April 2009 ↓

Politicos, dar şi cinstit

Răzvan e decis să rupă cu stilul lui Piţurcă? Aceasta-i întrebarea!

La ora cînd încep acest articol, Răzvan Lucescu îşi începe conferinţa de presă în calitatea sa de nou antrenor al echipei României. Cred că mai sîntem o mulţime mare de microbişti care am trăit şi vremurile cînd tatăl lui conducea naţionala avîndu-l ca jucător de bază pe “dacul liber” Boloni, în jurul căruia mobiliza o falangă falnică de olteni cu care ajungea, după mulţi ani de secetă, în turneul final al unui Campionat European. Presupun că la înscăunarea fiului, problema noastră, a acestor maturi, este aceea dacă să fim politicoşi sau cinstiţi, fără ipocrizii elegante. Una şi alta nu merg împreună, totdeauna. E cazul aici. Simplii politicoşi ar însemna să-l felicităm, desigur, să-i ascultăm evidentele care se impun din moşi-strămoşi, tăcînd cu o cupă de şampanie în mînă, urîndu-i să fie cu noroc. Cinstiţi ceva mai riguroşi moral, nu putem să ne rezumăm la felicitările de bun gust. E de bun gust să nu-i expui omului în momente festive idei complicate, dar bunul simţ îţi cere şi el, totodată, să nu-i spui prea tîrziu ceea ce trebuie zis cu grijă de la bun început.

Ca atare, nu mă şochează tinereţea lui Răzvan. Nu e revoltător să conduci o naţională la 40 de ani, ba e chiar simpatic; nu mă copleşeşte puţina lui experienţă obţinută la echipe de club. Sigur că mă gîndesc şi la problema autorităţii sale faţă de stranierii noştri supuşi 11 luni din 12 unor antrenori ca Mourinho sau Prandelli, dar mai presus de toate aceste angoase, întrebarea mea este dacă Răzvan e hotărît să rupă - mai mult sau mai puţin violent - cu stilul  cu viziunea, cu spiritul lui Piţurcă. Cu antijocul - mai mult sau mai puţin evoluat - nu numai al lui Piţurcă, dar şi al altor strămoşi ai săi. Cu obsesia defensivei, cu îngheţarea jocului la 1-0, cu neputinţa de a întoarce un scor nasol, cu voluptatea unui meci nul în faţa granzilor, cu groaza de eşec, groaza aceea care, e adevărat, ne-a adus cîteva victorii aplaudate de toţi, dar sărace în consecinţe.

Sincer pînă la capăt, nu pot uita nici pînă azi elogiile pe care i le-au adus lui Piţurcă şi naţionalei sale, după cele două nule cu Franţa şi Italia la ultimul European, cine? TRU, Dan Petrescu şi Cornel Dinu, în studioul TVR! După cum se poate uşor observa din reuşitele lui la Rapid şi Braşov, Răzvan nu ne dă deocamdată garanţii pentru această minirevoluţie; el rămîne adeptul acelei idei - încă valabilă în fotbalul de azi - conform căreia “cel mai bun contraatac vine dintr-o apărare beton”. El ştie prea bine că aceasta e şi ideea tatălui său. Urarea maximă este însă aceea să nu cunoască ghinioanele lui Mircea Lucescu.

Hoţii şi neprinşii

Dacă numai de la Piteşti DNA-ul adună atîţia arbitrii penali, oare cîţi or fi cu toţii?

Penalii arbitrajului românesc sînt de două feluri: de dinainte de monitorizarea telefoanelor şi de după monitorizare. Vîrstnicii, care n-au apucat era telefoanelor DNA, o fac pe deştepţii, se oferă pentru Comisii, pun condiţii de heruvimi. Că toţi arbitrii români sînt penali şi - vorba scriitorului  Luca Piţu - buni de împuşcăriere, n-am nici o îndoială. Nimeni nu se face arbitru de dragul gloriei şi al unor note în cronici de meci, ci pentru bani şi relaţii de piaţă. Adică tot bani. Huiduielile, înjurăturile, agresiunile de tot felul, stresul, deplasările cu mocăniţa, hotelurile de o stea şi răsplăţile în găini şi ţuică puturoasă, toate cîte le îndură arbitrii din ligile mici şi mijlocii, numai în perspectiva unor recuperări masive în Liga-ntîi le îndură.

Pădurea arbitrajului românesc e toată din uscături. Un Alexandru Tudor, chiar dacă nu ia bani, e la fel de culpabil ca şi un Corpodean, pentru că decide unele rezultate după cum crede el că-i spre binele fotbalului. În marele scandal Steaua - CFR Cluj, de mai an, a funcţionat subconştientul lui Alexandru Tudor. Subconştientul celor cîţiva arbitri “mai cinstiţi” e viciat de comandamente naţionaliste de tipul “ nu contează cine-i mai bun în teren, contează cine o să ne reprezinte mai bine în Europa”. Presiunea unor astfel de idei populare, dar păguboase l-au hotărît pe Tudor să-i dea un plus de credit  Stelei. Şi apoi, cinstea mai e dublată şi de frică. Unii  investesc în frică. Se fac simpatici unor finanţatori în avans, ca să nu fie desfiinţaţi brutal cînd va veni şi vremea mitei.

Cînd afirm că nu avem nici un arbitru nepătat, ci doar prinşi şi neprinşi, mă gîndesc la arestările de la Piteşti. Dacă din monitorizarea a numai trei-patru partide de ale Piteştiului a rezultat un pluton de penali, vă daţi seama ce regiment de corupţi ar încorpora DNA-ul într-un întreg campionat? Şi ce  crapi politici, ştiuci de bordel, rechini de regiune şi plevuşcă de presă ar scoate într-un an plasele penalului?! Alde Prunea, Lupescu, Mircea Sandu şi Dragomir se alintă tot repetînd zicala “Păduri fără uscături nu există”. Zicerea e valabilă doar pentru pădurile noastre, neîngrijite şi abuzate. Multe alte ţări n-o practică, întrucît în foarte multe alte ţări pădurile sînt sacre şi nu ajung la uscare. În arbitrajul nostru, proverbul trebuie întors pe dos: Pădure uscată şi moartă, fără cîteva petece de verdeaţă pe ici, colo nu există.

Ar trebui să fiu ipocrit şi să spun că nu mă bucur de răul arbitrilor. Ba uite că eu mă bucur. La cît rău ne-au făcut cei umflaţi de DNA şi cei care mai vin la rînd, puţină bucurie la necazul lor e reacţia umană firească şi care duce societatea spre mai bine.

Tranziţia de la celular la celulă

Fotbalul nostru nu s-a adaptat la tehnicile de ascultare şi uite unde a ajuns!

Răul cel mai mare al fotbalului românesc? Să fie conducătorii de club, corupţi si corupători, păşind cu grijă pe graniţa penalului, bombardîndu-se de ochii lumii cu declaraţii de război, dar uniţi în fond de sistemul de cumetrii şi interese? Nu! Fără banii lor cluburile nu ar exista, fără neroziile lor ne-am plictisi. Deci: sînt un rău necesar, şi nu chiar atît de mare.

Să fie arbitrii? Nu-i putem băga pe toţi în aceeaşi oală. Unii sînt mai fraieri, alţii mai deştepţi şi nu iau bani, iar alţii nu sînt nici deştepţi, nici proşti, sînt pur şi simplu corecţi. Concluzie: nu se poate fără ei.

Să fie Federaţia? Exclus! Nu a calificat de atîtea ori România la Mondiale şi Europene? Oamenii ăştia muncesc, au liste  FIFA de aprobat,   juniori de crescut, fotbal mixt de promovat, nu au timp să-i păzească pe alţii.

Atunci de unde ni se trage? De la celulare! Celularele l-au dat în primire pe Gigi cînd cu valiza şi  cu cîte or mai fi. Din cauza lor hitul primaverii la CCA e “Vino, mamă, la rascruce/Să vezi duba cum mă duce”. Din cauza lor, Penescu trebuie să ciripească şi alte nume decît ale arbitrilor, dacă Mitică Dragomir e bine informat, ca de obicei.

De aici ne dăm seama cît de îmbătrînit e fotbalul nostru, populat de  oameni care trăncănesc la telefon fără nici o reţinere, de parcă  ar face planuri de concediu cu nevasta. Azi e nevoie de tipi cu o concepţie nouă, în pas cu tehnologia modernă a comunicaţiilor, familiarizaţi cu cifrarea mesajelor. Sînt vreo cîţiva, spaima antrenorilor, schimbă cîte 4 pe sezon, dar nu sînt destui. Fotbalul nostru e învechit, domnilor! Nu s-a adaptat la ultimele tehnici de ascultare şi uite unde a ajuns!

 Şi acum, serios: scandalul Penescu e produsul autentic şi vizibil al sistemului de complicităţi , tolerat şi apoi promovat de capii fotbalului nostru. Vor fi şi alte dezvăluiri. Viorel Sandu a ridicat un colţ de perdea. Sigur, e parte vătămată şi trebuie ascultat cu circumspecţie, dar cei care se învîrt în lumea arbitrilor ştiu că  aşa stau lucrurile. Nimic nu se mişcă fără voie de la stăpînire!

Cu toţii am sărit cu picioarele pe Piţurcă, dar  am scăpat din vedere esenţialul: deja nu mai avem jucători de naţională. Zîmbiţi, mîine o să fie mai rău, pentru că din producători am devenit importatori de fotbalişti, iar sistemul e incapabil să scoată juniorii din letargie. Acest sistem e îmbătrînit în rele.  Schimbarea lui Mircea Sandu nu modifică decisiv datele problemei, pentru că anchiloza s-a întins de sus pînă jos. Întrebaţi părinţii cîţi bani fără chitanţă au dat la cluburi ca să îşi ţină copiii la grupele de fotbal. Întrebaţi-l pe juniorul Cristian Manea ce trebuie să facă tatăl său ca să îi obţină acordul de transfer.

Cînd un sistem e incapabil să se reformeze din interior, atunci, fie dispare, fie e nevoie de o intervenţie din afară.  O soluţie ar fi ca Federaţia să fie pusă sub controlul sportiv al unui organism de mare autoritate si competenţă, independent politic. După cum constatăm cu toţii, fotbalul e o chestie prea serioasă ca să rămînă nesupravegheată. Deocamdată se supraveghează celularele.

Ruşinea lui Sabău

Explozia Moţului e mai tare decît tam-tam-ul mizerabil al zilei

Eram hotărît să-mi continuu şi azi diversiunea mea de săptămîna trecută la spectacolul acesta care face totul ca să ne dezguste de fotbalul nostru. Aveam ce scrie, pe onoarea mea: un Liverpool-Arsenal din nou scandalos de frumos; o semifinală de Cupă Manchester-Everton, în care Sir Alex făcea ca toţi dracii, precum Dănuţ Petrescu; un Vaslui-Timişoara ajuns la un neromânesc 4-3, de mă gîndeam voios: iată, măi frate, unde s-a ascuns alde Chelsea… la Vaslui!; un Steaua-CFR Cluj în care au fost mai multe greşeli individuale decît minutele regulamentare; şi nu mai spun de plăcerea de a-l elogia pe Bergodi pentru acel 1-0 cu care relansa campionatul, avînd şi puterea să observe că Dinamo i s-a părut puţin obosită.

De ieri, toate acestea nu mai au nici o greutate în faţa unei declaraţii, după ştiinţa mea, fără precedent în fotbalul nostru. Oricît mi-aş investiga arhiva din ultimii 40 de ani, nu pot găsi vreun antrenor român care, imediat după un 0-5 al echipei sale, să fi rostit la conferinţa de presă cuvintele lui Ioan Ovidiu Sabău. În durerea şi vehemenţa lor, ele sînt mai tari decît tot tam-tam-ul mizerabil al zilei. Lui Sabău îi e ruşine de “nesimţirea crasă” a jucătorilor săi în repriza a doua a meciului cu Dinamo. El se simte umilit de ei, fiindcă şi-au bătut joc de meseria lor; a fost sau n-a fost blat, el nu ştie decît că nu mai poate apărea în ochii lumii. Speranţa lui este ca şi lor să le fie ruşine.

Fără a-l socoti un sfînt, nu cunosc sfinţi în fotbal, Sabău mi s-a părut de cînd îl văd şi îl aud, altceva şi altcineva decît toţi confraţii lui. Ţin la el dinainte de ‘89, îl pun oricînd, ca un adevărat metronom al paselor, lîngă cei mai buni fotbalişti ai noştri, mi-a impus totdeauna prin sobrietate şi modestie, prin absenţa lui în orice scandaluri, printr-o demnitate liniştită în fiecare frază şi privire.  Pentru mine, enigma lui este prezenţa lîngă Jean Pădureanu, acest “enigmatic” între ghilimele. Ca el să explodeze astfel, e mult mai semnificativ pe plan uman decît toate arestuirile unor trişori, pe cît de abili pe atît de imbecili. Speranţa mea este în ruşinea pe care ar trebui să o încercăm cu toţii, alături de Sabău. Desigur, încă o speranţă deşartă. Dar măcar terminaţi cu imaginile celor încătuşaţi! Dă-o naibii, în nici o ţară civilizată nu sînt puşi în cătuşe şi filmaţi - cu ce voluptate! - cei arestaţi preventiv, nejudecaţi, necondamnaţi.

Subsol mic, urît, glorios

Dincolo de cvartetul de Ch. L., fotbalul britanic e modest şi pe teren, şi în idei

Cu trei echipe în semifinalele mi sau una (maximum două) în finala Ligii Campionilor, fotbalul englez îşi arată adevărata faţă la subsol. Acolo unde se joacă fotbal urît, pe viaţă şi pe retrogradare. Şi în Cupa care face mereu loc echipelor mici sau trecute. La subsol, Stoke şi Hull City, Bolton şi WB Albion joacă un fotbal perfect rudiemntar. De fapt, cuceritor, dacă brutalitatea onestă  poate fascina. Contre şi pase căznite cu latul, stopuri refractare şi un-doi-uri dezmembrate fac din fotbal ceva care ţine numai şi numai de voinţa fără minge. Pe scurt, dieta săracă a subsolului conţine acelaşi număr de calorii cu cvadrupla la Arshavin, în meciul bezmetic de pe Anfield. Dar demonstraţia despre puterea fotbalului mic şi urît se încheie abia cu Everton.

Benitez a fost necioplit însă avea dreptate: Everton e un club mic. Sau altfel spus: nu mai e un club mare. Sub acest adevăr se ascunde forţa care a blocat Man United, iar sub acest blocaj se ascunde cel mai mediocru dintre antrenorii de mare forţă: David Moyes. Au trecut patru ani de la umilinţa de pe Dinamo, seară în care Everton lua cinci şi Moyes vorbea de unul singur, după meci, despre “continuarea proiectului”. Acum ştim: Everton se afla în anul II al proiectului Moyes. În următorii patru ani, Moyes a fost complet ignorat de establsihment-ul fotbalistic englez. Cu două excepţii: Alex Ferguson care s-a declarat îngrijorat de forţa tactică a lui Moyes şi şi-a confirmat ipoteza deraind din Cupă.

Asta înseamnă înţelepciunea marelui antrenor care ştie să se teamă de fotbalul mic şi urît. Al doilea mărturisitor întru Moyes: Bill Kenwright, preşedintele lui Everton. Mr. Kenwright a pus în coada victoriei istroice din meciul cu United o opinie nu mai puţin istorică Moyes e cel mai bun antrenor al lumii! Serios? Mai mare decît Capello sau Hiddink? Da, foarte serios. Numai că aici nu e vorba de un comentator care a stabilit ierarhia corectă, ci de un preşedinte de club care îşi sprijină antrenorul. Şi după 1-5 cu Dinamo şi după 4-2, la penalty-uri, cu Man United. La un loc: o echipă mediocră şi tenace, un preşedinte fidel în orice situaţie şi un antrenor cu proiect. Insuficient pentru glorie. Suficient pentru tăria subsolului pe care se sprijină gloria.

Fotbalul ca diversiune

Imprudenţă sau nu, prea puţin îmi pasă dacă voi fi acuzat de idilism sau idealism, sînt decis să fac azi o diversiune. La ora patronilor încătuşaţi şi a arbitrilor corupţi, diversiunea mea conştientă şi asumată este fotbalul propriu-zis. Sînt după două meciuri admirabile, de neuitat, mai fascinante decît o şpagă, mai curate decît toţi avocaţii angelici sau satanici. Strict cronologic, primul este Timişoara-Craiova de sîmbăta trecută, meci socotit savuros (adjectiv de reţinut!) în Gazetă, ba chiar mai mult, după ochiul meu: cel mai bun meci din retur, dacă nu al întregului campionat. Ca să nu mă mai pierd printre adjective, să spun doar că din cauza lui am renunţat să ştiu ce face Chelsea cu Bolton, după 3-0, şi m-am lipit de “ai noştri”, pînă într-un sfîrşit cînd am aflat că la Londra a fost 4-3 pentru Hiddink! Ca să fiu şi mai clar, după Timişoara-Craiova, Dinamo-Vaslui mi s-a părut nesărat spre urît. Cu prima repriză de la Timişoara ne putem duce liniştiţi în Europa şi chiar în altă parte decît la tribunalul din Elveţia. S-a jucat cu o poftă şi o inspiraţie de-ţi venea - probă supremă! - să nu mai ştii de Iancu şi Mititelu, să-ţi fie indiferent Tudor-ul de la centru şi să faci ochii mari de cît de bine joacă Bucur printre români. Într-o frază separată şi cît mai sobră, adaug că în Pantilimon avem, în sărăcia de valori actuale, certitudinea unui mare talent. În ce priveşte Craioviţa (demnă de a o drăgălăşi astfel), cred că Bogdan Cosmescu a găsit accentul just cînd a emis ideea dificultăţii cu care Napoli şi băieţii lui pot şi ştiu să desfacă apărările aglomerate. Dar - cum ar spune orice oltean antibucureştean - cine ştie asta la voi, în Capitală?

Al doilea meci de frumuseţea acestei primăveri - dar cine se mai gîndeşte la ea? - a fost desigur Chelsea-Liverpool, o diversiune chiar de la criza mondială. Pentru el, ca să fiu drept şi european, am renunţat să-l mai văd pe Dănuţ Petrescu prăpădindu-se după bomba lui Ghencev, rivală cu aceea a lui Fabio Aurelio. Fiindcă nu mai am adjective, să specific că un prieten dinamovist, dar tot de atît fan Liverpool, încă mai credea în minutul 83, la 4-3 pentru ai lui, că va fi 5-3… Ca manchesterist bătrîn, perfid şi profesionist cît Cristinel Ronaldo la Porto (alt şut dincolo de adjective), l-am consolat spunîndu-i că dacă Dinamo va juca mai bine decît cu Vasluiul poate lua campionatul. După ce i-a făcut Rapidului în 10 zile, cred că prietenul e gata să mă îmbrăţişeze ca Rafa Benitez pe Hiddink, în scena sublimă a acelui 4-4 anti-teatru.

Misterul Pedriel…

…sau mai pe româneşte spus: să te speli pe cap cu el

Steaua l-a cumpărat pe Pedriel ieftin, cu numai 250.000 de euro. Ieftin, în comparaţie cu banii risipiţi pe tot neamul de neisprăviţi cu nume cîntătoare, care dau bine în contracte şi în ziare. Au nume frumoase, care trimit cu gîndul ori sînt identice cu acelea ale gloriilor fotbalului mondial. Sînt sigur că prin Liga noastră a doua aleargă pentru o pîine mai bună ca-n ţara lor şi cîţiva Ronaldinho. Deschizîndu-se sezonul de solduri la Pedrieli, dintr-o ofertă de cîteva mii, Steaua l-a luat pe cel mai împrăştiat. Cu Pedriel în teren, Steaua a jucat de parcă ar fi avut doi Băneli.

Cînd zicem ieftin, e prin comparaţie cu toate investiţiile proaste şi de milioane ale Stelei. Raportat la banii cheltuiţi de Mititelu cu noua generaţie de speranţe, amintind, prin număr şi calitate, de fenomenul “Luceafărul” şi de Corvinul Hunedoara, cei “numai 250.000 de euro” daţi pe Pedriel, la care se adaugă salariul şi doftoriceala pe luni şi luni de şomaj tehnic, dublează  de fapt pierderea  şi are şanse să o tripleze.

Nu-s chiar atît de rafinat, încît să sufăr pentru milioanele pe care i le mănîncă lui Gigi Becali profitorii din comandamentului clubului. Nu pot însă să nu mă sesizez de faptul că orice amărît cu nume sud-american sau portughez scoate din cărţi şi de la loteria şanselor un talent autohton. Mititelu e patriot, dar Gigi Becali nu e. La CFR Cluj, cuvîntul patriotism e rostit numai în spaniolă. Poate să bată Gigi Becali mii de mătănii şi să mulgă la televizor mii de oi, patriotismul românului care investeşte în fotbal e dovedit de producţia de mari jucători români. Pînă una, alta, politica de cadre de la Steaua a distrus carierele unui număr impresionant de tineri români, cumpăraţi din campionatul intern tocmai pentru că erau buni. 

Banii cîştigaţi cu toptanul la Steaua, după victorii mincinoase, obţinute prin metoda pac, pac, le-a dat peste cap mintea şi sufletul, i-a făcut irecuperabili pentru performanţă. În fotbal, nu există scurtături pavate cu bani. Steaua a instituţionalizat scurtăturile şi acum merge din fundătură în fundătură. La banii lui, Becali ar fi trebuit să ştie că totul se plăteşte. După aproape un an de vorbărie în jurul lui Pedriel, i s-a dat în fine ocazia să arate ce nu ştie şi ce nu poate, iar omul a împleticit-o în careu ca în divizia Onoare din Brazilia, cu multă zbatere şi foarte puţin har.

Acesta e reversul medaliei la Steaua: din jucătorii stricaţi pe posturi care nu li se potriveau, terminaţi sufleteşte prin statul  pe tuşă, ca Rada bunăoară, şi ţinuţi tot într-o jignire şi un afront din mai multe părţi, un cap mai chibzuit făcea trei echipe pentru întreg podiumul campionatului.

La doctor cu noi!

Marţi seară, în minutul 89, cînd Mariano a egalat pe Old Trafford, după ce aveam 2-1 în minutul 85, la pasa genială a lui Rooney către Tevez, ni s-a propus nouă, fanilor lui Manchester, să ne ducem la doctor; sînt gata să o fac, deşi nu ştiu la ce doctor - generalist sau de nervi. Credeam că sîntem deplin sănătoşi după ce o bătuserăm pe Aston Villa cu golul lui Macheda în ultima secundă, un stop şi o răsucire care te pot face fericit pînă la adînci tinereţi. Merg la orice doctor, cu condiţia să vină şi fanii lui Liverpool, bătuţi acasă de Chelsea, şi fanii lui Bayern, terminaţi într-o singură repriză de Barca, exact ca Lyonul, cu un neverosimil 4-0… Şi plus - chiar dacă jucăm în roni, fanii lui Dinamo, făcuţi marţi în zi de miercuri, la Craiova, plus fanii Stelei aflaţi într-un stadiu care cere de mult psihiatrul şi nu psihologul, plus fanii Rapidului printre care mă voi strecura şi eu, cel care scrisesem că băieţii au învins Oţelul în stil de campioană a României. Mă sperie gîndul că diagnosticul este clar şi cumplit: dumneata nu eşti sănătos fiincă vrei rezonabilitate şi invincibilitate în fotbalul care se joacă din trei în trei zile. Dacă a învins Rapidul, dumneata vrei ca Dinamo să bată Craiova? De ce?

În fapt, la zi, nu au de ce să meargă la doctor fanii Barcelonei şi ai Craiovei. Oricît ne-am feri să-i comparăm, da’ ce?, sîntem nebuni?, le putem da totuşi dreptul să strige şi să cînte “ole” fără a chema ambulanţele sau poliţia. Singura lor “problemă” - cum zic medicii lucizi, de-ţi vine să-i ucizi - este euforia. Nu ştiu cum e acolo, în Catalunya, dar la noi, în ţara oltenilor, boala e păcătoasă şi cam fără leac, mai ales cînd o fezandezi pe Dinamo cu două goluri ca acelea ale fiilor doamnei şi domnului Costea. Sigur că la primul gol, al lui Florin, te poţi întreba, strict la obiect, cum poate fi liber în careu pentru o foarfecă magistrală un înaintaş, în 2009? Dar am trecut peste asta din clipa cînd am citit ieri în Gazetă această declaraţie a aceluiaşi, la capătul unui acces de maximă şi îndreptăţită voioşie: “A, să nu uit, le cer scuze suporterilor echipei naţionale, pentru evoluţia mea din meciul cu Serbia”. Acest “A, să nu uit…” mi se pare că valorează cel puţin cît prima repriză cu Dinamo.

Şi acum, într-o secretă ordine de idei, permiteţi-mi să mă duc în Doctor Staicovici, să mai văd o dată Parcul cu Platani, de unde a fost evacuat şi aruncat în Liga a IV-a Progresul lui Ozon, Mateianu, Oaidă, Mafteuţă… Nu credeţi că ar trebui ţinut un minut de reculegere în etapa de azi, de mîine, de poimîine şi în vecii vecilor? Ar fi prea rezonabil?

Idolul inutil

Istoria face sportul, nu oamenii cu reputaţie de idoli

Gigi Becali a fost reţinut. E cercetat de organele judiciare, e urmărit de presă în calitate de centru al existenţei româneşti şi divinizat de un popor prea amplu, în calitate de astru providenţial. Becalo-centrismul maniacal e rezumatul complet al sărăciei de sine a fotbalului şi opiniei publice. Amîndouă gravitează în jurul unei persoane amplificate supranatural. Un om care rămîne o figură, dar nu e o forţă.

Confuzia febrilă între Becali şi Dumnezeul vieţii (fotbalistice) româneşti costă enorm. Şi e insuficientă. Atît de insuficientă încît explică suficient neputinţa continuă a fotbalului şi a analizelor care caută să dea de urma microbului originar. De ce nu se dezvoltă fotbalul şi de ce se sub-dezvoltă opinia despre tot ce e românesc? Pentru că, în ciuda lui Becali şi a comentatorilor lui, istoria sportului nu poate fi scrisă de persoane. Fotbalul e autonom, îndărătnic şi ascultă de altceva şi de altcineva. Exemplul? Australia.

Tocmai Australia, megaspaţiul străin de fotbal care se pregăteşte de joncţiunea neaşteptată cu fotbalul. Un comentariu foarte cifric publicat de Financial Times, constată că, pentru prima oară în tradiţia acestui continent sportivo-ahtiat, fotbalul face cît restul. Mai mult de 50% din publicul de sport australian e public de fotbal. Rugby-ul, cricket-ul şi « aussie rules »( acea ocupaţie locală care urmăreşte vătămarea semenilor sub pretexte vag sportie) adună mai puţini spectatori decît fotbalul. Asta, într-o ţară fără forţă de club şi fără calificări la Mondiale între 1974 şi 2006. De unde schimbarea? Nimeni  nu ştie, tocmai pentru că nimeni nu poate premia sau învinui o persoană, o valiză, o sumă de bani sau un astru. Cea mai întemeiată bănuială spune că mutaţia a fost dictată de istorie.

Trei valuri succesive de emigraţie (sîrbo-croat?, asiatică şi libaneză) au umplut şcolile, maidanele şi plajele australiene de oameni de rînd cu mingea la picior. Umilinţa lor plină de rîvnă a împins fotbalul şi a deplasat centrul de greutate al sportului australian. Miliardari teribili au întemeiat o Ligă australiană, dar suflul şi pasiunea populară au fost peste puterea lor. 

Istoria face sportul. Cine îşi închipuie altceva, rămîne cu dreptul mărunt de a comenta reputaţii de idoli inutili. Nu ei fac sportul. Deşi se pricep să îl ţină în loc. 

Adevăratul clasament al dezastrului

Nu sîntem primii nici măcar în topul celor care nu contează
   
Nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să văd care-s echipele naţionale aflate în acest moment pe locul 5 în grupe, în Preliminariile CM 2010. Aflîndu-le, am simţit o a doua nevoie, şi mai stînjenitoare ca prima, şi anume să întocmesc un clasament al mediocrităţii, ca să se vadă şi mai clar unde ne-au dus afacerile cu fotbalişti ale  familiei Becali şi politica de grup de interese a tandemului Mircea Sandu - Piţurcă. E greşit să blamăm numai încăpăţînările şi firea plină de ranchiune a selecţionerului. Felul de a fi al lui Piţurcă e doar unul din efectele conjuncturii de clan din fotbalul nostru, nu cauza. Cu cei implicaţi direct în afacerea numită Naţionala, antrenorul nu e la fel de închis şi încrîncenat. Stenogramele DNA-ului îl arată relaxat şi dispus la dialog, la sfaturi. Cauza trebuie căutată în banii familiei Becali, în dosarele lor penale, în prezenţa lui Victor Piţurcă în paginile acestor dosare, în contractul indecent, cu clauze care acoperă responsabilităţile, în caz de eşec major, pe care Mircea Sandu i l-a oferit antrenorului. 

Iată adevăratul clasament al căderii:

1. Slovenia       6   2  2  2   5-4     8 puncte
2. Albania         7   1  3  3   3-6     6
3. Estonia         6   1  2  3   5-15   5
4. România       5   1  1  3   6-10   4
5. Luxemburg   6   1  1  4   3-13   4
6. Kazahstan    5   1  0  4   6-16   3
7. Muntenegru  5   0  3  2   3-6     3
8. Norvegia       3   0  2  1   2-3     2
    
Grupa ultimă, a formaţiilor de pe locul 6, într-un clasament al căreia am fi şi noi, în sfîrşit, primii, contează pe Georgia, Armenia, Liechtenstein, Malta, Moldova, Andora şi San Marino. Iar asta dacă ţinem neapărat să spunem că Georgia, Armenia şI Kazahstanul se cheamă tot fotbal european.

Dacă ţinem, de asemenea, să vorbim, ca optimiştii care nu mai răspund la niciun tratament cu sedative, de jocul matematic al şanselor şi de partea plină a paharului, putem conchide, privind clasamentul lumii a treia a fotbalului continenental, că e loc şi de mai rău. Că e un clasament întocmit tendenţios, fiindcă la un număr egal de partide jucate noi am fi de fapt pe locurile 1- 2. Obiecţia nu se susţine, întrucît e foarte puţin probabil ca după următoarele meciuri, exceptîndu-l pe cel cu Insulele Feroe, vom mai obţine nişte puncte. Dar oare cu o echipă complet primenită şi cu un antrenor de salvare a aparenţelor mai putem fi siguri de 3 puncte acasă cu Feroe, cînd în deplasare le-am luat printr-un noroc?

Aici e adevărul la zi al fotbalului de clan, în clasamentul celor care nu contează. Clasamentul celor care contează, oricît de afectate de ratarea calificării la Mondiale  ar fi echipele de pe locurile 3 şi 4 în grupe, nu vor număra niciodată niciuna din naţionalele cu care ne aliniem noi acum. Cu care ne-a aliniat un antrenor care n-o să-şi rişte niciodată veniturile luînd o echipă de club. La o echipă de club, unde joci cu ce ai, nu cu oameni pe alese, chiar trebuie să dovedeşti că eşti bun.