June 2009 ↓

Misterul de la Urziceni

Dacă bani mulţi în joc nu sînt, nimic nu pică: nici presă, nici televiziune

În revărsarea de ştiri, reportaje, dezvăluiri şi poveşti de vacanţă despre revoluţia de la Steaua şi convulsiile de la Dinamo, se strecoară din cînd în cînd, parcă scuzîndu-se de deranj, şi cîte o veste de la Unirea Urziceni. Cîte o veste care nici nu înroşeşte şi nici nu albăstreşte hîrtia de turnesol. Adevăratele ştiri din curtea campioanei sunt acelea care ne spun ce nu se poate, ce nu se întîmplă şi ce n-o să fie, adică transferuri, terenuri austriece şi mare bal mare. Poţi să crezi că se complotează ceva. În fapt, nu prea e nimic de scris şi de transmis de la Unirea, pentru că şi atunci cînd aici se petrece un lucru interesant, el se petrece ori la modul serios, ori gratis, ori cu bani puţini.

Acesta-i misterul fotbalului de piaţă: unde nu se mişcă mulţi bani în fel şi chip, nu e niciun alt gen de mişcare, de natură să alerteze presa scrisă şi televiziunea. Adevăratul subiect la Unirea nu e titlul, ci Dan Petrescu. Fără ambiţiile britanice ale acestuia, subiectul Bucşaru ar fi rămas şi mai cufundat în discreţie, iar subiectul Mihai Stoica n-ar mai fi apucat să devină încăodată subiect.

Dan Petrescu însă nu vorbeşte, Dan Petrescu tace englezeşte, cînd nu bombăne româneşte, şi face nemţeşte. Încă un fapt care descurajează piaţa balcanică a ştirilor e situaţia  bugetului la Unirea. O campioană cu banii număraţi nu-i niciunde în lume o provocare. Unirea Urziceni e mai degrabă o istorioară pentru Săptămîna financiară şi Money Chanell, la secţiunea afaceri mijlocii de succes, decît pentru Gazeta Sporturilor. Între retur şi tur, pasionează căderile, eşecurile, falimentele şi anchetele penale. Ia să fi fost Bucşaru subiect penal în locul lui Penescu şi Făcăleaţă, ce-ar mai fi sărit de fund în sus alde Borcea, Turcu, Rednic, Paszkany şi Copos!

Unirea a fost subiect naţional, cît timp a terminat-o pe Dinamo şi a pus cu nasul în pămînt trufaşii şi lacomii Ligii întîi. Exact ca la toate alegerile noastre libere, n-a fost votat cineva, ci s-a votat contra cuiva. Unirea a răzbunat toate jignirile suportate de presă şi de televiziune de la granzi, toate golăniile fiscale pe care statul i le tolerează fotbalului nostru de partid şi de inginerii financiare judeţene, toate frustrările unui public care nu mai merge la stadion din cauza găştilor de forţă finanţate de cluburi, toate aranjamentele pro Dinamo din Ministerul de Interne şi toate aroganţele lui Gigi Becali. Dacă nu era Unirea, putea fi Farul sau Gaz Metan. Important era să li se închidă gura aia rea şi ciudoasă lui Borcea şi Turcu. Să dea Domnul s-ajungă Unirea mare subiect internaţional, dar eu unul nu văd cum. Poate doar printr-un contract al lui Dan Petrescu la Chelsea!    

Ăla de la Bistriţa

Povestea lui Sînmărtean, fotbalistul dorit în Ghencea

Bani puţini, necazuri multe, că aşa e la săraci. Tatăl vlăguit de boala de rinichi stătea mai tot timpul prin spitale. Cei doi băieţi erau prea mici să aducă vreun ban în casă. Jucau fotbal şi prin Bistriţa se vorbea că sînt buni. Şi ce folos, vorbele frumoase nu plătesc întreţinerea. Mama ducea tot greul casei. O vreme a primit de lucru la cantina clubului. Măcar cu mîncarea erau asiguraţi.

Apoi, treptat, au ieşit la lumină. Lucian începea să prindă echipa mare şi să cîştige bani. De cele mai multe ori, în acest punct al povestirii apar starlete, cluburi de noapte şi mult alcool. La 20 de ani eşti tînăr, puternic şi viaţa e frumoasă. La 20 de ani, Lucian Sînmărtean e tînăr si are caracter. Dă goluri în campionat şi e privit ca marele talent al Gloriei. Dar de la talent la glorie drumul e greu, în acest timp Lucian trebuie să-şi întreţină familia. Tatăl său nu mai poate continua cu dializele, are nevoie de un rinichi nou. Îl va primi de la soţie, nimic neobişnuit într-o familie unită. Iar Lucian îşi continuă drumul: naţionala de tineret, naţionala mare, locul 3 cu Gloria în campionat, Panathinaikos, Utrecht, cunoaşteţi povestea. Poate mai puţin amănuntul că din Olanda a strîns bani pentru Ioan Baciu, colegul său de generaţie de la Mureşul Deva , bolnav  de leucemie.

Bineînţeles că o asemenea biografie de om trecut prin greutăţi şi care ştie din familie ce înseamnă solidaritatea nu contează de nici un fel cînd vine vorba de negocierea contractului. Contează în primul rînd că, fotbalistic, Sînmărtean nu a produs mai nimic în ultimii 5 ani. Nici returul nu pledează pentru el. Se vede că are nevoie de pregătire fizică, de un antrenor bun şi de un mediu stimulativ. Iar pentru asta Sînmărtean trebuie să ajungă la o echipă importantă. La ora acestui articol, negocierile sînt în impas. Dacă informaţiile sînt corecte, bistriţeanul vrea 100 de mii de euro la instalare şi un salariu anual de 200 de mii, dar a lăsat să se înţeleagă că mai reduce din pretenţii, în timp ce Steaua i-ar oferi 120 de mii pe an.

Sînt banii lui Gigi,  e treaba lui cum negociază. Îl priveşte dacă Sînmărtean e “ăla de la Bistriţa” sau un om cu o educaţie şi un potenţial de joc de care trebuie să ţină cont. Dar dacă pierde un fotbalist rafinat şi ofensiv, care se identifica stilului Stelei, problema nu va fi doar a lui.

Wimbledon: rîvnim şi ne abţinem

Anglia aşteaptă cam de mult să aplaude un învingător britanic pe iarbă

Nadal out! Au titrat entuziast The Times, Daily Telegraph & co, transformate în trupă de campanie pro Murray. Cel mai lung şi mai provincial vis sportiv naţional a început în 1936, la 40 de minute după prima minge a finalei Fred Perry-von Cramm. Marele Perry a cîştigat, atunci al treilea titlu consecutiv la Wimbledon, după care, în următorii cel puţin 73 de ani, britanicii au dispărut. Din jocul de tenis, nu din aspiraţia sentimentală. Cox, Rusedsky (un import), Henman au apărut şi au dispărut însoţiţii de corul naţional al doritorilor de triumf britanic. În orice caz, Marea Britanie nu a mai dat un jucător de tenis compatibil cu cel mai vechi şi mai respectat runeu de tenis al lumii. Aspiraţia n-a obosit şi, de mai bine de 70 de ani, îmbracă jucători semianonimi şi vise fără noroc. Micul naţionalsim pro-britanic pe care îl aprinde fiecare Wimbledon e un spectacol înduioşător şi inofenisv. Naţia care a inventat tensiul s-a retras ca din atîtea alte jocuri pe care le-a dat lumii şi îşi petrece timpul undeva între nostalgie şi oprimsim incoerent.

Murray, e în 2009, o propunere mult mai serioasă, probabil prima propuenre serioasă în ultimii 73 de ani. Şansele lui Murray, inclusiv după suplimentul generat de retragerea lui Nadal, sînt, însă mici. Nu iluzorii dar mici.

Culmea, vinovatul e unul şi acelaşi. Atît cultul portabil al pretendenţilor britanici la titlu, cît şi insuccesul lor constant, sînt generate de calităţile spiritului sportiv englez. Cuvîntul cheie e fair play, deşi această formulă transformată în clişeu nu mai spune, demult, nimic. În orice caz, ideea după care outsiderii sînt în mod special admirabili şi trebuie susţinuţi stă în centrul percepţiei sportive a enlgezilor şi ea i-a ajutat să nu obosească vreme de 73 de ani. Avem un nou outsider băştinaş? E cu atît mai normal să sperăm în victoria lui cu totul şi cu totul imporbabilă. Cealaltă notă de bază a britanismului sportiv e superstiţia sacră a corectitudinii. Un eşec sever e cu atît mai lăudabil cu cît e mai net şi mai clar. Asta a făcut din englezi mari colecţionari de înfrîngeri şi din comeptiţiile lor spaţii de onestitate garantată. În consecinţă, spiritul lcoal a protejat perfect Wimbledon-ul de ravagiile patriotismului local. Imaginaţi-vă: aceaşi naţie rîvneşte şi se abţine! 

Gîndirea de Bamboo

Cum scoate Monica Iacob - Ritzi tinerii în stradă cu toptanul şi cu năvala

Problema la doamna ministru Monica Iacob - Ridzi nu e la ce spune, ci la cum gîndeşte. Cînd declară  că nu o interesează costurile şi că prosteala aia festivă, la preţuri de Bamboo - gîndită personal în cinstea zilei de 2 mai muncitoresc de mintea dumisale odihnită -  se putea face şi mai scump, aproape că nu mai remarcăm o jignire publică şi mai mare. Am scos în stradă 100.000 de tineri, spune  ministra de criză a sportului, am realizat obiectivul şi l-am şi depăşit.

Dacă n-aş fi un ins bine crescut şi un gazetar cu frică de justiţia de partid - de cînd am fost condamnat penal, pentru că  am scris despre un şahist că e escroc internaţional, cînd de fapt el era doar sponsor PDSR emerit - aş întreba-o pe doamna Iacob - Ridzi: Dar de ce, măi, fată, numeri matale românimea cu suta de mii? Ce mamă te-a învăţat pe matale să vorbeşte atît de măreţ şi de totalitar şi să spui că ai scos în stradă, ca pe o turmă de necuvîntătoare, 100.000 de cetăţeni? De români, adică, avînd conştiinţa unicităţii lor garantată de Constituţie? Păi, măi, fată, dacă azi numeri poporul român cu toptanul, cu suta de mii, înseamnă că matale, în visele secrete de mărire, voieşti să scoţi sau să bagi, să mîni din spate sau să pedepseşti, după cum e cazul şi după cîtă putere în alb îţi dă partidul, milioane de anonimi, mase largi de alde nimeni. Ca la Bamboo, pentru mătăluţă  suta de mii e suta de mii de pe nota de plată, o cifră fără identitate, un obiectiv îndeplinit şi depăşit.

Fiindcă sunt totuşi un ziarist care respectă femeia, chiar şi cînd nu-şi vede lungul nasului, îi atrag respectuos atenţia doamnei Iacob - Ritzi că în sport, în ministerul unde a fost cocoţată, contează unităţile, persoanele, nu sutele de mii de dansatori de pe plajă. Nici un om şi cu atît mai mult nici un ministru nu are îndreptăţirea să scoată în stradă poporul, decît dacă e în primejdie ţara. Nu e vorba la doamna Iacob - Ritzi doar de folosirea greşită a unui verb. E vorba de un gen de dispreţ pentru individ, nu foarte diferit de dispreţul pentru un euro.

E posibil ca doamna ministru să fi vrut să zică altceva: că prin nechibzuinţa sa financiară a îmbogăţit totuşi spiritual 100.000 de tineri. În care caz, ar trebui să luăm în discuţie concepţia despre spirit, cultură şi distracţie a doamnei ministru. E tot una de Bamboo, de estradă şi de şpriţ. Una de trei parale. Nu-i una care să jignească, însă nici una care să producă stimă. E mai degrabă un mod de a privi tinerimea română cu un ochi de ciocoi. ÎI dăm tinerimii ceva,  acolo, că orice-i dai e bine.
        

Scump doamnă, scump!

Iată de ce nu se mai duc românii la vot!

Sînt convins că doamna ministru Monica Iacob Ridzi îl crede pe distinsul nostru preşedinte si totodată puternicul ei protector cînd ne avertizează ca sîntem în recesiune. Am toate motivele să cred că titlul de doctor în ştiinţe inginereşti îi oferă suficiente date ca să înţeleagă ce înseamnă cuvîntul “recesiune”. Pentru orice eventualitate: recesiune e atunci cînd nu mai sînt bani şi oamenii cheltuiesc mai puţin. A se nota cazul celor două firme care au cîştigat purcoiul de bani de la MTS, dar stau la grămadă în acelasi apartament, că le iese mai ieftin la întreţinere.

Să lăsăm deoparte modul dubios în care a fost încredintat “cel mai mare eveniment sportiv sau de tineret din ultimii 20 de ani” unor firme obscure, istoria ne va dovedi cîndva dacă Iacobescu şi Nica au fost sau nu  propagandişti de partid.  Apropo de “anvergura evenimentului”, meciul de retragere al lui Hagi a scos în stradă cam tot atîţia tineri, fără să fie nevoie de nici un fel de japcă guvernamentală.

Am vrea să ignorăm deocamdată şi suspiciunile legate de felul în care s-au cheltuit aceşti bani, deşi ne vine greu. Cu 75 de mii de euro îţi faci o casă cu etaj, nu un podium amărît din scînduri. Va fi treaba Curţii de Conturi să ne lămurească. Acum, sau mai probabil, într-o legislatură viitoare, cu o altă majoritate parlamentară.

Să lăsăm pe seama CNA şi DNA să demonstreze complicitatea televiziunilor sensibilizate de fondurile electorale.  Să facem abstracţie, pentru moment , de  ipoteza  unei implicări de nivel şi mai înalt în toată afacerea.

Dar, ca plăitori de impozite,  nu putem accepta sub nici o formă ca în vremuri de criză un ministru să susţină că nu îl interesează costurile. Doamna ministru face parte dintr-un guvern care luptă împotriva recesiunii şi se presupune că ar trebui să-i respecte strategia. Or, cineva care afirmă repetat: “Costurile nu sînt problema mea” nu poate conduce nici macar un butic în Valea Jiului, darmite un minister cu o asemenea expunere.

Cam asta ar fi esenţa problemei, cel puţin pînă acum, doamna ministru, indiferent de anchetele interne pe care le promiteţi. Este remarcabilă capacitatea dumneavoastra de a de devia discuţia în zone convenabile şi de a servi la întrebări concrete răspunsuri de genul: “alţii au cheltuit mai mult” si  “luaţi-vă de cei în vîrstă din PSD, nu de mine! ” Asta dovedeşte că aveţi tehnică şi tupeu de politician. Din păcate, acel tupeu care ne provoacă silă şi ne face să stăm acasă de alegeri.  De aceea, în numele a măcar 100 de mii de tineri şi mai puţin tineri buzunăriţi de oameni politici ca dumneavoastră, vă cer, doamna ministru, cu toată politeţea forfetară de care mai sînt în stare: plecaţi!

Din Suedia pînă pe Ialomiţa

Ce banc românesc i-aş spune lui Bergodi

În locul lui Kaka, nu m-aş duce la Real pentru 65 de milioane, dacă Ronaldo e cotat la 95… “Adică, de ce, pe ce? E între noi o diferenţă de 20 de milioane? Pe ce chestie să mi se spună că nu sînt atît de bun cît el? Dacă pentru el se dau 95, vreau ca şi pentru mine să se plătească tot pe-acolo, un 94, hai un 93…”. Oricît am glumi, nu trebuie să fii de stînga ca să nu accepţi o asemenea nebunie a pieţei. Nu trebuie să mai ştii “Împărat şi proletar” de Mihail Eminescu, ca să te gîndeşti la unul de pe la noi care face imediat socoteala că, la un milion jumate cît nimeni nu se îndură să dea pe el, e de 90 de ori mai slab ca Ronaldo. Cum se simte băiatul? Păi, cum să se simtă? El nu vrea să ajungă ca Ronaldo decît în declaraţiile pentru presă. El vrea o pîine bună, o casă, o maşină, un impresar care să nu îl ţină ca sclav şi, în fine, un antrenor care să nu-l bată la cap ca acel Halagian din Sao Paolo, urlînd la băieţii lui: “Dacă nu vreţi să ajungeţi ca Pele, de ce mai bateţi mingea?”.

Sătul de asemenea probleme nu chiar abstracte, mă uit de cîteva zile la Europeanul din Suedia pentru tineretul sub 21 de ani, unde nu ne-am mai dus de 70-100 de ani, după cum aprecia recent Belodedici că ne-ar trebui ca să ajungem la nivelul occidental de pregătire a juniorilor. Am prins un meci Spania-Germania în care toată puştimea iberică voia să joace ca Xavi, ca Iniesta, ca Barcelona aceea frumoasă pentru care - mi-au scris mulţi internauţi - nu aş fi avut ochi şi drag în finala cu MU al meu. (Aţi văzut alt meci! - mi-au strigat cîţiva amici… Aţi citit alt articol! - pot să răspund). Toţi păreau veniţi din şcoala catalană, cu o posesie efectuată în maximă viteză, cu pasa la mare inteligenţă, chiar cu excesul în frecătură nobilă şi ceva vulnerabilitate în apărare. Ca atare, nemţii - siliţi la marcajul care le place - au avut pe contraatac cele mai mari ocazii, prin turcul Ozil de la Werder şi prin Ben-Hatira, strălucitori şi perfect naturalizaţi la spiritul german. S-a lăsat deci cu un 0-0 logic, mai captivant decît acel 2-1 al Angliei cu o Finlandă căreia i-a aparţinut un final tras de păr şi de timp de nişte englezi printre care nu se strecurase deocamdată vreun Rooney. M-au lăsat cu pixul încremenit sîrbii veniţi cu 11 baschetbalişti în atac şi apărare, într-un meci cu o Italie care, printr-un joc al ideilor, m-a adus desigur la Bergodi al nostru. Pentru mine, problema lui e mai apăsătoare decît salariul lui Ronaldo sau bomba cu falimentul lui Dinamo. Ca Făt-Frumos, Bergodi se duce la Steaua fără să-i fie frică de bau-bau. Nu-i va face nimeni echipa - zice-se… Ar fi de prost gust să ne comportăm de pe acum ca babele din basmul românesc cu drobul de sare. Mai degrabă prefer - s-o găsi cineva să i-l traducă - bancul cu Leana dintr-un sat de pe Ialomiţa: “Dea Dumnezeu ca Leana să fie fată mare… Dar nu e!”.

Valoarea fără discuţie

Luaţi cîteva noţiuni de bază, amestecaţi-le cu fotbal şi veţi obţine tot atîtea neînţelegeri

Fiind o artă tiranizată de impresia publică, fotbalul deformează. În aparenţă, toată lumea e de acord. Sezonul s-a încheiat cu două definiţii  fixe şi vizibile. Barcelona egal talent şi Dan Petrescu egal muncă. Imediat după acest acord iniţial încep problemele. S-a spus insistent că Spania 2008 şi subdiviziunea ei Barcelona sînt un caz masiv de talent. S-a spus, dar s-a spus cu un anume ton şi cu un subînţeles care trimite la alibi. Astfel, talentul supraponderal al unor Iniesta şi Xavi pare, mai degrabă, o neregulă, un soi de avantaj incorect care scuză echipele învinse, aşa cum turbulenţa  climei justifică dezastrele agrare. Cu alte cuvinte, talentul pare, în acest caz,  o noţiune capricioasă şi neserioasă. Deformarea vine din frustrarea unui public gazetăresc şi de stadion care nu poate accepta că munca îmbracă uneori formele graţiei.

Oricît de inacceptabil ar părea, talentul prodigios al fotbalului spaniol, portughez sau brazilian nu e o mană cerească, distribuită spre comfortul unora şi dezavantajul altora, ci o formă de muncă intensă. Iniesta nu joacă fotbal cu uşurinţă. Asta e o iluzie optică şi artistică. Iniesta joacă într-un regim de muncă ultra pretenţios. Văzut profesional, dinspre jucător spre tribună, talentul e muncă şi anume de muncă artizanală.

Şi Dan Petrescu a fost omagiat unidirecţional: un campion al muncii. Distincţia a fost acordată cu toată neînţelegerea. Ea îl distribuie pe Dan Petrescu într-un rol mai mic, aşa cum Barcelona e redusă de observaţia despre talentul “imposibil” şi alte daruri supranaturale (adică nemuncite). Multă lume presupune că munca a la Petrescu e talentul de a răcni şi de a face instrucţie cu un lot de răcani. Dacă ar fi fost aşa, Petrescu era doar un foarte bun fost fotbalist, iar Unirea Urziceni ar fi retrogradat cu mare succes. Nu e foarte greu să fi zbir şi să faci decorul ţăndări. Să împingi o echipă mică spre nivelul de joc imediat superior e cu totul altceva. E un talent aparte care vine din capacitatea de a inspira şi dintr-o ştiinţă solidă a jocului.

Munca şi talentul nu explică mare lucru în fotbal, pentru că stau prinse de pasiunile publice şi sînt folosite pentru a acuza sau pentru a justifica. E mult mai onest să cădem de acord asupra unui lucru anume: să recunoaştem valoarea. Fără alte discuţii.

Purtătorii de faptă

Iertare, domnule Iancu, pentru Ionuţ Lupescu! L-a luat gura pe dinainte.

Titlul acestui articol e prin relaţie cu job-ul de purtător de cuvînt.

Domnul investitor Iancu, de exemplu, e atît de excesiv şi de acuzator, în mai toate vorbirile dumisale publice, încît nu văd ce purtător de cuvînt ar putea să-i poarte virulenţele şi mîniile. Galeria ultras a Timişoarei a devenit purtătoarea de faptă a domnului Iancu. Cele cîteva bande de ultraşi, ieşite hotărît la lupta de tribună şi de stradă, îndeosebi în ultimii ani, au luat îndemn şi curaj de la patron. Patronii de la Dinamo şi-au permis o mulţime de răbufniri vindicative, sfidînd îndatoririle şi mijloacele Ministerului Public, iar fanii ultras ai lui Dinamo s-au obrăznicit, ştiind că aşa cum patronii nu păţesc nimic, pentru  tupeul lor belicos şi jignitor, nici ei nu vor de suferit. Au devastat stadioane şi trenuri, au călcat cu hoarda şi la drumul mare nişte benzinării şi magazine, au instituţionalizat lozinci rasiste, au fost subiecţi de întruniri parlamentare şi de legi contra huliganismului. Hoardele din Timişoara, care au nenorocit stadionul din Tîrgu Jiu, au o dublă motivaţie: precedentele Dinamo, Steaua şi Rapid, dar şi imunitatea la legi şi la bunul simţ, pe care şi-a asigurat-o, prin mijloace specifice, patronul Iancu. Cît timp turbulentul patron al Timişoarei îşi permite să facă albie de porci Federaţia şi Liga, în condiţia de veşnic nedreptăţit, tribunele de scandalagii îi vor susţine cauza prin fapte penale.

Dar cauza cauzelor trebuie căutată nu în neputinţele Justiţiei şi ale Ministerului cu ambîţ la Dinamo, ci în sfielile FRF-ului şi ale Ligii. L-am văzut pe Ionuţ Lupescu livid şi înfricoşat de ideea că ar putea greşi, condamnînd marea golăneală timişoreană de la Tîrgu Jiu, că l-ar putea supăra pe omul de la care-i vine căruţa cu bani. Stiţi ce a spus purtătorul de cuvînt al lui Mircea Sandu că a fost  înfruntarea din tribune şi din stradă din finala Cupei? A zis că e niţel în afara legii.

Aţi auzit, domnule Iancu? Niţel. Adică puţintel. A fost niţeluş exagerat. Vă roagă domnul Lupescu, vă rog şi eu, noi toţi vă rugăm, ziariştii, ţara şi chiar premierul Boc care a urmărit calm şi echidistant politic spectacolul pe care l-aţi dat împreună cu echipele dumneavoastră de asalt, să nu fiţi foarte supărat pentru curajul nebun al domnului Lupescu. Stiţi doar că e obligat să spună ceva, acolo, nişte vorbe de clacă în locul domnului Mircea Sandu. Altfel, sănătate şi mersi pentru generozitate! Vă aşteptăm cu ultraşii dumneavostră de protocol să reprezentaţi cu cinste, chiar dacă încă foarte supăraţi, România în Europa!

Simplu, despre colegi

Oraşul topit de căldură. Un barbat doar în pantaloni scurţi şi cu burta păroasă traverseză agale pe trecerea de pietoni (ei, şi ce daca nu sînt semafoare?). Renunţăm la ritualul cafelei cu o brioşă de dinaintea meciului pentru că benzinăria de lîngă stadion e deja ocupată. În astfel de momente ultraşii sînt mai emoţionaţi ca de obicei şi nu ştii ce le-ar putea răni sensibilitatea. Deşi Andrei a condus cumpătat, am ajuns cu o oră mai devreme decît ne-am propus. Obişnuita negociere cu bodyguarziii de la poartă, dar în cele din urma intrăm cu încuviinţarea lui Paul Andone, ofiţerul de presă al Unirii.

Live cu 2 ore înainte de meci. Gazonul  frige, parcă stăm în faţa camerei pe o tigaie încinsă. Lui Beton nu-i pasă. Freneticul producător al transmisiunii a consumat deja o baterie de la telefonul mobil şi pînă diseara o va termina şi pe cea de-a doua. Vorbeşte nonstop, ca un dispecer de taxi şi rezolvă, în medie, cam o problemă de producţie la 2 minute: “Fii atent, întrebarea prezentatoarei va fi -Arde Urziceniul?-” Cel mai potrivit să răspunda ar fi Tudor Moldovan, operatorul care ne aşaza în cadru şi ne tot mută apoi, cerîndu-şi scuze de fiecare dată. Stă în soare de ciîeva ore, e roşu la faţă şi încins de căldură. Şi el, şi ceilalţi operatori şi regizori bat din toamnă şoselele patriei. Nici el şi nici ceilalţi nu se vor îmbogăţi din banii ciîşigaţi din transmisiuni. Au copii de crescut, credite la bănci şi ambiţia să-si facă treaba corect. De aceea pleacă la 5 dimineaţa cu microbuzul spre Cluj şi muncesc în aceeaşi seară, după 8-9 ore de drum. Dar bloggerul care se simte bărbat numai atunci cînd se priveşte in oglindă sau cînd înjură pe net nu are de unde să ştie asta.

Începe vînzoleala. Jeepuri supărate descarcă la protocol domni corpolenţi şi femei frumoase. Cine visa la aşa ceva acum 2 ani la Urziceni? Camerele de televiziune se întorc sincronizat. Apare Meme, mers nervos, chip tăcut şi crispat. “Mă simt ca la un examen la care ştiu toate subiectele, cu 2 excepţii şi mi-e frică să nu îmi pice tocmai ele” La televizor Buzărin, Panduru şi Ştucan rîşnesc mărunt datele de pornire ale meciului. Cineva obsevă: “Dinamo a alergat singură şi poate să iasă pe trei”. Completarea vine prompt: “De vina e Comisia de Disciplină, a fost prea aspră, putea să-l suspende pe Marius Niculae doar o repriză”. Tăvi cu mîncare aleargă spre  protocol. Vochin: “Acum 10 ani mă uitam la cele care le duceau, acum ma uit doar la tăvi.” Apare şi Dică într-o pereche de bermude cadrilate. Săbău îl preia pe piept: “Hai că trebuie să intrăm în direct.” Sandu e în elementul lui în astfel de momente, ştie că nici o vedetă nu-şi permite să-l refuze. El şi Anda Banu au cele mai solide relaţii şi surse în lumea fotbalului.

Ajungem în sfîrşit în cabină. Aer condiţionat, internet, condiţii de 5 stele în miezul Bărăganului, imposibile în centrul Bucureştiului. Şi din nou vocea lui Beton în căsti: “3,2,1, sînteţi în direct, domnii mei!”
 

Sînt şi nu sînt un tăntălău!

Întrebări cu capul bătucit de “acest final nebun de campionat”

Cu permisiunea dvs, am voie azi dimineaţă să pun cîteva întrebări strict rezonabile, după o noapte întreagă în care capul mi-a fost bumbăcit cu expresia “un final nebun de campionat”? Deci:

1. E voie să mi se frîngă pixul pentru bara din Giuleşti, aceea din ultima secundă a ultimului minut, şi să întreb imediat dar de ce a fost 0-2 la pauză pentru Rapiduleţul veşnic drag?

2. E slobod să cer un amendament ca la celebra idee cu “speranţa moare ultima”, să se adauge imediat: “…dar tot ea învie prima”?, conform ultimelor calcule care, după un 1-0 cu Lituania, perfect logic, ne dau şanse de calificare crescute de la 0,63 la 1,40?

3. Mi se permite să fiu de acord fie şi cu cele mai obscure mişculaţii numai ca Mediaşul să rămînă între granzii mititeilor miticişti?

4. Pot spera ca Dan Petrescu să nu se supere cînd resping cu tot humorul disponibil ideea că aş fi fost şi eu un tăntălău - ca el şi ai lui - cînd m-am bucurat aici săptămîna trecută pentru cucerirea titlului? Va pricepe că-i socoteam campioni indiferent de orice manipulări?

5. Mi se îngăduie să mă asum ca un tăntălău conştient atunci cînd  - în jungla care este - încă mă uit şi aplec urechea la ce spun barosanii?

6. Poate fi luată în consideraţie de către şefii televiziunilor sportive ruga mea incomensurabilă ca în viitorul campionat să se reducă drastic, la un minut sau nici măcar la un minut, intervenţiile elefantine ale patronilor? Dacă tot vrem să jucăm ca-n Europa, atunci să transmitem ca acolo, unde Laporta şi Moratti apar pe post cît Bucşaru, adică infinit mai puţin decît Messi sau Zlatan.

7. L-aţi văzut şi auzit pe Soderling ce a spus şi cu cîtă voioşie, după finala de la Roland Gaross în care fusese spulberat, fără problemele pe care Federer le-a avut cu Haas şi Del Potro? M-ai bătut de zece ori, a 11-a oară n-o să mai ţină!

8. Puteţi răspunde la frumoasa întrebare a comentatorului nostru: “Din ce-s făcuţi suedezii?”.

9. În problema celui mai bun tenismen din toate timpurile, mi se acceptă să rămîn la aprecierea lui Agassi: “Federer e cel mai bun jucător din cîţi am întîlnit”?

10. În fine, cum de vă puteţi bucura de măreţia acestui campionat nebun, cînd tot în acest an Progesul a dispărut din fotbalul românesc?