May 2009 ↓

Campionatul patronilor

Finanţatorii din fotbal sînt de fapt nişte politicieni reuşiţi fără loc în Parlament

Timp de zece zile, am citit de la un cap la altul cotidianul de sport L’Equipe şi m-am uitat la meciurile transmise de televiziunile din Franţa, la finele unui campionat în care, la fel ca la noi, clasamentul se limpezea în ultimele două etape. Cînd ceva dintr-un scenariu cu care eşti obişnuit lipseşte, nu-ţi dai seama pe loc ce lipseşte, dar absenţele nasc în tine o nelinişte vecină cu frustrarea. Normalitatea şi civilizaţia pot produce şi acest tip de disconfort. Un bine în exces poate să-ţi pice greu la ficaţi. Nu-i o noutate că, trăind un timp îndelungat într-un climat de mîrlănie şi virulenţă glandulară, faci dependenţă de rău, de urît şi de abjecţie. Poţi face un soi de dependenţă perversă, bunăoară, de suficienţele unui Vasile Turcu. La urma urmei, cîţi oameni, altfel bine crescuţi, nu nostalgizează la savoarea poveştilor de closet din armată?

Deşi finalul de campionat era şi în Franţa de natură să inflameze ţara, patronii cluburilor au stat în banca lor şi nici funcţionarii de la vîrf nu s-au dedat la insinuări, acuze, cacealmale şi golănii. Prin comparaţie, aş putea spune că, la noi, lucrurile au ajuns într-o fază penală şi parţial clinică. Campionatul nostru e unul al vanităţilor şi al intereselor finanţatorilor. Nu are nici o importanţă cum se cheamă în hîrtii echipele din faţă. Primele locuri vor fi ocupate de Borcea, Turcu, MM Stoica, Bucşaru, Iancu, Paszkany, Mureşan, Copos, Becali, Porumboiu. Pe teren nu s-au confruntat echipe, ci vanităţile, trufiile, laşităţile, lăcomiile, vicleniile şI, destul de frecvent, şi finanţele sponsorilor. Derbyurile au fost Becali - Borcea, Copos - Borcea, Copos - Becali, Copos - Iancu, Iancu - Borcea şi aşa mai departe.

Spaţiile din  media dedicate jocului, tacticii, priceperilor antrenorilor sau chestiunilor de psihologie sportivă au fost la fiecare etapă considerabil mai mici decît acelea umplute cu mahalaua finanţatorilor. Am putea întocmi şi nişte clasamente paralele cu cele mai nesimţite declaraţii, cele mai elaborate diversiuni, cele mai slinoase laude de sine, cele mai reuşite cîrdăşii între patroni, cele mai controversate decizii ale FRF, cele mai oportuniste opinii ale preşedintelui Ligii, cele mai reuşite blaturi, cele mai murdare arbitraje. Dacă ar apărea într-un jurnal de sport laolaltă aceste zece, cinciprezece clasamente definitorii pentru fotbalul românesc, ne-am da seama pe loc ce gol de înţeles şi degeaba e clasamentul pe puncte.

Ce motive au patronii să ajungă sus prin investiţii în fotbal, iată o întrebare la care răspunsurile încă nu i-au preocupat pe comentatori. Cîştigul în bani e cel mai puţin important dintre cîştigurile posibile.

Dacă observăm că în politică se petrec, parcă trase la indigo, aceleaşi convulsii ca în fotbal, cu acelaş tip de alianţe şi efecte, cu un limbaj nu foarte diferit, avem toate datele să conchidem că în fotbal au eşuat de fapt nişte oameni care ar fi vrut să ajungă mari politicieni, dar au reuşit fără loc. 

Comisia comică

La Disciplină se suspendă, se amînă sau de iartă doar după interese

Să fie clar, nu vreau să pun o etichetă pe gestul lui Marius Niculae. E vorba de furie de moment, de nivelul de adrenalină şi de alte chestii la care medicii se pricep mai bine. Eu îl înţeleg, bai mai mult, chiar îl accept. Dacă eu, Marius Niculae, îmi fac meseria cinstit, tu, neştiutule din tribună, nu ai nici un drept să mă înjuri. Iar dacă o faci, capeţi ce meriţi. Deocamdată un deget, şi fii mulţumit cu atîta, că un eventual unu la unu fără martori  se poate încheia cu un concediu medical.

Dar discuţia e alta. Din nou, Comisia de Disciplină!  N-a ratat nici ocazia asta ca să se facă de rîs. Cînd Mititelu a acuzat, pe bună dreptate, arbitrajul lui Bogaciu în celebrul FC Argeş-Universitatea Craiova, a primit 80 de mii de euro amendă şi 6 luni de suspendare. Dar cînd Borcea l-a desfiinţat pe Balaj, cerînd scoaterea lui din arbitraj pentru o vină îndoielnică, aceeaşi Comisie nu a luat nici o măsură. Nici măcar de costum, vorba lui Mitică Dragomir. După ce Florin Lazăr, de la Gaz Metan, a fost eliminat la întîmplare de Deaconu la Iaşi, Comisia, atît de blîndă cu Tamaş şi Kone, a devenit brusc intransigentă şi i-a dat 3 etape de  suspendare. Că ardeleanul le înghite, dacă e musai. Iar acum, comedia cu Marius Niculae. Încă o amînare, pentru 3 iunie, şi, de ce nu, încă una, pentru sezonul estival. Comisie, fii bărbată şi hotărăşte ceva. De exemplu, achitarea lui, pe motiv că nu s-a văzut bine ce deget a ridicat. Sau că gestul a fost, de fapt, o manifestare de simpatie faţă de publicul ialomiţean. Sau că Marius, arătînd spre cer, atrăgea atenţia asupra încălzirii globale.  O decizie, oricare ar fi ea, ar fi fost mai bună decît această tăcere servilă.

Campionatul se termină şi avem nevoie de corectitudine. Vin meciuri de privit cu atenţie şi de ţinut minte. Constat că avem tendinţa să trecem uşor peste intenţia declarată de Gigi Becali de a trînti meciul cu Unirea din ultima etapă şi o tratăm ca pe o altă farsă pusă la cale de  şmecherul clasei, în schimb ne încordăm la presupusa şi imposibila alianţă Răzvan-Rednic.

Avem nevoie de un final onest ,dar presimt că o să ne umfle rîsul la unele meciuri. Deja se fac şi se desfac alianţe şi valize, DNA-ul e în criză de stenografi, iar  semnalul de “liber la vînzare” vine de sus, de la Federaţie. Cel puţin aşa rezultă din felul în care face dreptate Comisia de Disciplină.

O finală captivantă, nici o clipă nebună

Să nu ne mai batem capul cu “fineţea care învinge forţa”

Manchester “nu i-a dat Barcelonei de la 3-0 în sus”, “Barca romantica nu i-a umilit pe diavolii ăia englezi” - iată, nu s-au adeverit cele mai extremiste pronosticuri ale corespondenţilor mei; nu s-a confirmat nici ideea lui Cruyff - că vor decide detaliile. Barca a învins în general şi în amănunt pe merit şi dacă eşti manchesterist o vei recunoaşte cu capul sus şi aplaudîndu-l în final pe Iniesta, cum s-a întîmplat. Adaug imediat că în această finală “de vis” - cum ni s-a repetat insistent - nu s-a prea visat pe teren, Barca n-a fost deloc romantică, fiindcă nici nu avea cum şi de ce.

Meciul s-a fixat - fără a se decide - din primul minut şi următoarele 10: în minutul 1, Ronaldo a prins o liberă din 30 şi ceva de metri, Valdes nu a putut reţine bomba şi Park, din 6 metri, vai!, nu a marcat. Pînă în minutul 10, Barca nu a mişcat, 5-0 a fost scorul ocaziilor engleze, ca la primul atac, Eto’o, pe o pasă Iniesta, să facă ce a vrut din Evra şi Vidici. S-a marcat prea devreme pentru a mai fi loc de romantism, fantezie şi alte clişee exaltate. Dacă se poate imputa ceva aceste finalei captivante e lipsa unei nebunii. La un 1-0 neaşteptat, Barca a devenit mai întîi de toate vigilentă, cu un presing admirabil, care interzicea orice imprudenţe ale fanteziei. Celebrul ei “joc încîntător” s-a desfăşurat în limitele celei mai lucide inteligenţe. Manchester, condusă nefiresc, a fost bineînţeles şocată, oricîte semne făceau Ronaldo si Ferdinand că nimic nu-i pierdut la 0-1 în minutul 10; era însă clar că inspiraţia scădea odată cu creştereea unei inhibiţii, în care orgoliul de invincibil nu era capabil să răstoarne meciul, conform atîtor precedente glorioase.

Manchester nu a avut la mijloc nici un Xavi, nici un Iniesta, iar cel mai bun om al ei a fost Van der Saar. Asta spune mult despre ziua proastă a echipei, semnul cel mai evident apărînd în minutul 60, cînd Ronaldo a hotărît să nu mai paseze nimănui. Park a fost înlocuit prea tîrziu, Berbatov şi Scholes nu au constituit o problemă pentru ca Xavi să-l găsească pe Messi acolo unde trebuia. Totuşi, orice s-ar spune, onest vorbind, MU nu a fost călcată în picioare (vai, mai degrabă invers) şi e greu de admis că ea a reprezentat “partea întunecată” a unui meci de vis, cum ni se perora exact cînd Park rata un 1-1 nu chiar ilogic. După cum ar trebui să renunţăm la a mai bate capul cu “fineţea care învinge forţa” - o inexactitate, căci fără forţă, fineţea nu învinge nicăieri, aşa cum a dovedit-o chiar Barca miercuri seară, nici o clipă romantică, dar nici meschină.

A mai împărţi azi, conform antipatiilor personale, marile echipe în angelice şi demonice, în cinstite şi ticăloase, înseamnă să nu pricepem mai nimic din confuzia vitală a lumii, de atîtea ori scandaloasă, niciodată plictisitoare. În concluzie provizorie, (ab)sorb un singur pahar: bine că a scăpat Craiova de mînia zeilor!

Despre eşecurile utile

Detest energic Dinamo şi antipatizez constructiv Chelsea

Două lucruri m-au bucurat în ultimul an de fotbal şi amîndouă sînt eşecuri: corecţia suferită de Dinamo la Urziceni şi falimentul industriei Chelsea în Liga Campionilor. Infracţiune? Moraliştii resping acest anti-sentiment pro-resentiment. Între comentatorii de nivel înalt, Radu Naum îl socoteşte chiar o variantă privată a urii de clasă. În ce mă priveşte, continui să detest energic Dinamo şi să antipatizez constructiv Chelsea. Cred că fair-play-ul e o atitudine fundamentală în sport. Dreptul la fair-play nu se cuvine automat, ci se cîştigă. Cred în funcţia pozitivă a resentimentului aplicat celor ce încep prin a strica regula jocului şi pretend apoi tratamentul cel mai corect.

Chelsea e un caz flagrant de fotbal impus. Această echipă mereu la un pas de Liga Campionilor nu exprimă o tradiţie, ci satisface nevoile unui miliardar rus care colecţionează glorie. Obiecţia după care şi Liverpool sau Barcelona  sînt construite tot pe bani e insuficientă. La Chelsea, implantul e integral.  Chelsea vine din buzunarul lui Abramovici, aşa cum super-Steaua ’86 venea din ordinul de luptă al Armatei RSR. În aceste condiţii, Chelsea are dreptul la urările noastre de grabnică împotmolire. Fair-play-ul nu-şi mai are locul după ce a fost înlocuit de o licitaţie enormă.

Dinamo pare că merită alt tratament. Da, trecutul miliţienesc e tot mai departe, dar n-am aflat niciodată cînd s-a lepădat Dinamo de el. Mai mult, profilul de stat şi minister e intact în mentalitatea clubului. Am văzut duminică seară prin terasele Bucureştiului prea mulţi tineri infectaţi de furie şi bere. Problema nu era berea, ci furia unor oameni care au învăţat deja că eşecul în faţa unei echipe mici e o insultă inadmisibilă. Nu e nimic nou în această formă de aroganţă: sîntem în lumea veche. Prostimea trebuie să-şi ştie lungul pasei şi să fie mulţumită că are voie să piardă  meciurile cu Dinamo.

În clipa în care fotbalul românesc va înceta să fie scrumiera în care trebuie strivite îndrăznelile celor mici, va fi loc de fair-play. Pînă atunci, resentimentul valorii care îşi apără dreptul la viaţă e întemeiat. Iar eşecurile celor mari sînt tot ce poate fi mai util.

Milionarul de la miezul noptii

Anunţul retragerii lui Janos Kurko din hochei redeşteaptă amintirea unei întîmplări pe care am petrecut-o demult împreună

În lumea hocheiului Ianos Kurko e cunoscut ca un tip contondent, dacă nu insuportabil, mai ales după ce echipa sa, HC Csikszereda, a boicotat naţionala. Dar personajul are o faţă ascunsă, dezvăluită de acest episod petrecut cu 10 ani în urmă.

Era întuneric şi ger şi treceam prin Miercurea Ciuc, trei oameni plictisiţi şi sătui de drum. Oraţul părea abandonat; cine să stea pe străzi duminică noaptea , la minus 15 grade? Dumitru Graur conducea grăbit, veneam de la Gheorghieni, de la un turneu de hochei şi speram să mai apucăm ceva din noaptea aceea în paturile noastre. Deodată, zdrang!, maşina prinde o groapă şi ambele roţi de pe stînga fac pană! Ieşim din maşină şi ne vine să rîdem: n-avem decît o singură roată de rezervă, e duminică noaptea, totul e pustiu, iar noi sîntem ai nimănui în gerul de decembrie. Mă uit la ceas, e aproape de miezul nopţii. Îngroş obrazul şi îl sun pe Janos Kurko. Mi-e jenă, dar nu avem de ales, nu ştim pe nimeni altcineva în stare să ne ajute. Kurko încă nu intrase în Top 300, sîntem abia în iarna lui 1999, dar tot era unul dintre cei mai bogaţi oameni din zonă. Îmi închipuiam că o să ne explice politicos şi somnoros că nu are ce să ne facă sau că, în cel mai bun caz, o să ne paseze cuiva. E totuşi duminică noaptea şi e de imaginat că orice om normal, cu mii de treburi pe cap a doua zi,  nu iese de sub plapumă de lîngă femeia lui, numai pentru că nişte unii, cu care a vorbit de trei ori în viaţă şi faţă de care nu are nici un fel de obligaţii, au dat în gropi. Dar Kurko  uită că are mii de motive să rămînă în pijamale, uită că e milionar în euro, vine la noi şi se apucă de treabă. Ne încarcă în maşina lui, alături de cele două roţi fărîmate, ne duce la o benzinărie care cîndva fusese a lui, ne lasă înăuntru la căldurică şi la o cafea, iar el, afară, la minus 15 grade, cu levierul şi ciocanul, repară amîndouă roţile! La urmă, am luat cheile maşinii din mîinile sale negre şi înţepenite de frig, am mulţumit frumos şi am plecat.

De atunci, milionarul nostru s-a făcut şi mai milionar, cu scandalurile de rigoare,  s-a certat şi cu românii, şi cu ungurii,  s-a despărţit de femeia cu care a trăit 11 ani,  a renunţat la Porsche pentru o Skoda şi în general  şi-a consolidat reputaţia de om sucit. Dar imaginea mîinilor sale negre şi înţepenite de frig îmi vine în minte de fiecare dată cînd e înjurat. Sau cînd îmi găsesc scuze ca să scap de o corvoadă.

Cel mai leşinat şablon

Nea Mircea, nu ne lăsa în durere noastră!

…cum adică (îl citez pe Mircea Sandu), victoria lui Şahtior, a doi conaţionali, “nu ne poate lăsa indiferenţi”?  Nici nu-mi trece prin cap. De unde indiferenţă, cînd Lucescu nu se sfieşte să se laude cu brazilienii săi? Ba mai mult: nu mă lasă rece nici zglobia situaţie ca în finala unei cupe europene, nu de cel mai înalt nivel, cei care marchează atît pentru ucraineni, cît şi pentru germani sînt trei brazilieni. Iar cel pe care înfrîngerea echipei sale îl face să plîngă mai mult decît expresiv e tot un brazilian - Naldo. Iar marele absent e Diego.

Nu, nu numai că-mi pasă cu apăsată plăcere de izbînda Şahtiorului, dar ea mă scufundă în nesecatele dureri ale fotbalului autohton. Îmi vine să strig spre Istanbul: Nea Mircea, nu ne lăsa în durerea noastră! Care durere, la zi, proaspătă şi arzătoare, e una singură: a fost sau nu blat la Dinamo-Timişoara? S-au umplut zidurile şi pereţii acolo, pe malurile Begăi, că a fost. Eu nu cred. Mai degrabă cred în socoteala aia precisă, de o autoritate comercială irefutabilă: a fost un meci de 10-15 milioane de euro - cît să fi fost blatul? S-a aranjat ca, în minutul 8, Gigel Bucur să rîdă de Tamaş şi Moţi, marcînd admirabil şi scoţînd meciul din ţîţîni? S-a regizat ca vreo 20 de minute bune, Dinamo să fie KO şi numai Matache s-o salveze? De unde atîta geniu regizoral? Ni se răspunde cu cel mai leşinat şablon dintre cele care îşi fac de cap în logica şi vocabularul contemporan: la 1-0, Timişoara a făcut pasul înapoi! Ce-a făcut? Pasul înapoi!

Puneţi cîte semne de exclamaţie vreţi după această idee, eu tot un singur semn de întrebare ridic, lung şi lat cît o poartă de 7 şi ceva pe 2 şi ceva: Şi dacă a făcut un pas înapoi şi s-a făcut 1-1 (bombă neîndoielnică N’Doye!), 1-2, (fault clarisim la Marius), 1-3 (penalty dubios), Poli nu putea face alţi doi paşi înainte, spre un 3-3, spre un 4-3, ca ştim noi unde? La 1-3, meciul era gata. Nu există echipă românească - fie ea şi candidată la titlu, nu mai zic de naţionala însăşi - care să revină de la 1-3!? Într-un oftat extatic, ne uităm la englezii ăia cu serialele lor de groază încîntătoare în care de la 0-2 se ajunge la 5-2 sau la 4-4. Ne uităm degeaba. Nu-s de nasul nostru. Mintea ne merge brici doar la blaturi, la pasul înapoi, la “cătuşe şi şpagă” - cuvintele pe care, de neuitat, Cristi Balaj le-a învăţat traduse în englezeşte cînd a plecat la studii, afară. Marian Iancu, avînd alura sa de tanc blindat, a împărţit lumea fotbalului nostru în jucători narcizişti şi patroni orgolioşi, adăugînd că dînsul nu are timp să fie alambicat. Noi ce sîntem?, narcizişti sau alambicaţi cînd ne gîndim. Cu o Cupă UEFA lucind pe umărul lui Raţ, ce va face Dinamo la 1-3, după ce a condus cu 1-0, într-o grupă Ligii Campionilor…? Parcă am mai văzut aşa ceva, în nişte preliminarii. Deocamdată, sîntem memorialişti.

Fotbalul în era computerului

Multora, fotbalul le e indiferent la modul firesc, fără să aibă şi o motivaţie intelectuală a indifenţei

Cei care fac din refuzul fotbalului o chestiune de înaltă spiritualitate sînt de fapt preocupaţi de înţelesurile relaţiei cu fotbalul. E ca şi cînd ai refuza relaţia cu o femeie dorită de toată lumea, dar te-ai întreba toată viaţa dacă a fost bine sau a fost rău.

 Mondializarea fotbalului e o realitate tot atît de intrinsecă mersului vremurilor ca şi mondializarea informaţiei, ca mondializarea unor boli sau mondializarea unor interese de grupuri financiare. Tata juca fotbal la o echipă de uzină, toată copilăria mea a fost marcată de vecinătatea stadionului, a sălii de box şi a unui bazin de înot, iar dacă mai spun că singurele evenimente la care participa trup şi suflet tot cartierul erau meciurile cu o echipă de cartier din Galaţi, conchid că nu aveam cum să mă detaşez de viaţa sportului, oricît de multă carte aş fi învăţat. Tot ce se întîmplă în copilărie ţine de softul esenţial al memoriei afective. Cînd unii din ultra-rafinaţii culturii strîmbă din nas la discuţiile despre fotbal, mă simt nu vulnerabil, ci jignit.

O cugetare a unui om de fotbal italian conţine raţiunea mondializării războaielor, cu poporul spectator în tribune: Mai bine bătăi între suporteri, decît bătălii între ţări. Zicala de mai sus a italianului are şi un pandant, creat tot de un intim al marilor confruntări fotbalistice: Sîmbăta nu se fac revoluţii, fiindcă avem derby. Energiile greu de controlat ale mulţimilor devin controlabile în mare parte prin noua mitologie a fotbalului. Unde au ceva dreptate ultra-rafinaţii opiniilor despre circ e la mondializarea, în paralel, a mafiei fotbalului şi a unui tip de prost-gust venit din lumea de jos a marelui public. Ceea ce numim marele public nu e o masă fără nuanţă. În marele public există şi pături de ultra-rafinaţi ai conflagraţiilor de stadion.

Ca fenomen economic, nici un stat cu administratori deştepţi nu-şi poate permite să nu ia în seamă industria fotbalului, singura care nu intră în criză şi care dă de lucru fără convulsii de personal unor generaţii întregi de slujbaşi ai sportului. Merg chiar mai departe cu judecata spunînd că un ministru al culturii care nu realizează înţelesurile sportului ca instrument al culturii nu-i bun de ministru.

Baza de date după cireş

LPF trebuie să facă publice datele oficiale ale meciurilor de L1. Ca să nu se mai spună că titlul se decide prin birouri

Aşa o fi! Am greşit cu toţii, comentatori, regizori, operatori,  ziarişti de la Gazetă şi ProSport, site-uri de fotbal, cu toţii am avut aceeaşi colosală iluzie optică. Nu, Lucian Goian nu a luat galben la meciul cu Unirea Urziceni, cînd l-a lăsat lat pe Bilaşco. Poate ni s-a părut, arbitrul Marius Avram a scos ceva galben din buzunar, dar nu era cartonaşul, ci o batistă cu care s-a şters de transpiraţie, sau dacă, prin absurd admitem că a fost un cartonaş, atunci înseamnă că i l-a arătat lui Ropotan. Pardon, nu lui Ropotan, că mai avea unul, şi oricum nu era prin zonă. Rămîne Bilaşco. El a luat galben pentru favorizarea  faultului de galben.

Domnilor, sîntem răi de gură, graşi, urîţi, unii dintre noi se mai spurcă şi la cîte o şpagă, de ce n-am fi şi chiori? Pur şi simplu, toată armata de ziarişti de la meciul ăsta a avut aceeaşi halucinaţie!

E final de sezon, avem nervii întinşi şi asta nu e bine. Ne privim chiorîş prin rotocoale de trabuc şi sîntem gata să ne înhăţăm de beregată la cea mai mică bănuială. Ca să nu ne mai suspectăm atîta, n-ar fi bine să dăm cărţile pe faţă?

Dragă LPF, dacă nu te supărăm foarte tare şi dacă tot ridici 100 de mii de euro pentru fiecare etapă, ce ar fi să postezi pe site-ul tău elementele oficiale de bază ale meciurilor? Adică echipe, cu titulari şi rezerve, goluri şi cartonaşe şi ce mai crezi că ar fi de interes. Aşa cum face, de exemplu, site-ul UEFA la meciurile din cupele europene. Şi ce apare, să fie oficial! Adică sfînt pentru echipe, jurnalişti şi public. S-o terminăm cu datul după cireş, sa nu mai avem poveşti cu năluciri colective, să nu-i mai punem pe angajaţii LPF în situaţii delicate, de iluzionişti care fac să apară sau să dispară cartonaşe galbene în joben . Ştiu că e mai mult de lucru, trebuie cineva să introducă datele în computer, dar poate cu ocazia asta mai primeniţi şi personalul! Mă rog, nu e treaba noastră. Sau, dacă vreţi, vă facem noi, presa, serviciul ăsta, dar mă tem că toate foile de arbitraj s-au transferat de la CCA la DNA, iar acolo noi intrăm mai greu.  O să zici că nici o ligă din lume (atenţie, lumea bună, nu vreo Lituanie, Austrie sau Serbie) nu publică asemenea date. Aşa o fi, dar nu ne interesează. La ei, cînd doi jucători se păruiesc în teren, nu iau cîte o etapă de suspendare. Acolo nu sînt comisii care să-şi facă de cap cîtă vreme Naşul se uită în altă parte.

Acum, serios! Ca să mai păstreze o brumă de respectabilitate, campionatul ăsta trebuie să aibă o bază de date oficială şi riguroasă. Aşa, ca o concesie făcută transparenţei şi corectitudinii. Şi ca să nu-l apuce şi pe Platini vreo sinuzită.

Hai, Barca, jos, Chelsea şi invers!

Dar la Werder-Hamburg în Cupa UEFA v-aţi uitat?

Rar s-a obţinut o asemenea unanimitate în ale fotbalului nostru ca aceea dezgustată de derbyul Steaua-Dinamo. La o săptămînă după acel spectacol inform care i-a “încîntat” doar pe anti-bucureşteni, nu mai e nimic de spus. E ceea ce îmi permite să vă supun atenţiei alte două meciuri - unul pe hîrtie, altul pe iarbă - demne, cred, de tot interesul.

Cel de pe hîrtie - mai corect pe sticla computerelor - s-a desfăşurat între cei (aproape) 50 de internauţi care mi-au făcut onoarea de a-mi comenta articolul privitor la semifinala dintre Barca şi Chelsea. Indiferent de acordul sau dezacordul lor cu opiniile mele, prin competenţa, pasiunea şi humorul replicilor, pixul personal a avut cîteva ore de maximă plăcere. Pentru a nu mă pierde printre adjective, să rezum în cifre - deloc reci - cum stau lucrurile, mai bine zis ideile şi oamenii lor. 15 mesaje au fost categoric cu accente extatice pro-Barca şi 6 pro-Chelsea, dintre care două îl făceau zob pe Ovrebo. 5 erau decis anti-Barca şi alte 9 anti-Chelsea, dintre care două somau “Să se mai termine cu ăştia care au trişat fotbalul!”. Un Ionuţ îmi scria “cu tot respectul”, că “e clar că aţi văzut un alt meci, dacă nu aţi băgat de seamă că Chelsea s-a apărat 85 de minute, la 20 de metri de poartă”. Un altcineva zis “unu” mă acuza, dimpotrivă, că mă prefac obiectiv, dar de fapt sînt un fan Barca. Sînt - în măsura în care îmi place fotbalul - adică între Barca şi Chelsea ţin cu Manchester. Din acest punct de vedere, surpriza emisiunii au fost pentru mine cele nouă mesaje pro-Manchester, dintre care două erau teribile: în finală, “MU îi calcă în picioare” (Bogdan) şi “MU le dă în finală de la 3-0 în sus!” (Jiji). Nu, nu aş îndrăzni să ajung pînă aici, dar nu neg că m-a trecut un fior cînd l-am citit pe Robbie, care vrea ca la Roma “Barca şi romanticii ei să-i masacreze pe diavolii îngîmfaţi de la Manchester”. Chiar aşa? Ceea ce e sigur e că MU nu va fi Athletic Bilbao de miercuri noapte. Palme D’Or i-aş oferi-o lui “Trucker”; lui i-a plăcut acel copil care plîngea în tribună, amintindu-şi de “Primul meu concurs de triciclete, cînd aveam 3 ani şi am ieşit pe locul 3 şi am plîns de ciudă, fiindcă mă credeam cel mai grozav, invincibil. Şi poate că acum ar trebui să plîng de ciudă că nu mai cred aşa”. Ferice de cei care se mai pot uita la fotbal cu asemenea imagini în faţă ochilor!

Al doilea meci, acela din iarbă, este returul semifinalei germane din Cupa UEFA, Werder-Hamburg 3-2, din nou cu un brazilian, Diego, splendid, de-o frumuseţe majoră, despre care la noi nu s-a scris nimic, fiindcă eram copleşiţi de Şahtior-Kiev şi oricum Cupa UEFA e a sărăntocilor. Dacă aşa arată un meci între sărăntoci, înseamnă că lor nu le pasă de ce scriem noi aici.

Sticla lui Walcott

Învinşii tac. Învinşii surclasaţi moral se revoltă

O anecdotă din fotbalul obişnuit, despre lumea abisală. Imediat înaintea reprizei a doua a meciului Portsmouth-Arsenal, Theo Walcott a băut o înghiţitură, după care a aruncat sticla cu apă în tuşă. Un tip s-a strecurat pe vîrfuri, trecînd neobservat printre jucătorii care intrau în teren. Băştinaşul avea ceva de făcut. A deschis repede sticla, a scuipat în ea, a închis-o şi a a?ezat-o la locul ei. Mişcarea a durat 10-15 secunde. Un gest discret şi intim. O trăire fără egal: mizerie omenească. Nu vă gîndiţi la secreţii.

Omul care i-a pregătit lui Walcott un coctail biologic spontan era suporterul lui Portsmouth. Pur şi simplu, omul iubea. Dar iubea în acel fel care face din fidelitate cea mai adîncă varietate a urii. Omul cu sticla detesta în acea clipă tot ce nu era Portsmouth şi ura din adîncuri orice înfăţişare a binelui. Căci se petrecuse ceva inacceptabil pentru glande: Arsenal obligase tribunele să recunoască luminozitatea binelui.

Arsenal conducea cu 2-0 la pauză, dar asta n-a fost o problemă. Criza a fost declanşat? de cu totul altceva: de un gest, deloc discret al lui Andrei Ar?avin. Căzut în careu după un acroşaj în forţă, Arşavin a ţîşnit în picioare, s-a întors spre arbitru şi i-a f?cut semn cu mîna că nu a fost faultat. Arbitrul a trecut peste mesajul lui Arşavin şi a dictat penalty. Asta contează mai puţin. Contează că onestitatea reflexă a lui Arşavin a testat profund natura umană. Putem suporta eşecul? Da. Putem suporta eşecul însoţit de generozitatea învingătorului? Abia asta e insuportabil. Învinşii tac. Învinşii surclasaţi moral se revoltă, mustesc în resentiment, zgîrie, sabotează şi, dacă au prilejul, scuipă în sticle.

Din această pornire care gîlgîie în oamenii sufocaţi de apariţia virtuţii urc? tiptil ororile clandestine: bomba lăsată în piaţă, urările de moarte grabnică adresate caprei vecinului şi, în genere, nevoia neagră de rău egal împărţit. Asta era în sticla lui Walcott.