September 2009 ↓

Ceva din Est e putred în Danemarca

Cluburile din Răsărit sînt un factor de risc în Cupele Europene

UEFA investighează 40 de blaturi de Liga Campionilor şi Cupa UEFA,  perfectate, se pare, în ultimele 4 sezoane.
Interesantă ocupaţie. Şi mai interesante cauzele. Marile ziceri etice şi proverbele populare nu luminează îndeajuns. Ceva e putred, într-adevăr, în Danemarca, dar virusul nu e danez. Acum mulţi ani, Lennart Johansson, fostul supremo UEFA, compunea o fabulă memorabilă despre viitorul corectitudinii în fotbal: “E foarte greu să arbitrezi un joc la care iau parte 22 de milionari. Dacă îţi pune cineva în braţe 30000 de franci şi un vizon pentru soţie, tentaţia e de înţeles”. Precizări: francii menţionaţi sînt elveţieni şi această monedă e, în continuare, foarte puternică, iar tentaţia e de înţeles doar acolo unde părţile s-au înţeles. Există un număr neprecizat şi mereu subestimat de arbitri, căsătoriţi cu doamne care nu vor îmbrăca în viaţa lor un vizon. Teorema Johansson spune ceva, dar nu spune îndeajuns.

 Informaţii culese din anturajul anchetatorilor vorbesc despe cu totul altceva. Toate trimit la cel mai important eveniment al fotbalului european, în ultimii 20 de ani: joncţiunea cu Estul. Ceva a ajuns putred în Danemarca. Majoritatea meciurilor investigate de UEFA au fost jucate de cluburi din Est. Problema nu e strict fotbalistică. Joncţiunea cu Estul a eliberat popoarele şi tribunele, dar a adus la masa de joc o aristocraţie economico-finaciară penală.

 Şefii cluburilor mărunte care fac grosul (fostei) Cupei UEFA sau se trezesc fără vină şi obiectiv în Liga Campionilor îşi licitează poziţia. Lipsa de şanse devine o şansă la combinaţie cu casele de pariuri sau cu echipe mai mari în căutare de puncte şi golaveraj. De aici, adevărata tentaţie. Iluziile se plătesc: o competiţie trebuie să îşi pună mai întîi problema valorii şi abia apoi să facă democraţie geografică. Cine vrea să aibă un show fotbalsitic Est-Vest şi se preface că nu observă bagajul de mînă al Estului, va afla curînd că are o problemă la bord. Mai mult, Michel Platini, ar trebui să-şi retragă declaraţia din martie, în care stabilea că  “mituirea jucătorilor şi a arbitrilor” e ” problema cea mai gravă a momentului”. Platini înuşi a urcat pe platforma de pe care face astfel de declaraţii, numai şi numai cu sprijinul votului estic. Un preşedinte ales de sindicatul estic ar trebui să fie mai atent. Şi la ultima finală a Cupei UEFA, şi la propriile declaraţii. Pentru că se exclud reciproc.

Talciocul de Bibişkovi

Trebuie să fii un manager second hand de tot, ca să iei un bulgar fără loc în Bulgaria

Fotbalul are talciocurile lui, colindate, ca toate pieţele cu vechituri şi bunuri de larg consum expirate, de amatorii de chilipiruri, dar şi de escroci de toată mîna.

Krum Bibişkov a fost adus la Steaua pe trei ani, cu un contract de 10.000 de euro lunar. Un venit de creier de elită. În afară de fotbal, Bibişkovii ăştia de talcioc ştiu doar să dea cu lopata, pentru 200 de euro lunar. În România, cîştigă 10.000 de euro, muncind din greu şi eficient cu mintea, doar marii funcţionari de bancă, marii manageri şi, în general, românii care ar cîştiga şi mai mult, dacă ar fi nemţi sau francezi. La acelaşi coeficient de inteligenţă, Europa practică nişte odioase discriminări financiare de neam. La noi, sînt discriminaţi românii.

Fotbaliştii cu vădite probleme  psihice, cu multe lipsuri la educaţie şi la caracter, pentru care Steaua a plătit  vreo 4 milioane de euro numai aducîndu-i, şi a pierdut alte 4 pe lefuri şi luptînd să scape de ei, au ajuns la club pe  culoarul care apără escrocheriile. Nimeni nu s-a uitat dacă au şi mintea întreagă. Toţi au fost vulnerabili la picioare, fiindcă au atacat la prima probă de joc fără cap, la rupere, nu la tehnică. Infirmeria Stelei a fost în permanenţă plină cu noile achiziţii rupte chiar de la primul antrenament. Plătiţi cum nici n-au visat, străinii Stelei şi-au spart imediat oasele şi tendoanele, vrînd să le dovedească patronilor că-şi merită contractul.

Străinii aceştia fără valoare sînt problema de fond a momentului. A trebuit să vină o criză mondială, ca să rezolve o prostire locală. Alde Saban, Andrey, Elton, Arthuro, Pedriel, Moreno, Grzelack, Tininho şi Bibişcov ar fi trebuit să treacă mai întîi pe la psihiatri, ca să le fie măsurată puterea de judecată. Nu că ai noştri ar fi din naştere mai dotaţi la cap, dar măcar nu iau ca Bibişkovii 10.000 de euro pe lună, ca să frece banca de rezerve la echipa a doua.

Pînă la urmă, ce face acum Rapidul, ce face într-un tîrziu şi Steaua, ce încearcă, dar mult mai poticnit, Dinamo, e o probă de adevăr întîrziat, însă adevăr. Bibişkov e apărat, timp de trei ani de un contract semnat de Steaua cu ochii închişi. Ca şi cum cei care i l-au întocmit s-ar fi uitat la Bibişkov ca la un brazilian virtual, de casete, nu ca la un vecin mai mult decît accesibil. Trebuie să fii un manager second hand de tot, ca să iei un bulgar fără loc în Bulgaria!  
     

Golurile golanului Marica

Marian Iancu are o părere despre orice şi oricine. În ritmul ăsta îl va depăşi curînd pe Gigi Becali

Cînd Marica a intrat în careul Timişoarei nu ştia că avea să intre şi în gura degrabă rostitoare de sentinţe a lui Marian Iancu, patronul cu dublă legitimare Timişoara-Ferentari: “E un golan ajuns în fotbal şi care n-are moralitatea necesară pentru a juca în echipa naţională.”  Poate că Marica a simulat la acel penalty, dar termenii folosiţi de onorabilul domn Iancu merită un pic de atenţie.  “Golanul” de Marica a dat 5 goluri pentru România în preliminarii, a fost al 2-lea golgeter după Mutu şi se pare că a contribuit şi el în vreun fel la calificarea la Euro,  spre bucuria  cetăţenior români plătitori de impozite din care s-au făcut peste noapte averi fabuloase. Impozite din care, de exemplu, s-au plătit datoriile marilor întreprinderi de stat falimentate  de  băieţi deştepţi şi cu iuţeală de mînă.

Să revenim. În seara zilei de 18 august, Marica a avut marele defect că a jucat pentru Stuttgart. Cînd joci pentru o echipă se presupune că încerci să dai goluri pentru ea, să alergi, să dai la cotoaie, să simulezi sau să încerci să înscrii direct din minge de arbitru, cum a vrut Alexa, căpitanul lui Poli, în meciul cu CFR Cluj. E simplu. Ce ar fi vrut respectabilul domn Iancu,  să-şi dea Marica nişte autogoluri şi să-şi probeze astfel patriotismul şi onoarea?

Mai departe. Aflăm că Marica nu are moralitatea necesară să joace în echipa naţională. Aici cădem pe gînduri pentru că afirmaţia vine de la un personaj dotat cu  o moralitate ireproşabilă. Noroc cu apariţia în fotbal a stimabilului domn Iancu, cel care a împărţit jucătorii de la naţionala în două categorii: a) cu moralitatea necesară şi b) fără moralitatea necesară, adică mai simplu, concurenţii lui Pantilimon şi Gigel Bucur (altminteri nişte fotbalişti admirabili ). Aşteptăm cu interes  un atac în acest sens la Dani Coman, că referirile la înălţime şi vîrstă nu au avut efect.

Despre moralitate ne mai pot spune nişte chestii interesante jucătorii lui Poli care nu şi-au încasat nici pînă azi primele după dubla cu Şahtior, promiţătorul Latovlevici, neinclus în lista pentru Europa League, Gabi Balint, care, prin contract, mai are de luat nişte zeci de mii de euro, preparatorul fizic Florentin Marinescu, Ionel Ganea, dar mai cu seamă familiile din Oneşti rămase pe drumuri după ingineriile de la RAFO.
Despre cum se simte Marica, nici nu are rost să vorbim.

Excelenţa Sa Andrei Pavel

Chiar dacă nu face parte din triada solară Ilie-Nadia-Hagi, Andrei Pavel e una din acele stele al căror apus iţi dă un fior, o melancolie, o plăcere în tristeţea clipei. La cîte adjective consumăm nebuneşte - de la fabulos pentru un şut, la mizerabil pentru un half - nu prea avem vorbă densă, caldă şi inteligentă în cazul unor Paveli. Dar de cîţi Paveli ne-am bucurat după Ilie şi Ţiri? Cîţi tenismeni români au mai ajuns între primii 15, ba chiar 13, ai lumii? Deoarece nu mă vor fascina niciodată în sport “Cei mai buni din toate timpurile”, sînt gata să scriu ceva mai piano că-n ultimul deceniu pentru Andrei Pavel am tremurat de multe ori - tremurul mărunt şi îndelung ca semn al celei mai expresive şi tainice emoţii. Pavel m-a făcut să trîntesc telefonul dacă, într-un tie-break, mă suna vreun civil. Pentru Pavel am cerut linişte în casă la vreo minge de set şi meci. Cu Pavel - la eşecuri şi mînii - am suferit nu de puţine ori, cam ca la eşecurile lui Ilie, dacă mi se dă dreptul la o comparaţie între geniu şi talent. Dar de cîte ori am fost bine dispus din cauza lui, de ce s-o ascund? La retragerea oricărui campion, pixul, gramatica şi inconştientul te trag spre verbele la trecut, la “a fost”… La naiba! Dacă nu a fost fenomenal, extraterestru, dacă nu a fost invincibil (cine e?), Andrei Pavel este şi ne rămîne ca un jucător excelent şi îl voi numi continuu, cu drag şi respect, Excelenţa Sa Andrei Pavel. “Şi vrei să-ţi mai spun ceva?” - vorba unui prieten afon în sport, de care nu mă pot despărţi nici cînd scriu la Gazetă. Ieri, după ce am citit ce-a spus la conferinţa lui de presă, am fost cît se poate de mulţumit. După 18 ani de tenis, Pavel nu numai că e mîndru de cariera lui, dar se poate aşeza, liniştit, la casa lui, cu familia lui. Vi se pare puţin? Prea idilic? Prea happy-end? Un scriitor brazilian a spus-o vesel şi bine: happy-end-urile sînt neplăcute în cărţi şi la cinema, dar în viaţă sînt minunate.

Şi acum cine vine la noi după Hănescu?

Problema gingaşă e cine vine în tenisul nostru după Pavel? Victor Hănescu e bun, dar nu ne mai poate surprinde, o scriu cu toată delicateţea. Anul trecut, după ce a cîştigat un turneu în Elveţia, Victor a jucat într-o semifinală, în Austria, cu Del Potro. Nu contează că a pierdut clar, altceva mă mînă în lupta cu adevărul: într-un singur an, Del Potro poate să-l învingă nu numai pe Hănescu, dar şi pe Federer. Asta m-a obsedat în tot timpul finalei de la US Open şi nici pînă azi nu deţin o explicaţie serioasă la eşecul elveţianului. Să fi fost orgoliul (după cîştigarea primului set la unul care nu-l învinsese niciodată) combinat cu uzura numită şi la ei bătrîneţe? Chestiunea totuşi rămîne? La noi, cine vine după Hăne? Vreun Copil?

Urbi et orbii

Două sentimente : bucurie şi disperare. Cît de schizofrenic ar părea, am oscilat între ele cu destul freamăt în aceste zile.

Dezbaterea lansată în spaţiul public despre fotbalul gigital e o sursă de tulburare fastă pe care nu mi-o revendic. Revendic doar placajele, inclusiv cele colegiale. De aici un oarecare frison, atunci cînd am înţeles că oportunitatea unei ţinte vii a excitat nu doar mulţimea de prieteni cititori, ci şi dintre amicii de breaslă, uşor luaţi de val. Mi-au trimis mesaje şi mi-au dat lecţii subînţelese. Au explicat nu doar ceea ce ar fi făcut ei în cazul meu (faţă cu perspectiva apocaliptică a unei convorbiri cu un patron de club atunci cînd acesta se pregătea să-şi mazilească antrenorul), ci chiar ceea ce am făcut eu însumi, care au fost resorturile ascunse, de ce şi cum, totul cu o perfectă seninătate, fără nici o umbră de îndoială. Prelegeri scurte despre rating fără Becali ale unor Albe ca Zăpada ţinute în spate de producţiile “mizerabile”. Unii au compus pamflete admirabile pentru care au primit jerbe de flori, stîrnind cu atît mai abitir scuipaţi în direcţia opusă acestui balet emoţionant. Le multumesc. E întotdeauna răscolitor să priveşti o asemenea mulţime vibrantă.

Dar despre altă mulţime vroiam să vorbesc. Despre aceea din care nu m-am extras niciodată. Nu m-am sustras nici unei vini. Or mai fi cîţiva ca mine. Pierduţi printre milioane de oameni cu somnul liniştit. Bravo! În mijlocul lor stă un rug pe care arde ritualic ratingul. Acesta e un demon, bine că l-am gasit şi judecat sumar, cu ochii injectaţi. Ce e ratingul ? A, nu mare lucru. O chestie, un parametru. Echivalentul numărului celor care se uită la televizor. Evident, aceştia vin din Alfa Centauri, din District 9, spre deosebire de noi, pămîntenii cărora ne pute vecinatatea lor. Nu? Cum nu? Tot noi sîntem ?! Pai atunci pe cine perpelim ? Ok, pe noi cei care nu sîntem chiar noi. Celălalt “noi”, sinele diabolic. De acest “noi” trebuie să ne apere omul de dincolo de sticlă. Să nu ne mai dea emisiuni cu colesterol. Faza tare e ca “sticla”, “sticlele” sînt pline de producţii imaculate. Tehnică, tactică, sport adevărat, motoare, fete frumoase cu mingi, discuţii cu actori, artişti. Vă jur că aş vrea să nu mai invoc ratingul, nu mă interesează decit dintr-un motiv în acest moment : la naiba, nu-i pot masura altfel pe “noi” cei buni ! Să vă zic ceva (atenţie! urmează o dezvăluire şocantă): e jale ! Peste tot, la toate posturile. Pur si simplu, refuzaţi să vă uitaţi dacă nu vi se oferă sînge, pumni si bale. Şi încetaţi să mai înjurati pe cineva pentru asta. Presa, fie, îşi cară aici o cruce.

Dar, Dumnezeule, presa asta nu-i vreun monstru biblic, e presa noastră, oameni buni ! Frate, nu a ta, sau a ta, sau a ta. Nu o mai luaţi în nume personal, e o scuză prea uşoară. Vă puteţi imagina într-un popor ? Ocărîţi-i cît vreţi pe ăia răi, dar nu vă opriţi la asta, plebiscitaţi-i cu telecomandă pe cei care vă confirmă principiile, cele cu care trageţi la foc continuu pe bloguri. Arataţi-le moderatorilor nevrednici unde stă valoarea. Nu am cerut nimic mai mult, niciodată. Si nu e nici o ironie. E ceea ce speră toti, de aici sau de aiurea, eu şi imens de mulţi alţii, cînd vă oferă plini de speranţă sacro-santul “altceva”, Dr Jekyll şi Mr Hyde ce sîntem ! Deschideţi ochii şi priviţi-vă ! Nu există nici o putere mai mare decît cea a ochilor deschişi.

Ştiu, nu sînt un vînat cuminte. Continuaţi să trageţi, dacă nu mai aveţi gloanţe sînt gata să vă vînd :).

Cum să cumperi un război

Rivalitatea din Manchester, United vs. City, are ceva din concurenţa Steaua-Dinamo din anii ‘80

De ce Manchester? Pentru că succesul atrage polarizarea. United domină de atîta timp fotbalul jucat în acest oraş care trăieşte din fotbalul jucat de United, încît City trebuia să devină, la un moment dat, replica. Rivalitatea istorică a acestor două cluburi era de prea mult timp strict istorică. City conta geografic, fără să aibă pondere fotbalistică propriu zisă. Acest decalaj prelungit a atras invetsiţiile fluviu care au ridicat, din acest sezon, ManCity la rangul de nouă putere locală şi naţională.

Banii caută riscul - asta o ştim. E, însă, ceva mai puţin notat că banii caută revanşa. Un duel vechi, amorţit de trecerea tiumpului, poate fi reaprins de investiţii care incită la spectacolul şi tensiunea fără egal ale “războaielor civile” intra-urbane.

Aşa s-a ajuns la fotbalul de atac dezlănţuit, dar şi la balul nevrotic al deja faimosului Manchester United - Manchester City 4-3. Şapte goluri, dar şi 96 de miunute, din care 2-3 dincolo de suplimentul anunţat de arbitrii. Plus directa de dreapta plasată de Craig Bellamy în figura unui suporter aflat în plină vizită ilegală pe teren. Nervii revărsaţi la Manchester au avut o vibraţie dură, resentimentară. În acelaşi registru isteric, suita de inepţii agresive etalată de Adebayor, în meciul cu Arsenal. Noul om al lui City a insistat să semneze provocator împotriva fostei lui echipe. Man City seamănă periculos cu un acces de furie proptit de amfetamine.

Încă mai interesant e cît seamănă Man City (şi derby-ul manchesterian) cu ecuaţia Dinamo-Steaua, varianta anii ‘80. Aceeaşi rivalitate intolerantă şi acelaşi acces imediat la furie. Aceeaşi ură transmisă omului din tribună, de un imperativ iraţional. În cazul celebrelor (şi tot mai ruşinoaselor) derby-uri ale anilor ‘80, sursa era pasiunea neagră pentru identitate, pentru orice fel de identitate. Cineva care se considera stelist sau dinamovist pur era neapărat parte a unui trib separat, protejat de forţe de stat (Armata/Internele) şi dezlegat, în stadion, la tot ce era interzis în afară.

Man United şi Man City au demonstrat că acest gen de degradare în grup se poate obţine şi în condiţii de pace. Banii nu explică tot. În schimb, banii şi excitaţia nebună a campaniilor media explică aproape tot. Cine n-are războaie le poate cumpăra. Iar cine le cumpără, are un plan de afaceri cu profit sigur.

BANII LU’ DOM’ GIGI

Patronul Stelei n-a păcălit pe nimeni, el a fost cel păcălit tot timpul

Un urs i s-a plîns regelui animalelor, leul, că a fost violat de zece ori de un vulpoi. Ursul o rupea la fugă, cînd vedea vulpoiul, dar de zece ori a încercat să se strecoare printre aceeaşi doi copaci, crescuţi foarte aproape unul de altul, şi tot de zece ori a rămas înţepenit între ei. Mă, i-a zis leul, eu credeam că eşti prost. Dar tu nu eşti prost. Ţie-ţi place să fii violat.

Numărîndu-i pe cei zece antrenori care s-au repezit să vină la Steaua, am socotit, ca toată lumea dealtfel, că fiind ei nişte suflete curate şi nişte mari caractere, n-au băgat de seamă - de fericire că pot lucra cu o echipă de blazon - cine-i Gigi Becali. Cînd şi-au dat seama ce le face patronul, deja luaseră piciorul în fund.
Concluzia: ce mari antrenori şi ce stăpîn rău!

Ar fi să punem însă încă o dată problema greşit. Mai bine zis, s-o punem de-a curmezişul şi să rămînem iarăşi înţepeniţi, ca ursul din poveste, în ea. Păi, cum să nu-şi dea seama cei 10 şi cu Stoichiţă 11 că vor fi abuzaţi, cînd o ţară întreagă ştia ce-i aşteaptă? Te poţi gîndi la două lucruri: ori c-au fost proşti, ori că-s perverşi. Există şi astfel de oameni - mai mulţi decît credem -  cărora le place să fie umiliţi, batjocoriţi şi alungaţi, doar pentru plăcerea de a reveni la acelaşi stăpîn şi a mai fi ţinuţi din nou în genunchi. Toţi alungaţii de la Steaua au rostit, la instalare, de parcă ar fi avut un soft în creier, aceleaşi fraze măreţe despre onoare şi demnitate, în vreme ce noi, marele lor public, pariam pe ziua cînd vor fi daţi afară.

Se pune întrebarea: să fi fost chiar atît de inocenţi toţi aceşti antrenori, care s-au bulucit să semneze un contract cu Gigi Becali? Ce onoare, domnilor? Ce demnitate? De unde atîta onoare şi demnitate la nişte oameni care au avut, încă din primele zile la Steaua, destule ocazii să şi-o dovedească, dar au amînat? Cum să nu înghită în sec valorosul antrenor italian Bergodi - abuzat, pînă la Steaua, de încă doi patroni români - cînd a încasat la instalare o căruţă cu bani, iar acum nu pleacă acasă, pînă  nu-şi primeşte şi cealaltă căruţă, cu banii de viol?

Îndrăznesc, călcîndu-mi pe inimă, să spun ceea ce nu credeam c-o să spun vreodată. Gigi Becali n-a păcălit pe nimeni. Pe legea lui, el e cel mai corect om din fotbalul nostru. El a fost tot timpul păcălitul. Banii lui i-au înnebunit pe mulţi, istorici cu dosare de informatori şi foşti filozofi de la “Ştefan Gheorghiu”, ziarişti de-ai lui peşte, care-l aşteaptă lipiţi de poarta palatului ca să fie bruftuluiţi, realizatori tv cu jumătate de normă la buzunarul maneliştilor, o întreagă armată de slugarnici uitîndu-se în jur, doar, doar vor mai fi rămas nişte copaci crăcănaţi în care să se înţepenească. Şi, peste toţi, antrenorii cu simţul afacerii. Fiindcă la Steaua  nu au venit antrenori săraci, ci oameni care, în temeiul unei bogăţii reale, îşi permit să pretindă bani foarte mulţi, pentru onoarea de a fi daţi afară foarte repede. Naivii sîntem noi, cei care scriem ce om rău e Gigi Becali şi ce mari profesionişti sînt antrenorii lepădaţi de hachiţosul Becali.

Privind în urmă, îmi e foarte clar, încă de la primele declaraţii ale lui Bergodi, că n-a venit la Steaua ca să facă mulţi pureci cu un lot de Liga a doua, ci să-i ia banii lu’ dom’ Gigi. Ce, parcă Gigi Becali nu ştie ce poate acum Steaua? Bergodi a făcut-o pe demnul şi pe intransigentul în faţa presei, pînă l-a scos din sărite pe dom’ Gigi. A căutat-o cu lumînarea şi a găsit-o. Iar acum aşteaptă, tot demn şi cu onoarea apărată de contract, să mai ia nişte bani nemunciţi.

Aşa că, domnule Stoichiţă, mult noroc în locul lăsat cald de Bergodi, că pentru onoare şi demnitate mai sînt bani la Steaua!

Ghencea, cimitir de antrenori

Cu Becali ne-am lămurit demult. Acum, problema e Steaua

Nici o surpriză în demiterea lui Bergodi, fost “Beethoven al fotbalului”, actualmente şomer, prea surd şi prea mîndru ca să auda avertismentul lui Mitică Dragomir: “Ca să rezişti la Steaua trebuie să faci pe fraierul”. Nici el nu se aştepta să-l prindă fularul în Ghencea, locul unde se compromit antrenorii şi în general se compromite noţiunea de competenţă.

Surprinzător e doar faptul că în vară a semnat cu Steaua, acceptînd că va fi următoarea oaie sacrificată. Bergodi ştia că viitorul său patron e imprevizibil, că e înconjurat de linguşitori şi sicofanţi care i-au întrerupt legătura cu realitatea, că nimeni nu are curajul să-l tragă de mînecă şi să-i oprească torentul de aberaţii.

Surprinzător e că încă se mai găsesc candidaţi la tăiere, care, după ce au fost convocaţi la palat la 2 noaptea, să afirme senin: “Cînd vine vorba de Steaua zici, da, şi gata, te apuci de treabă”. Te apuci de treabă, dar după ce ţi-ai aruncat la coş reputaţia şi carnetul de antrenor! Stoichiţă ştie ce-l aşteaptă şi, după atacurile televizate şi cam hazardate la Bergodi şi Bonetti, ştie că acela care ridică sabia de sabie va pieri. Peluzele au anunţat că nu-l vor susţine, pentru că cine vine de acum încolo în Ghencea e considerat , în sistemul lor de gîndire lipsit de echivocuri, o slugă fomistă.

Becali are dreptul să-şi dea afară angajatul care i-a trîntit uşa în nas, în aceeaşi măsură în care şi suporterii au dreptul să încerce să scape de el. Reacţia lor va fi dura, iar atmosfera se va degrada constant. Demiterea lui Bergodi, unul dintre puţinii posesori de coloană vertebrală din alaiul becalian, e resimţită de fani ca o nouă insultă. Vor urma alte proteste, alte torţe şi alte bannere, alte etape cu terenul suspendat şi, probabil, încă un sezon compromis. Demiterea lui Bergodi e încă un exemplu, pe lîngă kilogramele de calmante înghiţite de Meme, pe lînga terorizarea lui Hagi şi umilirea lui Dorinel, că Becali nu acceptă pe lîngă el decît slugile. Dar cu el ne-am lămurit demult. Acum problema e Steaua.

Poate că Becali are dreptul să schimbe 11 antrenori în 6 ani, dar nu are dreptul să se joace cu un simbol. Astăzi Steaua e o jucărie care trebuie să-i fie luată din mînă. Antagonismul dintre el şi masa de susţinători e definitiv şi cineva trebuie să renunţe, pentru ca Steaua să mai existe. Legal nu se poate face mare lucru, pentru că Becali e proprietar şi va vinde doar dacă va avea chef. Eventual Armata, prin cine ştie ce manevre juridice, i-ar putea lua dreptul de a folosi stadionul, iar în Ghencea să joace o echipă cu totul şi cu totul nouă. Dincolo de aceste ipoteze mai mult sau mai puţin realizabile, se conturează o certitudine: antrenorii respectabili nu au ce căuta la Steaua!

Permanenta deziluzie

Ar fi de prost gust să-i luăm la şuturi pe băieţii lui Dan Petrescu
Miercuri seară, după primele 10 minute la Sevilla se anunţa un masacru. Kanoute, Fabiano şi Capel păreau nişte fiinţe necunoscute pentru Galamaz, Mehmedovici şi Maftei. După următoarele 20, trăiam un antrenament dur şi foarte util  al Sevillei, cu o echipă care nu voia altceva decît să ne ia mingea. Ni se spunea că Sevilla nu străluceşte… Asta mai trebuia, să şi strălucească… Tocmai cînd mi se urla că Bilaşco a ratat “o incredibilă, uriaşă” şi cu adevărat unică ocazie de a marca, Luis Fabiano a găsit spaţiu pentru un 1-0. Mi se bate capul că fără 1-0 în minutul 45, alta ar fi fost soarta meciului. Poate că rămînea 1-0 ca Liverpool cu Debrecen. Ar fi fost altceva? Mai eroic? Băieţii au făcut tot ce au putut - altă expresie la modă -, adică au încasat mai multe cartonaşe galbene decît goluri, ceea ce spune ceva cît de cît serios. Noaptea ni s-a mai spus, a suta oară, să nu ne facem iluzii ca să nu avem deziluzii. Nu am iluzii şi nu mai am loc de noi deziluzii. Deziluzia rămîne - cel puţin de vreo 3 ani, vorba lui Vochin - permanentă, de cînd ne-am împlinit visul de a juca în grupele Ligii Campionilor. Atît de permanentă încît se poate numi realism.

De aceea ar fi de cel mai prost gust să-i luăm la şuturi pe băieţii lui Dan Petrescu pentru acest sobru, prea sobru, 0-2 cu Sevilla. În fond, ei sînt campionii noştri, mulţi ne-am bucurat cînd au luat titlul plus 7 milioane jumate de la UEFA pentru calificarea europeană. Oricîte puncte vor face, oricîte gafe, oricît trac îi va mistui - banii sînt bani buni. A, vă jigneşte că pun problema aşa? Jucăm pe altceva decît pe bani? Uitaţi că Urziceni sînt campionii unei ţări în care ideile dominante şi puterea în fotbal aparţin tablagiilor şi pokeriştilor fanfaroni care îşi extind “competenţa” pînă pe gazon? Cînd îi aud cum la orice eşec internaţional se argumetează cu bugetul, îmi vine să le strig în logica şi vocabularul lor: “Păi dacă nu aveţi bani, cine vă pune să jucaţi?”. După care îmi trece şi-mi pare rău doar că nu m-am ocupat azi, pe larg, de meciul formidabil dintre Federer şi Del Potro. C-aşa-i cu fotbalul… Ne mănîncă zilele, nopţile şi spaţiul.

Mama Kim şi Serena Ganea

La US Open tenisul feminin tribal a primit o grea lovitură

Open-ul american a fost cîştigat de o febră istorică fără precedent. Ceva anume - nu e clar ce - a impus o aglomerare de grozăvii şi minuni. Cea mai frumoasă minge jucată vreodată în tenis? Posibil. Lovitura inadmisibilă a lui Federer a semănat teribil cu ceva nemaivăzut, dacă e adevărat că întîlnirile norocului, îndrăznelii şi geniului sînt secrete şi invizibile. Diagnosticul nu e, totuşi, prea sigur. Există mingi mult mai muncite, arate şi năduşite care merită titlul acordat, în grabă, scăpărătoarei lovituri a lui Federer. Contrapropunere: un stop ajuns, după un sprint kilometric, de Ion Ţiriac, în timpul cruciadei împotriva lui Stan Smith, la Bucureşti, circa 1972.

Tot din nervozitatea istorică a acestui US Open vine şi anularea lui Rafael Nadal. Del Potro a anunţat era tenisului axat pe anihilarea adversarului prin coroziune. E un început, dar un început care ar putea lichida complexitatea tactică şi estetica tenisului.

În cele din urmă, acest US Open istoric pare să se fi jucat în altă parte şi anume în turneul feminin, acolo unde tenisul e, de prea mult timp, ameninţat de tentaţia agresivităţii. Openul american a fost turneul care a refuzat supremaţia surorilor blindate Williams. Şi, pentru a le pierde, tenisul jucat la New York a ales să se exprime în forme simbolice absolute. Mai întîi, lăsînd agresivitatea să iasă într-un out furibund. Criza de furie a Serenei Williams a semnat public actul de deces al tenisului feminin care se hrăneşte din masa musculară a altor regnuri şi se sprijină pe intimidarea de tip tribal. Serena Wiliiams a făcut pasul greşit şi a terminat, complet defeminizată, sub un nomme de guerre lansat la Timişoara: Serena Ganea.

Replica tenisului, ca ocupaţie şi pasiune compatibile cu normalitatea, s-a numit Kim Clijsters. O femeie care a îndrăznit să rămînă femeie. Openul american a fost cîştigat de Mama Kim - o sportivă de 26 de ani care a distrus mitul fanatismului obligatoriu pentru marea performanţă. Kim Clijsters a decis că are dreptul uman de a întemeia o familie. A ieşit din tenis timp de doi ani, a adus pe lume o fetiţă, s-a întors şi a recucerit tenisul. Mai precis, l-a scos dintre roboţi şi l-a readus între oameni. Cu asta s-a încheiat şi de asta s-a jucat Openul american.