să o dea la întors, Cîrţu a ales să plătească la preţul său, mult peste cel al pieţei, numai să nu rămînă dator sau să pară ridicol. Un gest donquijotesc, din dimensiunea gratuită a fotbalului, ca şi driblingurile sale pe linia porţii.

Un destin

Ce facem după un Liverpool-Manchester?

Azi dimineaţă, cel mai serios pariu - la ora asta cînd pariurile desfigurează orice meci din Europa pînă în Asia - este acela propus de Dan Petrescu jucătorilor săi: “Pe cît că nu veţi mai face nici un punct în Ligă?”. Nu ni se spune pe cît, dar e mişto, adică e inteligent şi pervers. Cu ceva haz, dacă ne-a rămas, s-ar putea extinde şi la Poli Timişoara, şi la Steaua, însă pe goluri, căci alături de Levski Sofia sînt singurele echipe din cele 12 grupe ale fostei Cupe UEFA care în 3 meciuri nu au marcat nici un gol. Pot Lippi de Ghencea şi Moţul de Timişoara să le propună elevilor lor: pe cît că nu veţi da nici un gol în retururile grupelor? În acest timp, Şahtiorul eliminat de Timişoara se plimbă în grupa J, Şerifful Stelei e peste Twente, iar Bate Borisov, tot de-a noastră, o bate pe AEK Atena a Vasluiului porumbian. Se poate formula întrebarea shakespeariană: cum vă place? Dacă procentual tot se merge la teatru mai mult decît la fotbal.

Sub semnul ei, atac cea mai spinoasă problemă a duminicii mele: am văzut un Liverpool-Manchester cu o primă repriză senzaţională şi o a doua care nu-i contrazicea pe Viorel şi Grădinescu: “E nebunie pe Anfield!”. Ca manchesterist bătrîn, am fair-play-ul să scriu că Liverpool a fost cu atîtica ceva mai bună, şi m-a făcut să-mi sun doi prieteni fani Gerrard, care pescuiau în Deltă, să nu-i las singuri, conform imnului, şi să le spun rezultatul. Bucuria lor a fost mai mare decît scorul şi ştiucile prinse. După aceea m-am concentrat, desigur, asupra campionatului nostru, şi am contemplat Dinamo-Bistriţa. Dinamo juca atît de slab că nu ştiai cine e pe ultimul loc; am stat pînă la sfîrşit, pînă la ultimul minut, cu penalty-ul indiscutabil la Andrei Cristea, apoi cu urletele pe toate telesporturile ale lui Borcea şi Turcu împotriva lui Danşa, care “a viciat rezultatul” şi, peste toate, “ne ia plăcerea jocului”. Ce? Plăcerea jocului… Care joc? Ăla a fost joc care să-ţi dea dreptul să urli pentru un penalty fie şi clar în ultima secundă? Noroc cu Cornel Dinu care le-a arătat puţintel obrazul şi le-a spus cumva să lase tupeul. Numai că mie altceva mi s-a impus: cum de avem parte de un asemenea destin, ca după un Liverpool-Manchester să ne cadă sub priviri Dinamo în chinuri urîte cu Bistriţa sau, mai departe în noapte, derby-ul Clujului cu Timişoara, anihilîndu-se reciproc, dar şi fotbalul odată cu asta? Atunci mi-a apărut problema, iertaţi-mă, patetică: dincolo de noi, maturii, cei care putem număra în gînd, oricînd, cei nouă paşi ai arbitrului la orice lovitură liberă, cei care nu mai mergem la stadion preferînd 90 de minute teleberea, ce le mai arătăm copiilor noştri? Nu avem nici o răspundere? Îi mai lăsăm să vadă şi să audă lîngă noi un Dinamo-Bistriţa după un Liverpool-Manchester? Nu ar trebui să se avertizeze în timpul unei mizerii de la noi: acest meci nu poate fi văzut de copiii pînă la 13 ani decît cu aprobarea părinţilor?

Despre cei care nu există

Fotbalul şi jurnalismul au acelaşi scop: de a face lucrurile pînă la capăt

Aud că numitul şi renumitul Cătălin Tolontan nu (mai) există. Evident, e o impresie falsă, ca toate impresiile care se suie la cap, după prea mult consum de coctailuri. În cazul de faţă, coctailul care amestecă politica şi sportul. Trebuie, totuşi, precizat, de la prima sorbitură: C. Tolontan nu candidează, nu are program şi nici candidaţi în program. În plus, există puternica bănuială că Tolontan va vota cum îl taie capul lui mare şi capabil să facă diferenţa între urna de vot şi tabela de marcaj. Tolontan e - nu numai în titlul blogului - un ziarist. Dacă nu mă înşel, presa sportivă are nevoie de ziarişti, nu de acorduri( în afara obligaţiilor reglementate de gramatică). La fel şi presa politică. Altfel, de condeie care copy porunca şi paste textul de serviciu, e plin, pînă la irespirabil. Ceea ce mă aduce la obiect. La fotbal.

Unirea Urziceni, proaspăta expulzată din Cupa României, a făcut senzaţie în Liga Campionilor, după un meci de psihiatrie aplicată, la Glasgow. Restul euro-participărilor româneşti: la pămînt şi mult sub. De ce? Pentru că fotbalul e la fel de exigent ca jurnalismul. Dă rezultate doar în prezenţa competenţei. Altfel, nu mişcă. La Unirea, mişcarea cu efecte pro-europene se cheamă Dan Petrescu. Şi despre el s-a spus că e nepotrivit, impulsiv, nerecunoscător. Că nu există cu adevărat. Dan Petrescu există, chiar dacă adeverinţa lui de existenţă e de găsit, oare de ce?, mai degrabă în afara şi mai puţin înăuntrul sistemului naţional.

Problema figurilor de tip Petrescu şi Tolontan nu e o noutate. Eo constantă istorică şi caracterologică. Valoarea nu place, nu e simpatică, nu face servicii şi nu se pricepe să fie comodă. Dar există!

Gazeta Sporturilor e, după Roşia Montană, cel mai însemant zăcămînt de resurse vecine cu cianuri nemeritate. Trebuie, totuşi, scris undeva: Tolontan e doar capul unei echipe în care strălucesc, adesea mai intens, Geambaşu, Andrieş, Buzărin, Georgescu, Vochin. Cu menţiunea că Radu Naum e un poet incurabil care face Turul Franţei în orice încăpere închisă. Pînă la urmă, acesta e sensul existenţei lui Tolontan. Nu persoana, nu semnătura, ci capacitatea de a da aer şi spaţiu acestui fel de a face jurnalism sportiv integral.

Spectacolul fără spectatori

Jandarmeria trebuie să interzică accesul patronilor în tribune, nu al publiculuiDin seria de obiecte imposibile, create de un caricaturist cu un simţ al absurdului unic în breasla lui, cel mai mult mi-a interesat cuţitul fără lamă, căruia nu-i mai lipsea  decît apucătoarea, ca să nu poată tăia nimic. Stadioanele  româneşti experimentează, de mai mulţi ani, fotbalul fără spectatori, căruia nu-i mai lipsesc decît antrenorii, ca să nu mai aibă nici jucători. Iar ca absurdul să fie maxim, cei care brevetează această invenţie, de natură să facă din România un caz de paranoie aplicată, atît în universul spectacolului popular cît şi în acela mai selectiv al clinicilor psihiatrice, sînt chiar investitorii bucureşteni şi încă vreo doi din provincie. Adică  bogaţii, care bagă bani în afacerea-fotbal, sperînd la profit cu tribunele goale!.
   Iar ca absurdul situaţiei să fie - dacă se poate spune aşa - şi mai limpede, e potrivit s-o comparăm cu acţiunea de stîrpire a iepurilor cu trei urechi. Noutatea operaţiunii consta în faptul că întîi li se tăiau urechile la toţi iepurii şi apoi li se numărau.
   Dumitru Dragomir, într-una din zilele lui de graţie, în care îşi permite şi cîte un adevăr mai abrupt, observa cu amărăciune că nimeni n-a cîştigat un război cu toată lumea. Apropo de remarca lui Dumitru Dragomir, e momentul să precizăm că există şi cîţiva patroni discreţi, normali la minte, pe stadioanele cărora nu se întîmplă nimic, în afară de fotbal. Un fotbal, e drept, modest, însă cu tribune populate, fără regimente de jandarmi în alertă, fără războaie între başcani şi galerii.
    Nu miza mică e explicaţia fotbalului fără violenţe, în cîteva din tîrgurile şi municipiile  din ţară, ci discreţia în forme continuate a localnicilor care investesc în spectacol. Dacă am ajuns în situaţia limită ca derbiurile şi meciurile cheie să se joace cu tribunele goale, de vină nu-s tribunele. Cei care au distrus relaţia normală dintre spectacol şi spectatori sînt investitorii, nu fanii şi spectatorii de toată mîna. E destul să ne imaginăm ce ar fi fotbalul românesc dacă, printr-o minune, nu i-am mai vedea, nu i-am auzi şi nu le-am citi zi de zi declaraţiile agresive, trufaşe şi pline de învinuiri, adesea la graniţa dintre insultă şi golănie, pe patronii de la Dinamo, Steaua, Rapid, Poli Timişoara şi CFR Cluj. Fără prezenţa lor incitatoare, de inşi aflaţi deasupra tuturor legilor şi normelor sociale,  avem dintrodată imaginea nu numai unui alt fotbal, ci şi a unei alte Românii. Aceşti ciocoi fuduli şi cu un limbaj primitiv au generat starea de război cu tribunele. Ultraşii nu sînt cauza, ci consecinţa. Patronii i-au creat pe ultraşi, iar aceştia, cum se întîmplă întotdeauna cu galeriile de presiune, au născut conducători, obiective şi reacţii de grup cu alte interese decît acelea care au dus la constituirea lor. Jandarmeria trebuie să interzică accesul patronilor în tribune, nu al publicului.

   O spun cu toată convingerea şi cu toată ruşinea: Jandarmeria română slujeşte, în momentul de faţă, trufia şi proasta creştere agresivă a cîtorva patroni. Jandarmeria română e  contra publicului, contra celor mulţi, care o plăteşte ca să fie apăraţi de silniciile şi jignirile patronilor fotbalului. Aici s-a ajuns. Iar dacă aceşti patroni vor avea într-o bună zi chef să investească şi în cultură, teatrele, filarmonicile, editurile vor fi şi ele pline de jandarmi.          

Ne-aţi umilit, Dane!

…. şi ce bine ne-aţi făcut!

Oricît de antipatic îmi este verbul “a umili” în eşecuri, oricît de prudent ţin să-l folosesc, azi nu pot decît să exclam cu o mare şi sinceră plăcere: “Bravo, Dane, bravo, băieţii, ne-aţi umilit şi bine ne-aţi făcut!”. Ne-aţi umilit (persoana I plural mă include) pe toţi cei care ne uitam la meciul ăsta ca la o tăiere, sper că i-aţi umilit pe toţi cei care scriau că Urziceni dacă o să facă un punct e o mare performaţă, pe toţi cei care după acel 0-2 la Sevilla m-au luat în şuturi fiindcă am scris că ar fi de prost gust s-o luăm pe Urziceni în şuturi…. Nu le dau numele, e o zi fastă, repet: bine ne-aţi făcut, chiar pentru cîteva ore… Dar ce ore! Pentru a doua oară în meciuri de Liga Campionilor, Urziceni, condusă din minutul 2, egalează printr-un gol al lui “Bilă” demn de Raul, după o cursă şi o pasă a lui Brandan demne de Zidane. Încă o dată băieţii lui Dănuţ Petrescu întorc un meci început catastrofal, întorc o posesie de 35-65 la 56-44 şi totul se schimbă printr-un penalty apărat în nenorocitul minut 44 de un Tudor în transă. Urzicenii Valahorum învinge la Glasgow exact cu cît i-a bătut pe scoţieni, acolo, Sevilla.

N-or fi Urziceniul cît Sevilla, nici noi, umiliţii de azi, nu avem tupeul mîndrilor tablagii români care ştiau precis că batem la Glasgow, dar atîta luciditate încă avem ca să ne bucurăm de norocul care a însoţit echipa în repriza a doua. Norocul nu umileşte niciodată pe învingători, el doar ne bine dispune. Dan Petrescu e primul care o recunoaşte. Mai mult: dincolo de noroc şi inspiraţia cu Onofraş, Dănuţ (să ni se permită alintul) cred că e singurul antrenor român care, atenţie!, declarînd că e fericit, introduce, după o victorie năucitoare, un vocabular de o asprime şi de un realism cu totul neobişnuite într-o asemenea euforie: “Nu am făcut cel mai bun joc (aş adăuga multele pase greşite…), nu e deocamdată o performanţă, capul jos şi la muncă!”. Închipuiţi-vă ce-ar fi pălăvrăgit ziua şi noaptea domnii aceia patroni care încep cu litera B - o, nu Bucşaru cel tăcut - dacă dumnealor ar fi bătut la Glasgow! La ora cînd a început să se vorbească intens de primăvara europeană, Dan Petrescu ştie că, deocamdată, la el e o toamnă rece, dură, că în România - pe locul 36 în clasamentul FIFA, ţin să precizez - minunile ţin trei zile. Viclenie? Falsă modestie? Sinceră exigenţă? Oricum, Dănuţ Petrescu e atipic. În fine, singurul ghinionist, ca să zic aşa, rămîne Marian Drăgulescu. Să iei de două ori aurul la un Mondial şi peste 48 de ore să vină un 4-1 la Glasgow şi mai tot românul să nu mai discute decît despre fotbal, ce a(iu)reală!

Pe plajă, la Sunderland

Liverpool merita să piardă, dar nu la alt sport decît fotbalul

Ei bine, prostia se întîmplă! Nu vorbesc aici de cine ştie ce arbitru lunatic sau multiplanetar, ci de chiar convergenţa perfect? a factorilor care desăvîrşesc o tîmpenie. Povestea a curs după cum urmează: Darren Bent, vîrful lui Sunderland, a şutat cu sete, mingea s-a dus spre centrul porţii bine apărate de Reina, portarul lui Liverpool, şi totul p?rea rezolvabil. Unghiul protejat de Reina era fortificat împotriva oricărui şut. Dar nu şi împotriva oricărei aberaţii geometrice. Ce a urmat? Mingea a plecat din piciorul lui Bent şi s-a dus pe traiectoria aşteptată de Reina (şi de toate regulile balistice în vigoare). După mai puţin de 10 metri de pace cu geometria, mingea a izbit ceva moale, şi-a schimbat traiectoria şi i-a lăsat lui Reina cel mult şansa unei luxaţii. 1-0 pentru Sunderland (scor final).

Şutul lui Bent a lovit o altă minge, o minge mare şi pîntecoas?, de plajă, rămasă în teren după ce vreun spectator a aruncat-o pe cîmpul de joc. Bent a şutat, iar mingea de plajă a transformat jocul de fotbal într-o glumă de ştrand.

Întrebarea nu e atît ce căuta mingea de plajă pe terenul de joc. Oricine e liber să arunce cu mingi de plajă atîta vreme cît obiectele în cauz? nu au colţuri şi nu ating greutatea unei cărămizi. Întrebarea e ce păzeau trei arbitri şi cu oficialul suplimentar patru? E drept, regulamentul interzice prezenţa simultană a două mingi în teren, fără să specifice că amîndouă trebuie să fie mingi de fotbal. De asemenea, regulamentul nu spune nimic despre cîte picioare trebuie s? aibă un fotbalist şi despre natura lor ultimă: organic sau lemn?
Livepool a jucat prost la Sunderland şi merita, categoric, să piardă. Dar nu la biliard cu obstacole şi nici din lipsa de imaginaţie a arbitrilor. Unde imaginaţia e, cel puţin în acest caz, cît se poate de asemănătoare cu bunul simţ.

Punctele pierdute de Liverpool şi deviate spre Sunderland sînt complet irelevante. Breşa deschisă în beneficiul şi spre progresul stupidităţii e singura urmare cu adevărat importantă a meciului decis, ca pe plajă, de o minge de plajă.

Mic si al dracu’

Iulian Apostol a ajuns greu sus, cu răutatea rece a profesionistului

Acum e un nume. Răzvan Lucescu începe naţionala cu el, jurnalele de sport îl arată tot mai des, pirpiriu şi încordat ca o lamă de oţel. Cînd vorbeşte, descoperi vocea sigură a unui om care citeşte şi exprimă. Pe teren zîmbeşte rar, pentru că fotbalul e o meserie cu care nu se glumeşte. Iulian Apostol nu se exteriorizează pentru că la el tot ce e important se petrece înăuntru. Acolo arde ceva, mocnit şi durabil, o flacără care l-a transformat pe puştiul “genial, dar firav”, în omul de încredere al lui Răzvan.

Juniorul Apostol a urcat greu, pentru că la şaizeci şi ceva de kilograme, cu fizic de jocheu, nu ai şanse decît eventual să fii rezerva lui Florin Cernat. Şi atunci, trebuie să accepţi pelerinajul prin Liga a 2-a, la Plopeni sau Buzău, mereu în alertă să nu te rupă în două malacii ăia de fundaşi. L-au ajutat însă tehnica excepţională şi răutatea ca reflex de apărare. Apostol a ajuns greu acolo sus fără să fie un tip cool, fără zîmbetul cuceritor al lui Mutu. A fost însă “mic şi al dracu’”, după părerea lui Petre Grigoraş, care îl mai bagă şi fundaş dreapta, ca să aibă Boştină cu cine să se distreze.

În timp, Apostol a căpătat răutatea rece a profesionistului care nu pare să dea doi bani pe părerea celor din jur şi nu simte nevoia să fie un personaj popular, dovadă că în iunie nu i-a venit nici un coechipier la nuntă. Poate că unii îl consideră ciudat şi fiţos pentru că în cantonamente citeşte în loc să joace rummy, pentru că în concedii vizitează muzeele din Paris şi Londra în loc să zacă la all inclusive prin vreun paradis turcesc şi să facă valuri prin tabloide. E într-adevăr ciudată alegerea asta cînd barurile şi paraşutele au program nonstop pentru prinţi sau briliante. Dar Apostol are alte idei despre viaţă în general şi despre pregătire în particular. El e jucătorul român care se accidentează cel mai des la antrenamente, pentru că dă totul. Doctorul echipei are grijă să-si aleagă camera lîngă a lui, ca să nu-l omoare drumurile. Cu trei zile înainte de debutul la naţională, Apostol a făcut o contractură la gambă, care era să-l scoată din lot, iar meciul cu Lituania l-a terminat cu capul spart.

E omul extremelor, gata să se ciondănească la nesfîrşit pentru un amănunt derizoriu, dar în acelaşi timp în stare să accepte şi să semneze pe loc contractul cu Unirea. La faulturi nu se tăvăleşte, ci se ridică imediat ca un bărbat mîndru, la goluri nu se bucură, ci arată spre cer, către tătăl său, plecat acum doi ani. Cel puţin aşa se întîmplă la meciurile cu audienţă.

Mic, al dracu’ şi un pic cabotin? Poate, dar mai întii de toate un profesionist descoperit nepermis de tîrziu de fotbalul nostru.

Fără tandreţe

Iar lecţii? Ce să mai învăţăm, Sfîntă Parascheva?

Prăpădita victorie asupa amatorilor din Feroe nu poate atenua cu nimic cumplitul 0-5 de la Belgrad care, în ochii pixului meu, are două adevăruri copleşitoare: scorul nu e deloc exagerat, iar echipa nu poate invoca nici o clipă vreun ghinion în apărare şi în atac. Trebuie să ai geniul stilistic al limbii franceze ca să scrii, ca în L’Equipe, că “România a fost prea tandră” în faţa Serbiei. Tandră? Cum adică tandră? În orice dicţionar român, tandru (venit desigur din franceză) înseamnă delicat, blînd, chiar duios… Cred că L’Equipe a fost prea tandră cu noi. Nimeni dintre noi, cronicarii ăştia care cică am fi nenorocit fotbalul românesc, nu ar fi pus pe hîrtie acest adjectiv. Mai degrabă mi-au trecut prin minte duritatea aceea germană, după un 1-5 al lor cu Anglia: “Sînteţi idioţii Europei!” Era prea dur - n-o semnez… “O seară tîmpită”, vorba lui Răzvan Lucescu, mi se pare totuşi mulţumitoare, oricum incomparabilă cu ideea tatălui său, să ne plîngem la UEFA de arbitraj. După aceea au apărut dulcegăriile, iresponsabilii, ipocriziile, învăţămintele (ce să mai învăţăm, Sfîntă Parascheva, că din toate eşecurile am învăţat sistematic?), lecţia sîrbă de demnitate şi de naţionalism, legea lui Murphy: “Ce începe prost se termină şi mai prost”, Mutu şi iar Mutu… S-au numit pe româneşte mai toate diversiuni de la ceea ce nu poate fi privit drept în ochi.

Azi dimineaţă, după ce s-a tras linie în toate grupele, mai pot oferi una, şi încă rezonabilă. Nu s-au calificat - ca şi noi? - naţiuni întru totul serioase în fotbal: Suedia, Cehia, Turcia, Croaţia, chiar Bulgaria… Păi, vezi? Păi, văd: absolut nici una nu a primit 18 goluri în cele 10 meciuri ale grupelor respective. O singură victorie acasă şi 18 goluri în condiţiile în care atît Piţurcă cît şi Răzvan (de nedespărţit pentru mine) sînt antrenori obsedaţi de defensivă.

Ca omul care la acel 1-7 cu Elveţia l-am auzit pe crainicul M. R. Iacoban rugîndu-ne să ne punem în locul lui, mi-au rămas două fraze din acest 0-5. Preşedintele Ligii spunîndu-ne că nu acest eşec e grav, ci “cum trăieşte populaţia asta!” Într-adevăr, trăieşte jalnic cu un preşedinte pe Ligă ca dumnealui. A doua. Preşedintele Federaţiei întrebîndu-l pe Cristi Geambaşu: “Ce-aţi fi făcut în locul meu?” Fără tandreţe, aş fi răspuns că l-aş fi luat pe preş-ul Ligii, pe toţi subalternii şi împreună cu echipa aş fi căzut în genunchi şi le-aş fi cerut iertare suporterilor, pe gazonul excelent de sub Pietricica. Iar ar fi fost prea dur?

Criza

de Răzvan Prepeliţă

La secretariatul primăriei din Piatra Neamţ, telefonul fix sună o dată, scurt. Peste cîteva secunde, la fel. Apoi linişte.
- Domnule primar, vă caută de la Federaţia Română de Fotbal! Formez eu numărul şi vă fac legătura!

Top 50 după 0-5

Catastrofa mea favorită rămîne totuşi România-Lituania 0-3
Un ziarist englez, Michael Henderson, a avut o idee simplă, pusă într-o carte care merge direct la persoane şi răspunderi. Cartea a apărut de o săptămînă şi se numeşte “Cei 50 care au stricat fotbalul”. Lotul lărgit al acuzaţilor foieşte de reputaţii mari. Jucători care au  popularizat, odat? cu propriul talent, aroganţa şi tembelismul (Ronaldo, Rooney, Cole). Soţii de jucători care au tras fotbalul spre mitocănia parvenitului (Victoria Beckham). Cîteva figuri istorice sînt acuzate în mod discutabil. Bill Shankly - cu al lui ” Fotbalul nu e o chestiune de viaţă şi de moarte - e mai important!” - e învinuit de supradimenisonarea paranoică a unui joc. Verdictul loveşte un mare om de fotbal, dar e plauzibil.

Cartea nu va fi tradusă în româneşte. Nu e nevoie. Cartea ar trebui, pur şi simplu, scrisă aici şi acum în româneşte, despre fotbalul românesc. Implozia de la Belgrad e un pretext perfect.  Însă ideea după care fotbalul românesc s-a scufundat după ciocnirea cu un icebergovici e falsă. Catastrofa mea favorită e, de pild?, 0-3 la Cluj, cu Lituania. Problema nu sînt scufundările, ci capacitatea sistemului (inclusiv presa amatoare de taclale cu Borcea, Becali, etc) de a reveni la suprafaţă. Lista vinovăţiilor e enormă. Excepţiile sînt tot excepţionale. Două persoane nu pot fi cap de listă. Mai întîi, Răzvan Lucescu, un antrenor prea tîn?r şi singur pentru o infecţie atît de mare. În al doilea rînd şi în ciuda infatuării de prinţ regional, Adrian Mutu. Prea multă lume s-a grăbit să vadă în Mutu o cauză primă. Mutu n-a făcut nimic. Absolut nimic. Asta distruge un meci, dar nu poate scrie istorie.

Capii de listă rămîn acolo unde se află de 20 de ani. În fruntea Federaţiei. Fotbalul nostru a căzut integral, spoliat pînă la ultima para şi deprofesionalizat, de la primul şef la ultimul maseur. Fotbalul nostru a dat faliment, pentru că sistemul pe care se sprijină a dat faliment. Administratorii trebuie să plece. Dacă rămîn, coborîm mai departe. Să nu uităm: ne aşteaptă Feroe, Malta, Lichtenstein şi alte puteri setoase de puncte.