August 2009 ↓

Să mai învăţăm şi din prostia altora!

Dinamo să-i spună mersi lui Liberec, fiindcă Liberec a jucat ca un Dinamo la 3-0

Într-o povestire de cîteva rînduri a lui Julio Cortazar, un bătrîn scapă ochelarii pe trotuar şi aceştia nu se sparg. S-a întîmplat o minune!, exclamă bătrînul, şi băgîndu-i într-un toc de piele, îi scapă din nou, cu toc cu tot. Convins că ochelarii vor rămîne întregi, bătrînul se apleacă, deschide tocul protector, dar îi găseşte cioburi. Bătrînul, conchide scriitorul, n-a înţeles că abia a doua oară a avut loc minunea.

Minunea, miracolul, senzaţia de la Liberec nu Dinamo a produs-o, ci Slovan. O minune asemănătoare, adică pe dos - fiindcă există şi miracole pe invers, cum ar fi muntele care urcă rîul, nu rîul care urcă muntele - a produs, cu ani în urmă, Steaua, la Middlesborough. La 3-0, pe terenul englezilor şi cu numai încă o repriză de jucat, Steaua era, exact ca Liberec, 99,99% calificată. Dar a intervenit minunea şi englezii s-au trezit din morţi.

Cauza e una simplă: la scorul de 0-1, e vorba de neşansă. La 0 -2, e vorba de un eşec. Dar la 0- 3, rezultatul se cheamă jignire. Jigniţi la Bucureşti şi consideraţi nişte proşti de toată lumea, de la fani pînă la ziarişti şi finanţatori, jucătorii lui Dinamo au jucat cu o ură masivă pe toată lumea. La baza unei răzbunări teribile nu găsim iubirea pentru club, găsim un amestec exploziv de jignire maximă şi multă boală pe soartă. Ca şi Steaua, la Middlesborough, Liberec s-a soocotit echipa unui destin, cînd de de fapt tocmai băgase ochelarii în tocul de piele.

Noi am avut, de cînd ne ştim, o scuză: de cîte ori o luam peste bot, spuneam că învăţăm din greşeli. Cred că fotbalul românesc se găseşte într-un moment bun, cînd învaţă şi din greşelile altora. Dinamo a făcut ce-a făcut, dar dintr-o calificare nu-s prea multe de învăţat. În schimb, din necazul lui Liberec sînt multe de ţinut minte şi de povestit şi copiilor. De ani de zile, jucătorii lui Dinamo capotează, în momentele în care trebuie să demonstreze ceva, pentru că vrea să demonstreze ceva, că sunt mai buni ca toţI, nu să învingă adversarul pe care întîmplarea li-l trimite în teren. La Liberec, Dinamo a jucat pentru prima oară nu la demonstraţie, ci cu un obiectiv modest, avînd la bază o imensă jignire. De data aceasta, nu Dinamo îşi jignea adversarii, ci era echipa jignită. I se oferea şansa unui pas înainte, graţie unui picior primit în fund.

Dinamo trebuie să-i spună un mare MERSI  lui Liberec, fiindcă Liberec a intrat pe teren aşa cum ar fi intrat Dinamo la Buucureşti, dacă s-ar fi întors cu un 3 - 0 de la Liberec.

Actul de renaştere

Reţineţi data de 27 august 2009! E posibil să fie una de importanţă istorică

Cu riscurile de rigoare, susţin şi eu enomitatea periculoasă că Dinamo nu se califica dacă suporterii nu săreau gardul. O asemenea echipă avea nevoie de un asemenea impact, cu observaţia că tratamentul şoc se face o dată în viaţă. Hai, cel mult de două ori dacă punem la socoteală şi meciul de la Piteşti…  O asemenea echipă n-ar fi fost în stare să întoarcă un 0-2 perfect plauzibil pentru că acela ar fi fost rezultatul corect din teren şi oglinda superiorităţii cehe. La 0-2 acasă îi strîngi mîna adversarului şi te rogi să nu-ţi dea mai multe în retur. Dar un meci pierdut la masa verde lasă senzaţia, în ultimă instanţă că Liberec a primit un cadou de la UEFA sau de la propriii tăi suporteri demenţi, nevrotici, violenţi şi atît de bineveniţi, cîteodată chiar şi în teren. 0-3 e un scor revoltător şi artificial şi prin urmare neadevărat.

La 0-3 nu mai stai să-ţi faci calcule, nu mai cauţi alibiuri, pentru că nu există decît o soluţie, să joci din tot sufletul. Pentru că despre asta e vorba pînă la urmă în seara glorioasă de la Liberec: Dinamo şi-a redescoperit sufletul. Prea se adunaseră multe. Campionat pierdut, dispreţ în presă,  ruptura cu suporterii. Cît de penibil poate fi să te fugarească de pe teren, într-un meci european, nişte burtoşi care gîfîie cînd urcă în tramvai? Ei bine, au contribuit şi ei la revolta şi la dăruirea unei echipe care ştia că mai jos de atît nu poate ajunge. O echipă suficient de bună şi de nebună să creadă în calificare şi să-i spulbere pe cehi chiar cu atuul lor: forţa psihică. Ţineţi minte 27 august 2009, s-ar putea să fie data actului de renaştere dinamovistă.

Pe de altă parte, cehii au fost anesteziaţi de avantaj. Au plătit datoria echipelor cu spirit mărunt, programate să respecte un singur criteriu: rezultate maxime cu minim de efort.  Au jucat abia la 0-3, cînd deja era prea tîrziu.

Suporterii îşi pot aroga o parte din meritele acestei calificări. E drept că electroşocul administrat aproape că a distrus echipa, dar nu-i aşa, ce nu te omoară te întăreşte. Iar Dinamo e vie şi mai aproape ca oricînd de galerie înaintea meciului cu Steaua.

Ce dilemă placută are de rezolvat Bonetti: trebuie să se decidă dacă titularii merită să joace în Ghencea în locul rezervelor. Ce derby o să avem!

Nici un “Aoleu”…!

Despre Federer şi Poli, cu calm

“Aoleu, domnu’ Cosaşu - îmi bătea mesaj vinerea trecută Gaga the third - păi dumneata vii cu tenisul şi afară e prăpăd, pierdu Dinamo cu Slovan, intrară ţăcăniţii ăia pe teren…”. Fie şi cu o săptămînă întîrziere, trebuie să-i dezvălui profesionist amicului un secret de fabricaţie: nu puteam scrie despre prăpădul nocturn din Groapă fiindcă articolul meu pleca spre tipar, ca de obicei, la prînzul zilei de joi. Dar tot despre Murray aş fi scris, acest Murray despre care Gaga the third avea grijă să adauge într-un P.S.: “Nu-mi place, e prea arogant şi teatral”. O oră mai tîrziu, Brady îmi comunica dîrz: “Da, îmi place Murray” şi argumenta: “…are passingurile acelea fabuloase şi mai ales îşi foloseşte creierul mai bine ca oricare alt jucător”. O zi mai tîrziu, în semifinala de la Cincinnati, passingurile lui fabuloase, inclusiv creierul, nu au avut nici o şansă în faţa lui Federer. Fostul galactic, fostul robot s-a arătat - cum se spune numai între oameni - imperial. Cred că a fost cel mai bun meci al lui de cînd a dat în plîns, înfrînt de Nadal. Ca a doua zi să facă ce-a vrut cu Djokovici. Într-unul din cele mai bune comentarii ale sale, CT Popescu a susţinut cu brio o idee foarte rar adusă la suprafaţă: Federer e azi în acea formă maximă cînd mentalul său nu e afectat de nici o eroare, de nici un zbîrci, de nici un ghinion. Este, probabil, cea mai bună definiţie a forţei unui campion. Totuşi, îmi permit să adaug un amănunt, căci fără amănunte nimic nu se lămureşte în cer şi pe pămînt. Federer joacă atît de bine de cînd s-a defectat Nadal; nu e urît, nu-i imoral, e pur şi simplu uman. Cel mai temut rival, singurul care îi contestă supremaţia, este “în renovare” - după o expresie fericită a lui Mihai Mironică. Trebuie să fii, vai, extraterestru, din altă lume decît a omului, pentru ca asemenea eşecuri ale celuilalt să nu îţi dea o anume linişte concomitent cu un anume avînt.

În ce priveşte Poli la Stuttgart, nu văd cazul nici unui “Aoleu!”. A dat tot ce-a putut, dl. Iancu ar fi de o sensibilitate bolnăivcioasă dacă s-ar simţi din nou umilit. Nici vorbă: băieţii au atacat şi în şase, au suportat un asediu greu, tot cu Panti şi Nibombe în frunte, şi au scos un 0-0 făcînd 21 de faulturi contra 8, ceea ce spune mai totul. Ca şi Liţă Dumitru, ne gîndeam la un dezastru… Bănăţean demn sau mitică de Bucureşti, tot românul e OK dacă a scăpat de un dezastru. “I-a epuizat victoria cu Şahtiorul” zice înţelept domnul Jackie Ionescu. Aiurea!, mi-a scris Realistu, tot vinerea trecută: “Poli n-a bătut, a făcut două egaluri şi s-a calificat datorită unei reguli stupide”. Eu zic altfel: cum să le fi dat nemţilor trei goluri în 90 de minute, cînd în patru etape româneşti, Poli nu a marcat decît de 3 ori?

Frauda n-are sex. Şi nici rasă

Moda femeilor-bărbaţi a revenit în atletism

Mokgrandi Caster Semenya s-a năcut într-o familie săracă. Asta nu e o problema. Semenya e o sudafricană de culoare. Nici asta nu e o problemă. Semenya e, în certificatul de naştere şi după părerea  părinţilor, femeie. Nici o problemă. Semenya aleargă semifond, ceea ce, după cum e de bănuit, nu e o problemă. Pînă acum o lună, Semenya alerga modest. Pe 31 iulie, aceaşi Semenya a cîştigat cursa  de 800, la Campionatele de Juniori ale Africii. Cineva trebuia să cîştige. Nici o problemă! Dar Semenya a alergat cu 4 secunde sub timpul înregistrat în ultima ei cursă. Într-o cursă de 800m, 4 secunde despart alergarea umană de puterea feroviară, iar asta începe să devină o porblemă. Federaţia Interanţională a cerut un test. Testul spune că nivelul de testosteron depistat în corpul atletei e de 3 ori peste nivelul normal la o femeie.

Semenya continuă şi parcruge finala Cupei Mondiale de la Berlin, cu aceaşi cu furie feroviară. Adversarele rămîn pe peron, la aproape 2,5 secunde diferenţă. Federaţia revine şi cere un test de stabilire a sexului. Într-o încercare spontană şi prealabilă, angajaţii unei staţii de benzină din Africa de Sud exprimaseră o opinie. Semenya a fost împiedicată de angajaţii staţiei să pătrundă în toaleta femeilor. Dar, pe atunci Semenya nu era campioană mondială. Abia după victoria de la Berlin a descoperit guvernul sud-african, susţinut de presa progresistă, că Semenya e victima “rasismului” şi a “sexismului”. Guvernul sudafrican a anunţat că e “mîndru” de Semenya şi ” furios” pe Federaţia internaţională. În ziua de azi, asta e suficient. Acuzaţia de rasism dizolvă legea. E Semenya mai degrabă bărbată? Iar dacă e,  aduce asta un avantaj incorect într-o cursă la care participă , în genere,doamne? Nu contează! Regulamentul aplicat unei persoane de culoare e o fromă de rasism! 

Indiciu ajutător: numele antrenorului lotului sudafrican e Dr.Ekkart Arbeit. În materie de “arbeit” anterior, Herr Doktor are la activ loturile atletice est-germane. Relaţii poate da actualul Andreas Krieger, fost Heidi Krieger. Un domn care a fost , cîndva, atletă. Dr. Arbeit a pompat steroizi, pînă cînd Heidi a devenit Andreas. S-ar putea ca şi Semenya să se fi născut femeie.  Dar  Semenya ar putea fi o femeie care devine bărbat. Iar asta e o problemă. O fraudă.  Există păreri după care frauda n-are nici sex , nici rasă.

Diferenţa dintre grupuri şi hoarde

Cine e cetăţeanul bătut în Piaţa Romană doar fiindcă purta un tricou roşu?
Cu mulţi ani în urmă, am fost martor la un fenomen de masă din categoria celor pe care Marx şi Engels, cei doi mijlocaşi ai jocurilor internaţionale la rupere, l-au numit ” transformarea cantităţii într-o nouă calitate”. Mă găseam pe tăpşanul unei şcoli profesionale de minerit, instalată lîngă o gaură de mină şi o comună de deal, şi mă întrebam, în prezenţa directorului, cu ce se ocupă grupurile de elevi, care umblau de colo colo fără nici un rost, cînd nu-s nici în practică, nici în bănci. Cînd discutam noi aşa, pe platou a apărut o găină. Ca la un semn, cîteva grupuri au început să hăulească şi să fugărească găina. Şi tot ca la un semn, zecile de grupuri şi de găşti de pe platou s-au constituit într-o hoardă urlătoare, care tot alergînd după găină au uitat de ce alergau şi au devastat comuna. Au rupt gardurile, au răvăşit grădinile de legume şi au năvălit pe femei. A fost nevoie de cîteva camioane cu miliţieni din Ploieşti ca să spargă hoarda.

În grupuri, indivizii mai păstrează o rezervă de teamă, de raţiune şi chiar de idividualitate. Cînd însă grupurile se încing şi devin hoardă, indivizii se simt apăraţi în toate privinţele, îşi simt mintea eliberată de orice convenţie socială, nu mai au identitate, nu mai au nici chip şi acţionează bezmetic. Psihologia insului în hoardă e la marele risc: o păţesc cîţiva, dar nu şi el.

Grupurile de asalt de la peluzele lui Dinamo au devenit hoarde, stîrnite de îndelungata bombăneala vindictivă a cuplului Borcea - Turcu, dar şi de indiferenţa, în formă continuată a Ministerului de Interne, adevăratul patron spiritual - prin tradiţie şi spirit miliţienesc - al clubului. Condiţia de hoarde a ultraşilor se defineşte nu numai în tribune, ci şi după meciuri, cînd terorizează trenurile, şoselele şi populaţia din zona stadionului. Sînt atît de interesaţi toţi mahării fotbalului nostru ca Dinamo să scape cu nişte sancţiuni cît mai mici, că nici nu pomenesc de războiul de stradă purtat de hoardele de la Steaua şi Dinamo în Piaţa Romană. E drept că a fost bătut un domn în vîrstă, doar pentru că purta un tricou roşu, însă a fost bătut departe de stadion şi nu apare în raportul arbitrului. Ce nu-i în raport, nu se pune !

Aici e imensul fariseism al Federaţiei, al Ligii şi al patronilor de cluburi, la conţinutul raportului ce ajunge la UEFA. In raport, nu trebuie să apară nici bătrînul cu tricou roşu, nici mîrlăniile şi hărţuielele hoardelor din Piaţa Romană, nici sentimentul de neputinţă instituţională şi ruşine naţională trăit de milioane de români. Cu cît mai suportabilă va fi pedeapsa de la UEFA, cu atît mai intens va răbufni trufia revanşardă a hoardelor cu abonamente subvenţionate de cei doi filozofi ai fotbalului de piaţă de la Dinamo, Marx Borcea şi Engels Turcu.

Vă place Murray?

O întrebare parcă mai presantă decît geniul lui Bănel

Stuttgart a învins Timişoara prea clar şi prea simplu ca să ne batem capul cu inutil de înalte probleme de tipul: cine-i mai bun, “fantasticul Şahtior” sau “fenomenalul Stuttgart”? Ce se întîmpla dacă Magera nu rata incredibil la 0-2? De ce mă-sa nu s-au concentrat mai mult? Acolo unde decide clasa nu mai vii cu mama şi cu “lipsa de concentrare”. Şi dacă erau şi mai concentraţi decît au fost, ce se întîmpla cu ai noştri? Cîştigau duelurile unu la unu, erau mai periculoşi în atac? Nu te poţi concentra sau dărui, mai mult decît îţi permit clasa, ştiinţa de ajucare, vorba lui nea Titi Teaşcă. Restul e noroc, conjunctură de zi bună sau rea, cînd şi Manchester poate pierde la Burnley şi eu să-i iau o linie lui Mitică Dragomir.

Nu am nici o pornire de a critica rău Timişoara, bine că a bătut Şahtiorul care a subapreciat-o, s-o vedem în Europa League cît şi cum va progresa mai sus de ideea că “şi un 0-0 e bun” şi dincolo de alte “sîrme ghimpate”. Ca să fiu drept, am altă întrebare pe cap: doamnelor şi domnilor, chiar vă place acest Andy Murray? Problema asta - mai complicată decît geniul lui Bănel - mi-a apărut de curînd la ultimul turneu de la Montreal, unde au avut loc două evenimente de neocolit: Federer şi Nadal eliminaţi din “sferturi” şi încă în ce mod? Federer avea în setul decisiv 5-1 şi Tsonga vine peste el şi face 5-5, 6-5, ca în  tie-break să-l învingă limpede pe fostul galactic şi fostul ceasornicar. Statisticienii numără că e prima oară cînd Federer pierde un meci în care conducea cu 5-1 în decisiv. Cu Nadal - fie şi după o îngrijorătoare pauză - situaţia nu a fost mai puţin şocantă. În tie-break-ul primului set, Del Potro revine de la 2-5 la 7-5, ca în al doilea set Nadal să fie făcut praf cu 6-1. Nu-s evenimente de fiecare zi, precum erorile monumentale fără de egal în Europa ale arbitrilor români.

În semifinală, Andy Murray cîştigă la Tsonga foarte strîns (6-4, 7-5), într-un meci în care criticile lui CT Popescu la adresa scoţianului au fost mai dense ca niciodată: ţăcăneală, meschinărie etc - toate astea după ce la începutul anului acelaţi CTP ne anunţa că vom intra în noua eră Murray. Oricine dintre noi se poate înşela, dar cred că abia acum are dreptate cel mai bun tenismen dintre ziariştii români. Finala Murray-Del Potro (6-7, 7-6, 6-1), perfect echilibrată pînă argentinianul s-a rupt, stă mărturie pentru ceea ce joacă cel aflat pe locul 2 în lume, între Federer şi Nadal. Nimic care să deschidă o nouă eră. Nici gînd, deocamdată, să se compare cu ei, ca frumuseţe, ca stil. O apărare catenaccio, o prudenţă ţăcănistă de înalt nivel, o ambiţie beton, plus o infatuare de un teatralism tot mai agasant. Prefer Del Potro - chiar dacă nici el nu revoluţionează. Şi mai mult îmi place acest strălucitor pierzător, Tsonga. Dar de ce mai vrem o revoluţie şi în tenis, după Federer şi Nadal? Cristi Geambaşu are dreptate: sub bolta atîtor suspiciuni, tenisul nu e lumea lui Bolt.

Pasajul Colosseum-Seiko

Fotbalul aminteşte de orgiile romane, atletismul ridică întrebări

Un Jeroboam are 3 litri. E mai mic decît un Rehoboam-ul (4,5l). Nici unul nu are vreo legătură cu primii regi iudei, de la care şi-au luat numele. Sînt, pur şi simplu, două măsuri de sticlă de şampanie. Un Jeroboam de şampanie Cristal costă 5000 de lire (6000 de euro) dacă e comandat la Whisky Mist, un club de “lista A”, din Mayfair (cartierul în care e bine să fii văzut, dacă vrei să fii văzut, la Londra). După 4 ore de petrecere, Salomon Kalou (sărbătoritul), Ballak,  Drogba şi Essien au lăsat în urmă şi plătit o notă de 100.000 de lire. La capitolul încasări: 400 de lire, sticla de şampanie cam ieftioară, trimisă de Prinţul Harry, aflat într-un separeu vecin. Asta, aparent, în noaptea de 5 spre 6 august 2009. Data e irelevantă. Noaptea de praznic năpraznic de la Whisky Mist e mult mai veche. Curios, cu cît mai contemporan, mai faimos şi mai bine plătit, fotbalul face, mai uşor, legătura cu orgia romană. Grandoarea marilor cluburi se întoarce la instincte neschimbate, la ceva mai degrabă biologic şi pre-sportiv. La acea patimă aprinsă de ban şi permisă de glorie, care pleacă din preajma Colosseumului şi ajunge pînă la Radu Mazăre (în uniformă sau la bustul gol). Asta, cînd e vorba de eroi sportivi, în afara arenei.

În interiorul arenei, legătura între sport şi lucrurile care îl preced e la fel de vizibilă. Dar pentru a accepta asta, va trebui să facem un efort contracurent. Va trebui, de pildă, să înţelegem, pînă la capăt, fotografia care îi pune alături pe Usain Bolt şi tabela electronică pe care scrie Seiko New WR 9′58”. Ceva nu se potriveşte: micro-tehnologia numerică a cronometrajului stabileşte un lucru, masa biologică a lui Usain Bolt povesteşte un altul. Noul record mondial e o chestiune de precizie. Autorul sau autorii lui (compuşi organici secreţi) sînt mult mai complicaţi. Bolt e divinizat, dar nu poate opri întrebările de bază. Şi nici aluziile informate. Carl Lewis: «Cineva aleagă suta în 10′69” şi după un an ajunge la 9′69”. Cine nu-şi pune întrebări, e prost» (interviu The Times, 13 septembrie 2008).

Pe scurt, n-o să cred niciodată că Bolt şi alţii ca el sînt curaţi. Pentru că nu pot şi pentru că noutatea superatletismului e superficială. Dedesubt colcăie o pornire primară străveche. Trucul. Nevoia de glorie şi iluzie. De la Colosseum, pînă la Seiko!

Cum, necum, uite că le-a reuşit!

Avem cel mai mic număr de spectatori pe stadioane la mia de locuitori din Europa

România a reuşit cea mai tîmpită performanţă publică din toate orînduirile şi din toate ţările, de cînd omenirea a descoperit relaţia dintre pîine şi circ: spectacolul fără spectatori. Deocamdată numai pe stadioane, în fotbal şi în atletism.

În atletism, în chip natural şi profund balcanic, fără nici o osteneală, doar prin lene, minciună, laşitate şi miniştri ai sportului nevolnici ori de-a dreptul penali, dar în fotbal prin conlucrarea în timp a galeriilor de asalt ale cîtorva cluburi cu o jandarmerie temperată de o legislaţie timidă, cu un Minister de interne făcînd, prin tradiţie, un profit ilicit din afacerea sportivă, cu o Justiţie extrem de sensibilă la interesul subteran al Internelor, şi cu o mînă de patroni cooperativizaţI, pentru care banii tribunelor pline sunt un necaz pe lîngă cîştigurile obţinute cu tribunele goale. Şi, peste toate, cu oblăduirea ipocrită, cu regie de operetă, a Federaţiei şi a Ligii. Pentru România, orice adunare de lume, nu contează că-i vorba de fotbal sau de o revoluţie, e un mare disconfort guvernamental.

Avem cel mai mic număr de spectatori pe stadioane, la mia de locuitori din Europa! Marele public stă pitit în faţa televizorului, îndelung jignit, îndelung sancţionat pentru vina unui număr perfect controlabil de golani. Oamenii de treabă nu se adună laolată cu golanii nicăieri în lume. Cînd patronii fotbalului nostru par a fi afectaţi de scandalurile fanilor, tot ce bagă de seamă marele public din faţa televizorului e că patronilor le stă foarte bine lîngă golani. Că mîrlăniile şi ieşirile lor cu parfum adesea penal merg de minune împreună cu scandările murdare ale ultraşilor.
Federaţia, Liga Profesionistă, Justiţia, Internele, patronii de cluburi şi funcţionarii din ministerul sportului ar pune această situaţie în relaţie cu cel mai mic consum de săpun, de pastă de dinţi, de abecedare şi de democraţie de club, dar ar fi încă o eroare instituţionalizată pentru că tot acest complet de şefi republicani e plătit să rezolve, nu să constate şi să deplîngă. De fapt, asta au vrut şi asta le-a reuşit! Sancţiunile care curg acum de la UEFA nu dovedesc că organele au avut dreptate, atunci cînd s-au decis să dea afară din arene tot publicul, din cauza peluzelor de ultraşi, ci dimpotrivă, le confirmă programul. UEFA nu are niciun interes să umple stadioanele din România cu spectatori, cîtă vreme România se pune permanent contra intereselor UEFA.

Pot să spună Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir orice despre galeriile româneşti de huligani. Acestea s-au înmulţit, au căpătat tupeu şi s-au constituit în forţe antisociale greu de stăpînit în mandatele lor. Şi tot în mandatele lor, cum, necum, stadioanele sunt mai mereu pedepsite să stea goale. Intîi de Federaţie şI Ligă, iar în ultima vreme şi de UEFA.,

Ghid de răspunsuri standard

Pentru toţi aspiranţii la statutul de vedetă
 
Dacă toate merg bine, va veni şi ziua cînd vei fi aşezat în fata panoului cu reclame şi reporterii se vor înghesui în tine cu microfoanele. Şi cum întrebările sînt mai mereu aceleaşi, trebuie să-ţi faci un repertoriu de răspunsuri care se vor termina invariabil cu o negaţie dubitativă:”nu?”

De exemplu: vei fi întrebat dacă te aştepti să înscrii în meciul de mîine. Opreşte-ţi primul impuls de a răspunde: Doamne-Dumnezeule şi Sfinte Patrick, lăsaţi-mă să dau şi eu un gol, cu mîna, din ofsaid, cum o fi, dar să se pună, să se mai scrie şi despre mine de bine, că m-au cocoşat ziariştii cu comentariile lor. Atenţie! Fă o pauză, scarpină-te pe tîmplă şi spune poezia: Nu contează cine înscrie, importante sînt cele trei puncte, nu?

Ai crescut, eşti om de naţională, alt aer, alt nivel, dar întrebările sînt la fel de stupide: care e atmosfera la echipa naţională? Aici obligatoriu trebuie să spui că te simţi ca într-o familie unită, băieţii sînt concentraţi şi abia aşteaptă să îi bucure pe suporterii care vor fi prezenţi în număr mare la stadion, nu? Chiar dacă tu abia aştepţi să dai o raită prin cluburi şi să le bucuri pe nişte suporteriţe pentru că “nu ştiţi că nu pot dormi singur?”

Altă întrebare. Vei să te răzbuni pe echipa de care te-ai despărţit cu scandal? În nici un caz să nu te laşi purtat de imboldul firesc de a le spune ce simţi: că abia aştepţi să le-o tragi pentru că au rîs de tine, întrebîndu-se cum o să antrenezi Argeşul, şi o să joci în aceeaşi zi la CFR Cluj. Te încrunţi puţin şi spui cu un aer încurcat că în sport nu poate fi vorba de răzbunare, sîntem profesionişti şi ne respectăm unii pe alţii, nu? Eventual, după meci, dacă a ieşit bine, poţi să fredonezi:”Ce bine îmi pare că ai luat ţeapă!”.

Ţine minte: un discurs plat te scuteşte de neplăceri şi  de interpretări. Dacă mîine ai meci în Liga Campionilor şi sala de presă e ticsită de ziarişti români şi străini, cel mai recomandabil e să dai drumul la placă: ne aşteaptă un meci dificil, nu ne va fi uşor, dar au şi ei slăbiciunile lor şi vom încerca să profităm de ele, nu? E un răspuns valabil pentru orice întrebare.

Iar dacă te-ai îmbogăţit, nu contează cum, iar acum eşti patron de echipă şi nu reuşeşti să te “apropii” de un arbitru, n-ai decît o variantă: cere cu orice prilej, şi cînd eşti întrebat cît e ceasul, să fie exclus din arbitraj. Pentru că mai devreme sau mai tîrziu se va afla. Cît e ceasul, vreau să zic.

Rapide

De la “Viva Zapata!” la “Viva Gaz Metan”

Joia trecută, în Scoţia, după primele 45 de minute, am văzut fantoma lui Boro. Toată echipa Stelei părea formată din 11 bănei năuci. La sfîrşitul meciului am rostit titlul unui film celebru: Viva Zapata! După aceea am auzit că Steaua e o maşinărie de fotbal. Mi-am zis: bine că nu e un Mozart. După aceea, din aceeaşi gură de foc,  am auzit că Dumnezeu nu se mai implică decît 10% la fotbal. Căci dacă s-ar fi implicat 100%, Steaua ar fi fost campioană. Mi-am adus aminte ce i-a zis Ceauşescu lui Titus Popovici, cum că Dumnezeu nu există, fiindcă dacă ar exista, nu ar accepta ca marile puteri să se amestece în afacerile interne ale altor ţări.   

Vineri, după tragerea la sorţi în cupele europene, l-am auzit pe Adrian Porumboiu declarînd că atîta noroc cît are Steaua nu a mai văzut. Tot vineri am luat o hotărîre majoră: dacă tot nu mai am dreptul la Progesul, de-a lungul acestui campionat voi ţine cu Gaz Metan Mediaş. La nivel românesc, joacă adorabil. Au învins Craiova cu 2-1, de fapt au învins un ghinion de vreo 70 de minute. Niciodată nu-i uşor să învingi ghinionul. Seara, în Groapă, am decis să nu mai discut nimic despre Dinamo, ca să nu îl supăr pe bunul meu prieten, scriitorul Filip Florian, un suporter cum nu sînt doi în Consiliul de Administraţie. Oricum, Bonetti minute întregi mi s-a părut un halucinat. Dar dacă şi Ganea a ajuns să întrebe din două în două vorbe: “Înţelegi?”.

Duminică am văzut “cuibul de pasăre” din Beijing plin cu mii şi mii de chinezi care fluturau cîte zece litere latine: Forza Lazio! Forza Inter! Poate că imaginea asta e mai importantă decît însuşi Mourinho. Tot duminică am rămas consternat la cît de impasibil era Sir Alex cînd Chelsea a făcut 2-1 după un fault cît casa asupra lui Evra. Iar eu am sărit în aer cînd Rooney a egalat în ultima secundă. Dintr-un ofsaid clar. Şi ce? Dintr-o pasă divină a lui Giggs. Giggs care-mi ratează primul penalty. Ca duminică noaptea să-l văd pe Bergodi alergînd ca un adolescent după o iubită, cînd a egalat Kapetanos. Vorba lui Porumboiu: “Atîta noroc nu am mai văzut”… Şi de ce nu?

Miercuri, tot cu Porumboiu, adică în oraşul lui, în oraşul celui mai bun stranier, Wesley, Vasluiul nu mi-a putut scoate din cap hotărîrea de a ţine mai departe cu Mediaşul. La 0-2 încă munceau pentru egalare, iar Pustai recunoştea că nu a fost inspirat. Cine mai bagă asemenea texte? Noaptea, după 1-0 la Budapesta, un fenomen rar: din patru zări, patru oameni de fotbal - Mitică Dragomir, MM Stoica, Imi Ienei, Tolo - care ar putea avea atîtea dezacorduri între ei, spuneau imediat că le-a plăcut cel mai mult jocul lui Ghioane. Ca şi mie.

Atenţie! Ritmul accelerat al acestui articol este dictat de mîhnirea încercată la eşecul Rapidului, la Urziceni, unde nu merita nicicum să piardă. Mă înţelegi?