July 2009 ↓

2 în 1

La peluză plăteşti un bilet şi vezi două spectacole

Încă o jumătate de oră pînă la meci şi sînt abia la Gara de Nord, coloana de maşini mai mult stă decît merge. Mă întreb dacă n-ar fi bine să mă întorc la televizor, măcar să prind începutul. Două doamne în vîrstă, cu sacoşe pline în mîini, mă depăşesc mereu cînd şirul înaintează. Bună afacere, trebuia să-l iau pe 41. În fine, ajung prin minutul 5.

Azi am hotărît să stau la peluză, alături de băieţi cu feţe aspre, care cîntă fără oprire, cocoţaţi pe scaune.  Au şi fete cu ei, frumoase şi vesele, purtîndu-şi nepăsătoare formele obraznice. De la peluză se vede mai bine ideea din spatele fiecărui atac şi înţelegi mai bine rostul demarcărilor lui Bogdan Stancu şi puterea de anticipaţie a lui Onicaş. În plus, ai o perspectivă bună a burţilor de la loje, poate că la peluză ar fi un amplasament mai avantajos pentru cameramanii de la Ştiri, obligaţi să stea tot meciul cu spatele la teren, ca nu cumva să scape vreo eructaţie oficială.

Se vede pămîntul prin gazonul rărit şi lui Surdu îi sare mingea la un sprint, dar nimeni nu se supără. Nici măcar cînd fragilul Szekely abandonează după 25 de minute. Doi băieţi la bustul gol dirijează peluza care simte că scoţienii sînt pe nicăieri. Văd chipuri ironice la amabilităţile arbitrului. Grec cu Ujpest, turc acum, Balcanii sînt aproape, dar bănuielie n-au rost dacă ne amintim de eliminarea lui Kapetanos. Galeria  îl cere pe Surdu la penalty. Cu un an în urmă îi cerea să plece.

Cel de lîngă mine bate spre 40,  e grizonat şi tuns perie, are tricou şi fular cu Steaua şi începe să mîrîie cînd Bănel încetineşte vîrtejul de la golul doi, dar urlă de bucurie o secundă mai tîrziu şi, ajutat de un puşti, probabil fiul său, desfăşoară un banner din care mă priveşte crunt  un războinic ras în cap. Scoţienii sînt în continuare nişte cetăţeni oneşti şi naivi, nedeprinşi cu măgăriile fotbalului. Maxima lor aroganţă tactică e un presing în repriza a doua, pînă în careul lui Tătăruşanu. “Să nu îi luăm de sus” e un titlu din programul meciului. Se pare că i-am luat pe sus.

Grizonatul topăie fără oprire şi fără să-şi piardă echilibrul din cauza scaunului cu şuruburile slăbite. Probabil că dincolo de stadion e un tip respectabil. Am şi eu un prieten, ştiu ca e la meci, ştiu că e vopsit pe faţă, dar nu reuşesc să dau de el în aglomeraţie. Lucreaza în diplomaţie.

Mai sînt 3 minute şi în tribuna întîi se văd spinările aplecate ale celor care pleacă mai devreme ca să evite aglomeraţia. Peluza reacţionează prompt şi zeflemist: “Cetăţenii!”, strigă puştii exaltaţi pentru care îmbulzeala din tramvai e parte din ritualul de meci. Care nu se încheie fără  încă un  “Becali, pleacă din Ghencea!” E deja un reflex şi se va auzi, probabil, şi după ce Becali va fi părăsit Steaua.

Atenţie, pericol de euforie!

După acest 2-2, de-abia acum trebuie să rezistăm. La ce?

Recunosc: ieri l-am invidiat crîncen pe Sir Alex Ferguson, antrenorul Manchesterului nostru. Decizia şi precizia cu care prevedea că Realul va fi un dezastru în sezonul viitor, că Ronaldo nu va face mai nimic, m-au îngheţat şi m-au învineţit. De ce nu am şi eu puterea asta de a profetiza? De ce mă tem de orice pronostic - în sport, mai ales în sport, căci în politică nu mă interesează?

În Turul Franţei, încă de cînd a declanşat atacul său pe Verbier şi a îmbrăcat tricoul galben, era clar că Turul e al lui Contador. Din cîteva pedale bine articulate, “băiatul” - mă obsedează acest termen pentru tot ce e familiar… - i-a lămurit pe toţi şi după aceea nu a mai avut nevoie de nici un alt atac; totuşi, după Verbier, nu m-am hazardat în a-i pronostica victoria, era prea uşor şi, ca de obicei în sport, riscant. Am preferat să-i laud simţul tactic, inteligenţa în cursă, chiar perfidia. Termenul l-a enervat rău pe un corespondent, mesarozius12, care m-a acuzat de “o neînţelegere amplă”: cum de nu am priceput că în acel moment-cheie, cînd l-a întrebat pe Kloden dacă mai poate şi “ăla a zis că nu”, Contador s-a dus “mai departe… Perfid? De unde perfid? Perfidă a fost echipa lui în care nimeni nu l-a susţinut deloc”. Prea bine. Şi cu cine s-a dus mai departe Contador, că doar nu s-a dus singur? Exact cu fraţii Schleck, adversarii Astanei lui, aducîndu-l, printr-o frumoasă colaborare, pe Andy pe locul 2 şi “pedepsindu-şi” astfel echipa care nu-l susţinuse… Ca în ultima etapă de munte să-l ajute bine pe Lance să-şi păstreze locul 3. Doza de viclenie nu se analizează în nici un laborator. Nici un campion nu va fi suspendat pentru că i s-a găsit în organism perfidie.

Acum, la orizont se profilează returul de la Timişoara cu Şahtior, după un meci ca de atîtea ori eroic, cînd o echipă marchează pe două contraatacuri pornite dintr-o redută asediată timp de 80 de minute. Meci indiscutabil şi aiuritor, dacă cei doi comentatori nu mai ştiau ce să le ţipe timişorenilor la 2-1: “Ieşiţi la joc… Ba nu, ţineţi mingea, trebuie să rezistaţi!”. Aşa era, dar abia de acum trebuie să rezistăm. Aş urla: atenţie, pericol de euforie! Gigel Bucur, cel care mi-a dezminţit viguros părerea că nu se descurcă printre străini, o spune cel mai echilibrat: “Şahtior joacă mai bine în deplasare şi rămîne principala favorită!”. Nu mă avînt în pronosticuri. Deţin o veche informaţie: cînd Tony Blair a venit în România, consilierii lui i-au transmis pe un colţ al discursului: atenţie, popor emotiv!

Foarte jos

În special la nivelul galeriilor, fotbalul nostru este sărac, asocial şi foarte în urmă

Politica şi politicienii: o porcărie! Sigur? Destul de sigur. Dar nu foarte sigur. De fapt, nu prea sigur. Cîteva din numele mari şi grupurile măricele afiliate fotbalului s-au străduit, peste vară, să dezmintă monopolul politic asupra mizeriei. Cu cine trebuie început? Greu de spus.

Poate cu Sven Goran Eriksson, vestitul vînător de contracte grase care s-a făcut deodată mucenic şi a aterizat la Notts County, în străfundurile Diviziei a III-a engleze. Camuflajul a fost perfect gîndit: Notts County are în posesie perpetuu titlul de cel mai vechi club din lume. Eriksson jură că s-a simţit dator să slujească clubul şi muzeul Notts County. Adevărul e că Notts are un patron nou, un Al-consorţiu-bin-arab care oferă 2 milioane de sterline pe an. Salariu de Divizia a III-a, echivalent cu suma tuturor salariilor de Divizia a III-a. Dar Eriksson are rivali. După Man City şi Notts County, încă un club englez s-a livrat unui proprietar miliardar arab. City e în buzunarul lui Şeic Mansour, Notts County e la Al Thani şi, mai nou, Portsmouth e la Al Fahim. Noul regim contrastează întrucîtva cu demnitatea austeră a acestor cluburi străvechi, dar o mînă bine pusă la nas şi o alta bine întinsă, cu palma deschisă, scutesc de orice interferenţă a caracterului. Ar mai fi de aminit şi zvăpăiatul mercenar suedo-bosniac Zlatan Ibrahimovici. Prea delicat pentru un sezon cu Juve în Serie B, Ibrahimovici s-a îndrăgostit de Inter. Şi mai nou de Barca. Nu ştiu de ce, dar ceva mă face să cred că Ibrahimovici nu va îmbătrîni la Barcelona.

Însă premiul cel mare pentru amărăciune şi stricăciune internă revine celor două turme care au asigurat continuitatea unei porcării aproape uitate. Două trupe de burtoşi fără creier s-au înjurat peste jandarmi în Ghencea. O  mîndreţe de jurnalist maghiar a reuşit să scuipe obiectiv pe direcţie românească. Steaua-Ujpest a fost un meci banal care a demonstrat în mod excepţional că fotbal-publicul pur sînge e mult-mult în afara şi înapoia societăţii. Şi în România, şi în Ungaria. Parcă ne duşasem şi ne curăţasem de mizeria tribală a urii comune, nu? Aici, fotbalul nostru e sărac, asocial şi în urmă. Pentru că şi-a gonit publicul şi şi-a poftit lumpenul. Pentru că ţine cu Vadim şi cu Becali şi e mai jos decît ei. Mai jos decît politica, adică foarte jos.

Cristi sau Ridzi?

Nu Cristi Tănase e mai bun ca ieri, ci milionul e mai mare

Politica regalităţii ne-a lăsat o zicală: Nu dai jos de pe tron un suveran, dacă n-ai altul mai bun în loc. Zicerea e valabilă, cu unele adaptări, şi în presă: nu abandonezi un subiect, dacă n-ai altul, care să bage publicul în priză. Mă tem însă că multă vreme madam Ridzi şi nerozia ei de patrimoniu vor rămîne un subiect de referinţă şi că transferul lui Cristi Tănase, oricît de mult suspans i se va injecta, va fi doar un subiect de pasaj.

Cum se întîmplă de regulă în săptămînile obosite de după un mare scandal, se pierd din vedere resursele latente, ascunse ale unui subiect de umplutură. Fiindcă un fotbalist de un milion de euro, oricît ar fi el de licitat de Steaua, nu-i o valoare, ci o poveste, o discuţie să mai treacă timpul, o găselniţă de umplut pagina. Ce-i realmente subiect, în acest transfer cu tam-tam publicitar, e orbul găinilor la impresari şi la investitori. Cum dracu’ n-au văzut ei, pînă a nu-l aduce Răzvan Lucescu la Naţională, că Tănase e o afacere? Că doar Piteştiul nu-i Rio de Janeiro, să ocoleşti jumătate din planetă, pentru a-ţi da seama pe viu cum ştie cu mingea piciorul băiatului. Adevărul e că şi văzutul e o meserie, dacă nu cumva una mai grea decît vîndutul şi cumpăratul. Dacă firma Becali e chiar atît de pricepută, pe cît vrea ea să pară, de ce nu l-a mişcat pe Cristi Tănase de la judeţ cînd acesta avea douăzeci de ani?

Răspunsul nu poate fi decît unul: în urmă cu nişte ani, cînd Cristi Tănase promitea să devină un jucător de un milion de euro, milionul era mic. Astăzi, nu Tănase e mai bun, ci milionul e mai mare. Nici Ridzi n-ar fi fost mare subiect de fraudă anul trecut sau în anii trecuţi cînd se fura cu zecile de milioane. Am putea spune că leacul la orbul găinilor e o criză financiară mai lungă. Ce face legătura între subiectul Ridzi şi subiectul Tănase e discuţia mare la suma mică. Miza de numai un milion, la transferul cel mai mediatizat anonim al verii, îmi pare un anunţ de convalescenţă la bolnavul  fotbal. După ce a fost prostit să dea în neştire milioanele pe nişte străini cu probleme mai mari la creiere decît la glezne şi la genunchi, patronul Stelei se ţine cu mîna de buuzunar, cînd e să-l cumpere pe magnificul care o să facă iarăşi o campioană din Steaua. Aceasta să fie oare pricina că entuziastul Gigi a devenit peste noapte un ponderat?

În ce mă priveşte, eu văd lucrurile de la înălţimea unui munte mult mai mic de bani. Cristi Tănase e un jucător bun de duzină, extras din pluton într-un timp favorabil jucătorilor mai buni din mulţimea celor de duzină. O să-mi cer scuze pentru defectul meu la fler, după ce-l voi vedea pe marele scund Tănase jucînd nemţeşte zece, douăzeci de meciuri la rînd.      

Triumful criptologiei

Aveţi grijă ce spuneţi la telefon. Un banal ”Să ne vedem sănătoşi” poate fi interpretat ca o tentativă de mituire

X stă la masă cu familia cînd îl sună  Y. Dialogul ce urmează e autentic şi înregistrat:
-Alo! Salut, ce faci?
 -Bună! Sînt la masă…
 - A…! Poftă bună! Ce mai faci? Toate bune?
 - Da.
 - OK. Nimic. Te-am sunat să te salut.
 - Da.
 - Şi să fim sănătoşi
  - Da.
 - Păi ştii cum e?
 . Toată lumea. Toată lumea sîntem.
 - Asta e! Da.
 - Bine.
 - Să ne vedem sănătoşi. Să fie…
 - Bine.
- Mai bine ca… la anu’…
- Sănătate!
- Sănătate! Numai bine!

Sînt sigur că n-aţi înţeles nimic. Ei bine, sînteţi nişte naivi, e vorba de MITĂ! Nu vă lăsaţi înselaţi de aparenţe, fiecare replică are o semnificaţie ascunsă.  Să vă traduc:“Sînt la masă” înseamnă “Mi- e foame şi aş vrea să mănînc”, adică X are nevoie de bani.  Prin “Poftă bună”,  Y îi semnalează că a înţeles şi că i se pare justificată “foamea”, şI, în consecinţă e dispus să îl plătească. Urmează de trei ori “Da” adică X dă de înteles că e deschis oricărei propuneri şi e gata să colaboreze. Cheia întregii convorbiri stă în replica lui Y: Să ne vedem sănătoşi. Sa fie mai bine ca la anu’.” Aici trebuie să-i lăsăm pe criptologii din procuratură. Iată interpretarea lor, aşa cum apare în dosarul de urmărire penală:  “Rezultă că inculpatul Făcăleaţă Liviu Ilie i-a dat (lui Sorin Corpodean) în data de 24.12.2008 suma de 15.000 USD şi în prezent îi oferă o sumă mai mare.”  Şi voi, naivilor, credeaţi că e o simplă discuţie între doi amici.

Consecinţe.
În urma acestei convorbiri, coroborată cu alte probe indirecte, Corpodean a fost arestat 15 zile şi pe jumătate distrus ca om. De la bun început presa l-a considerat vinovat. Undeva a apărut fotografia casei sale impunătoare, ca argument pentru o bunăstare obţinută fraudulos. În realitate, casa era a vecinului său . La percheziţie, lui Făcăleaţă i s-au găsit acasă, pe lîngă ceva efedrină şi vreo 30 de mii de euro. Puteau să fie economii,  puteau să fie bani de la Penescu, destinaţi arbitrilor  şi palmaţi deocamdată de omul său de încredere. Bineînţeles că justiţia este singura care va decide dacă Sorin Corpodean e vinovat sau nu, dar pînă atunci  mă întreb, cu riscul de a părea patetic şi mituit: pentru aşa ceva aţi băgat un om în puşcărie?

Perfidul Contador

Normalitate, numele tău e negociere

Să-l credem? Miercuri, după un finish în care nu le-a făcut dificultăţi fraţilor Schleck, Alberto Contador ne-a spus că etapa i-a lăsat “un gust amar” din cauza colegului său Kloden, incapabil să-l susţină în atac. Repet, prieteni, să-l credem? După acest gust amar, a urmat un surîs larg, perfect îndreptăţit. Alberto domină turul din cap pînă în pedale şi cam face ce vrea: îi aduce pe locurile 2 şi 3 pe Andy şi Franck, îl lasă pe Lance să se omoare pentru locul 2 şi-l aruncă pe Kloden în disperare. Manolo şi Jean au strigat că Alberto a fost în eroare cînd a atacat, dar în final au conchis, prieteni, că am avut o etapă extraordinară…

Nu aş băga mîna în foc, prieteni. Mi s-a părut o etapă mai degrabă perfidă. Ar trebui să fim mai puţin idilici cînd judecăm şi juisăm în Turul Franţei. Cascadele, viaductele, tunelele sînt superbe, cicliştii însă sînt oameni cu interesele lor, natura umană le are pe-ale ei. Noi venim cu ale noastre, cu clişeele pe care ni le-a fixat sportul nostru, sărac în mari performeri, bogat în exclamaţii cînd prea candide, cînd prea furioase. Dacă ar fi după criteriile noastre fotbalistice - ştiţi altele? - ar trebui să urlăm că a fost blat între Condador şi fraţii Schleck, acolo, în ultima coborîre de miercuri. S-a văzut clar ce semne îşi făceau, s-a “auzit’ pînă la noi cum Alberto le-a spus: “Duceţi-vă că vin şi eu cu voi şi nu vă fac nimic”.

Fratele cel mare a recunoscut că a fost un sprint familial. Seara, la France 2, o expresie m-a lăsat visător, dar cu picioarele pe parchet: fraţii şi Contador “au negociat” perfect finalul. Au negociat - nici o mînie, nici o uimire, nici tu meci strategic, nici non-combat. Normalitate. De ce să pun semn de exclamaţie după acest cuvînt? Să exclamăm mai puţin şi să înţelegem mai mult. Cît? Pînă unde? Pînă la Sarkozy, urmărind personal, într-o maşină desigur blindată, cea mai dificilă etapă a turului (semn de exclamaţie sau de întrebare). Pînă la Sarkozy declarînd că Lance Armstrong, la 37 de ani, ne dă o lecţie de viaţă!? (aoleu, ce-ar fi comentat Naum şi Banciu!). Pînă la tipul din baie care cînd aude că “Atacă Lance!” îşi trage pantalonii şi fuge la televizor? Fie şi pînă acolo, dar mai ales pînă la cei care sînt numiţi, o, nu galactici, ci galerieni. Sînt cei care nu mai pot escalada munţii, căci i-au lăsat puterile şi îi strînge de pe drum maşina turului pentru abandonaţi, maşina-mătură. France 2 a avut un reportaj special miercuri seară despre aceşti măreţi nenorociţi, învinşii fără de care, prieteni, nu există sport cu gust amar şi surîs larg.

City pentru doi

Man City sugerează printr-un afiş că e singurul club din Manchester

Prima revoluţie anunţată de un afiş a început la Manchester, pe graniţa care desparte Centrul de restul oraşului. Un panou uriaş sare în ochi. Însă un panou uriaş alb-albastru pe care scrie Welcome to Manchester e deja un afront pentru restul oraşului. Mai ales dacă restul oraşului se cheamă administrativ Borough of Trafford şi e, de fapt, capitala Imperiului Alb Roşu United. Iar, dacă din centrul panoului uriaş alb albastru surîde cabalin figura fostului alb-roşu Carlos Tevez, ofensa devine provocare.

Man City a plasat în presă tema Revoluţiei, iar presa scrie şi transcrie tot ce se aude dinspre Şeik Mansour, proprietarul exotic şi sfruntat de bogat al clubului. Şeicul i-a adus la City pe Barry, Adebayor şi Santa Cruz. Îi va aduce şi pe alţii, căci forţa de tracţiune şeicească e neîmpăcată. Însă racolarea lui Tevez e o poveste care seamănă nu cu o Revoluţie, ci cu Războiul Civil. Transferări de la United la City s-au mai văzut. Ceva mai rar decît cometele pereche, dar s-au văzut. Acum însă, minunea e dublată de insultă. Tevez a fost iubit cu patimă la United. Plecarea i s-a iertat, dar afişul care sugerează că doar City e echipa oraşului e prea mult. Imaginaţi-vă un panou aşezat în Ştefan cel Mare salutînd sosirea “În Bucureşti” a lui Bănel Nicoliţă. Sau un panou care îi face în Ghencea buletin de Bucureşti lui Dănciulescu.

Man City sugerează că e singurul club al oraşului Manchester. Culmea, în cazul Angliei, pretenţia e plauzibilă. Marile oraşe engleze au un City, adevăratul centru istoric, şi multe borough adăugate şi lipite cu timpul de oraş. Iar Man City e din City. Aşa cum Man United e dintr-un cartier înghiţit  mai tîrziu de oraş. Asta pe hîrtie. În fotbal, United a înghiţit demult oraşul. În fotbal, există doar Man United, în vreme City locuieşte foarte departe: vreo 16 campionate, 7 cupe şi 3 Ligi ale Campionilor. Asta contează, fără să fie periculos. Ce e periculos şi trebuie împiedicat să conteze e prostia după care multe oraşe europene sînt prea mici pentru două echipe.

Zicu, oase moi

Ce i-a zis Giovani Becali celui mai accidentat dintre fotbaliştii lui

O frază dintr-un interviu al lui Giovani Becali, Pe mine m-a reţinut, întrucît am vrut mai demult să scriu acest articol, dar am ezitat, socotind că trebuie să existe undeva o explicaţie, la salariul gigantic al lui Zicu. Dacă nimeni nu s-a sesizat de banii cei mulţi, pe care-i ia Zicu pentru aproape nimic, înseamnă că există o cauză ascunsă, la care au acces numai marii pricepuţi ai fotbalului, nu şi chibiţii de rangul meu.

Giovani Becali spune că l-ar fi sfătuit pe Zicu să nu se încăpăţîneze la vechiul contract de 400.000 de euro, să coboare din pretenţii la jumătate şi să rămînă la Dinamo. Măi, băiatule, i-ar fi zis agentul, la banii ăştia trebuie să dai şi tu ceva! Cu sublinierea faptului că Zicu a primit şi n-a dat nimic în schimb - fiindcă asta înseamnă “să dai şi tu ceva”, nu să dai mai mult, ci că n-ai dat chiar nimic - am îndrăznit să scriu articolul. Dacă aş fi observat doar eu că ori Zicu are talentul de a prosti ani de-a rîndul un club, ori că la club i-a găsit gata proşti pe toţi şi n-a fost nevoie de cine ştie ce talent ca alţii să-şi dea duhul în teren, iar Zicu să dea interviuri, aş fi amînat din nou articolul. Acum însă sîntem doi pe subiect, al doilea fiind chiar omul care ar fi avut tot interesul să tacă. Dacă, în contra intereselor sale fireşti, Giovani Becali îi bate obrazul lui Zicu, îmi e clar că situaţia lui Zicu la Dinamo îi face lui Giovani mai multe deservicii decît adevărul.

Adevărul e că Zicu e un fotbalist foarte bun, dar n-are oase pentru marea performanţă. Zicu n-a fost accidentat de alţii, iar cînd a fost nenorocit de alţii, faptul s-a întîmplat tot din cauza unei tehnici de autoapărare  precare. E un repezit, ca toţi repeziţii care se aruncă în bazin fără să întrebe de apă Nu-şi dă seama ce frică i s-a adunat în oase şi vorbeşte gura fără el. Nu se poate spune despre un fotbalist că-i terminat, cînd el nu-i încă început. Singurul lucru important în biografia de 400.000 de euro annual a lui Zicu e că a fost lepădat de Inter, după ce italienii s-au păcălit luîndu-l.

O şansă reală de recuperare profesională a lui Zicu ar fi un început adevărat, de la un contract de 40.000 de euro. Cu un contract tot cacealma, de 200.000, Zicu o să se accidenteze curînd şi o să creadă, în continuare, că e destul să umble prin spitale, ca să-şi dea cu părerea tot timpul despre colegii care pleacă vineţi din teren meci de meci, despre antrenori şi despre Liga Campionilor. Pe Zicu, şi nu doar pe el - Pleşan fiind tot un fel de Zicu - cîştigul nemeritat l-au făcut să creadă că accidentările st o chestiune de merit, nu o un defect de pregătire.   

Turul Franţei, deocamdată…

Un Tur original: fără clasicii Naum şi Banciu

Deocamdată, pînă intră de mîine în Alpi, turul Franţei - o patimă a zilelor noatre văratice - e monoton. Cavendish, Cavendish, Cavendish la tot ce e sprint, castele, castele, castele la tot ce e spririt. Turul de azi nu e nici atît de plictisitor pe cît zice internautul Cristi, nici atît de echilibrat pe cît susţine comentatorul Jean. Omeneşte vorbind, turul e mediocru, cu un lider întîmplător, deloc obsedant, care trece Pirineii liniştit, de nimeni atacat, cu o singură problemă la zi, bine trasă de păr: ce fac Lance şi Contador în paradoxul lor - şi rivali, şi coechipieri? Se anihilează? Colaborează? Se ignoră? Se mint? Îi va da Lance turul lui Antonio? Îl lasă Contador pe Lance să intre a opta oară într-o legendă din ce în ce mai banală şi suspectă? Va decide patronatul? Şi dacă vor termina mînă în mînă, cap la cap, la egalitate de minute şi secunde? N-a fi o lovitură de imagine? N-ar fi memorabil în vecii vecilor? Pun şi eu o întrebare, căci în monotonia evadărilor, e loc de cele mai nostime întrebări: cine cîştigă un sprint între Bolt şi Cavendish? Există vreun ciclist nedopat? Îmi daşi încă o dată reţeta aceea? Deocamdată întrebările fanilor sînt cele mai amuzante. E trist?

Revenind pe pămînt, să spunem că turul 2009 are pentru noi, românii, originalitatea lui. După mulţi ani, comentatorii lui nu mai sînt Naum şi Banciu, cei doi care au enervat şi au încîntat o naţie, impunînd mai presus de toate un stil al cozeriei biciclistice. Nu ştiu de ce nu mai şuetăm cu ei, dar o regret. Se poate observa cu auzul liber că noua tripletă Manolo-Jean-Alex nu are humorul tandemului, în schimb se ţine mai aproape de cursa propriu-zisă; au dispărut insistentele eseuri de politică universală şi mai ales politica anti-Lance. “Razii” nu ţineau, pe faţă, cu Lance, cei noi au a se apăra de acuzaţia că ţin obscur cu Contador. Franceza - în dicţie şi spirit - nu e punctul lor forte, totuşi le-au rămas de la clasici plăcerile gastronomiei franceze şi respectul frumos faţă de “prietenii care ne scriu”. Luciditatea nu le lipseşte, modestia le e simpatic şarjată, în orice caz nu-şi laudă marfa şi după plictisitoarea etapă din Andorra au fost cu totul îndreptăţiţi să-l deplîngă pe unul care a renunţat la pescuit pentru a vedea Turul. Mi-au plăcut şi în singura lor polemică dîrză: Manolo zicea că s-a schimbat ceva la Steaua, Jean că nu, că şi Steaua, şi Ujpest sînt amîndouă lamentabile… Dar, ca să fiu sincer pînă la capăt, cel mai mult mă distrează aceia care pedalează, în casă, pe biciclete medicinale, concomitent cu Nocentini.

Năstase mare şi singur

Demonstraţia limitelor lui Federer a fost făcută de Roddick, un jucător terestru

Divinul Federer! Nu e cam mult? Acum două săptămîni, clasicismul lui Federer era necomentabil. Statuia era perfectă. După finala cu Roddick, critica monumentului a devenit posibilă şi necesară. Federer a cîştigat încă un Wimbledon (cu un gest maşinal, de colecţionar), dar a pierdut ceva important. E greu de explicat ce. Limitele impecabilului au început să se vadă. De vină e comparaţia cu normalitatea neînzestrată, gospodărească, a lui Andy Roddick.

E greu să revii asupra unei capodopere şi încă mai greu să renunţi la avantajele ce decurg din supremaţia ei. Federer, Borg, Sampras, McEnroe? Toţi au fost “cel mai bun jucător al tuturor timpurilor”. E comod. Lumea scapă de povara deliberărilor. 100 de ani de tenis se rezolvă în 7 cuvinte. În plus, fiecare epocă reuşeşte să se premieze în raport cu trecutul, iar asta e şi arogant şi periculos. Sportul pare un joc adjudecat de prezent. Rezultatele sînt, pînă la un punct, comice şi, de acolo mai departe, tragice.              

Iată-l pe comentatorulul lui Skynews relatînd instalarea lui Cristiano Ronaldo pe Bernabeu. Dînsul binevoieşte să ne lumineze: bătrînul invitat, sprijinit în baston, la cîţiva paşi de Perfecţiunea Sa Ronaldo, e “Alfredo di Stefano, faimosul fotbalist maghiar”. Evident, eruditul ştia că Realul vechi e ceva cu Di Stefano şi cu un ungur dat naibii. Prin urmare, di Stefano e ungur, Puskas e argentinian, iar ignoranţa se hrăneşte din impresia că numai prezentul are valoare.

Trecutul există. În cazul cultului Federerist, singura voce care s-a aşezat în calea omologării automate a fost Laver. Rod Laver, un jucător trecut (pentru maniacii prezentului) şi un tremperament filozofic. “Nu vă grăbiţi cu încoronările! E nedrept!” - a spus Laver şi a plecat nebăgat în seamă. Nimeni nu-şi mai aduce aminte că Laver a cîştigat 11 titluri de Grand Slam, înainte şi după o suspendare de 5 ani. Faţă de 15 ale lui Federer în vremuri de pace continuă. Asta în bătălia  palmaresurilor.

Pe teren, demonstraţia clară a limitelor lui Federer a fost dusă pînă la cap de Roddick. Un jucător absolut terestru a blocat cu mijloace “rudimentare” avantajele unui extraterestru. Finala de la Wimbledon a relativizat masiv chestiunea jucătorului absolut. Soluţia? Pentru mine, “cel mai mare jucător al tuturor timpurilor” e Ilie Năstase. Nu pentru că a fost, ci pentru că a fost altfel, asimetric, atipic, inclasificabil şi fără urmaşi.