March 2009 ↓

Gura adevărului păcătos grăieşte

Sau acum a pus portarul Naţionalei, domnul Lobonţ, cireaşa pe mort

Noi le-am dat două goluri superbe, iar sîrbii ne-au bătut cu trei goluri urîte. Pînă nu de mult, din analizele şi declaraţiile la cald, de după înfrîngeri, ale oficialilor şi ale jucătorilor, tot românul înţelegea în ce chip mîncăm noi bătaie, deşi în majoritatea timpului de joc sîntem evident mai buni.

Şi acum, la drept vorbind sau mai bine zis ascultîndu-i pe Piţurcă, Lupescu, Lobonţ şi Mutu, ar fi trebuit să înţelegem acelaşi lucru, că sîrbii au fost niţel mai buni ca noi doar în momentele în care ne-au dat golurile. În rest, i-am umilit, am fost peste ei, ar fi fost drept să le dăm şase goluri.

Toate comentarile oficialilor şi ale jucătorilor noştri, la eşecuri, trec prin cîteva formule strîmte la sens, cam în felul în care trec uneori şi elefanţii prin gaura cheii. Lupescu, de exemplu, a încercat, în eleganta sa limbă română de poliester, să explice înfrîngerea zicînd în mai multe rînduri “Din păcate…” Fapt ce vroia să însemne că, în disputa din teren, au intervenit din păcate soarta, criza mondială, vremea în schimbare, cursul leului şi un arbitru îngrozitor de corect, altfel am fi învins. Cînd un oficial sau un fotbalist român îşi începe jelania cu “Din păcate”, poţi fi sigur că ea se termină cu tradiţionala concluzia fatalist-bulgaro-balcanică “Asta e!” Puţini cunosc că bulgarii au avut un filozof, pe nume Dimităr Dimitrov Dimitrovici Dimitrovgrad, care a rămas în cartea de aur a înţelepciunilor cu următoarea cugetare:  “Dacă e, e. Dacă nu e, nu e. Asta e!” Raţ, după ce a gîndit bulgăreşte vreo zece fraze fără nicio noimă a conchis “Asta e!”.

Dacă declaraţiile de după meci s-ar fi terminat cu aceea a lui Raţ, am fi zis probabil şi noi: Asta e! Piţurcă şi Mircea Sandu sînt însăşi veşnicia, iar Mutu, Marica şi Rădoi n-au nici o vină că se numesc români. La felul cum au luptat şi au marcat ei sînt de fapt sîrbi. Sînt sîrbii fotbalului nostru.

Din păcate, din foarte multe păcate, din toate păcatele lui Piţurcă, Mircea Sandu şi ale cooperatorilor din Liga-ntîi, s-a trezit vorbind şi Lobonţ, deşi la trei goluri primite fără drept de apel ar fi trebuit să tacă deştept o vreme. Lobonţ a rostit cea mai frumoasă tîmpenie din întreaga listă a prostiilor de patrimoniu zise şi scrise de oamenii fotbalului nostru. Păi, ce vă strofocaţi atîta că am luat trei goluri, a grăit dumnealui, portarul Naţionalei, după ce şi-a chinuit un timp mintea să ne servească o vorbă de ţinut minte, ce, parcă n-am mai luat trei şi de la Lituania?!

Lobonţ a pus cireaşa pe mort. De acum înainte va trebui să ne obişnuim nu numai cu ideea că e normal să pierdem mereu acasă, dar şi cu faptul că o bătaie acasă la 0-3 e, din perspectiva ultimelor evoluţii ale echipei lui Piţurcă, nu numai normală, ci şi onorantă. Doar nu o luăm în bot cu 0-6, ci nu mai cu 0-3 sau 2-3.

Să-l lăsăm în pace pe Piţi

Un pronostic sigur: orice va fi, ne vom întoarce la campionat

Nu cred că păcătuiesc grav dacă în ajunul meciului terifiant cu Serbia, mă voi reţine de la consideraţii tactico-strategice şi nu-mi voi da cu părerea în problema problemelor: atacăm cu disperare sau cu inteligenţă. Numai orgolioşii nepedepsiţi îşi pot oferi atîta importanţă încît să creadă că la doar o zi de ce va fi Piţi se va răzgîndi. Să-l lăsăm în pace. Avem timp berechet să-i urlăm după meci: “Eu ce ţi-am spus? De ce nu m-ai ascultat?”, sau invers. Prefer să mă concentrez pe campionat, căci la el ne vom întoarce, orice se va întîmpla sîmbătă şi miercuri. Îmi place să cred că acesta e cel mai sigur şi vesel pronostic pentru meciul de mîine.

Sfîrşitul săptămînii trecute ne-a fericit cu două meciuri mult peste media mediocrităţii noastre, în care se înscriu patru granzi autohtoni: CFR Cluj, Steaua, Timişoara şi, cu voia dumneavoastră, fruntaşa Dinamo. Toate patru se poate spune că joacă - în cel mai bun caz - banal. Două echipe sînt, categoric, altceva: Rapidul şi Craiova. După 4-0 cu Oţelul, (scor prea sever!) mi-am spus ca Petre Grigoraş că Giuleştina asta e cea mai bună din ţară, ba mai mult: am avut vreo două-trei clipe de entuziasm pueril, cînd - manipulat şi de gestul lui Lazăr* - mi-a trecut prin minte că, dacă nu ia titlul, Rapidul are totuşi un fotbal de campioană, a României desigur, dar de campioană. După care, recunosc de asemenea, mi-am adus aminte de pronosticul unui super fan rapidist, poreclit şi “Banca de date”, care mi-a zis-o foarte clar şi lucid, numărînd pe degete: “0-0 la Cluj, 4-0 acum, mai mult de 3 meciuri bune la rînd Rapidul nu ştie…”. “Păi, o bateţi pe Dinamo şi sînteţi în grafic…”. “Banca de date” mi-a surîs melancolic, cum nici o bancă nu o face.

A doua zi m-am revizuit: Craiova făcea şi ea al doilea meci consecutiv de certă calitate, după acel 3-0 cu Farul, însă cu cine? Cu campioana noastră, acest CFR Cluj de care nu ştii ce să mai crezi… Totuşi, CFR nu e Farul şi are pretenţii ceva mai mari decît Oţelul. Dezinvoltura băieţilor ţine de aceea a echipelor care, la 2-0 în minutul 7, nu se opresc, nu îngheaţă mingea, nu trec la plictiseală. Cîte avem de-astea aici, pe la noi? E adevărat că îl aştept pe Florin Costea la alt nivel, pentru a ne da seama pînă unde poate să zburde; dar, pînă atunci, acceptaţi-mi-l pe Wobay ca pe cel mai bun stranier din ţară, precum am spus-o în ancheta de anul trecut.

*Au fost necesare trei zile ca să i se aducă în Gazetă un elogiu consistent şi lui Teo Crăciunescu, pentru curajul său. Felicitări confratelui Cătălin Tolontan!

Fotbalist, prea fotbalist

Într-un interviu din “The Statesman”. Alex Ferguson a mărturisit ce mari jucători îi plac

Trebuie să revin la Alex Ferguson. S-a întîmplat ceva încurajator pentru lipsa de dimenisune a fotbalului contemporan. Revista engleză New Staesman a trecut în mîinile lui Alastair Campbell, fostul secretar de presă al fostului Prim Ministru Tony Blair. Campbell e o brută subtilă, o combinaţie de guru şi gladiator care a modificat faţa presei britanice, adăugîndu-i cîteva cicatrici. Dar Campbell e şi membru de bază al aşa zisei McMafia scoţiene care-i include, printre alţii, pe Tony Blair sau pe actualuil Prim Ministru Brown. Şi pe Sir Alex Ferguson -  glaswegianul arhetipal, începînd cu furiile atestate în vestiarele lui ManUnited şi neterminînd cu malt-urile din care s-au născut pungile foarte vizibile sub ochi.

Campbell a făcut un interviu formidabil cu Ferguson. E primul interviu cu un anternor de fotbal publicat într-o revistă de politică şi politologie. Iar Ferguson, spaima mai multor generaţii de mari jucători, scoţianul cu accent hiper-scoţian, fostul lăcătuş mult mai articulat decît actualul Lăcătuş, stă perfect. Nu cade din paginile unei reviste foarte culte.
Ferguson e o revelaţie. Vorbeşte despre politcă şi îşi explică limpede convingerile (e laburist), pricepe  istorie şi ştie în ce fel l-au ajutat cărţile despre oamenii mari (Lincoln) să devină un bun conducător al oamenilor care fac o echipă.

Dacă rămînem la fotbal, interviul ascunde o bijuterie: răspunsul la întrebarea “cine e cel mai mare jucător pe care l-aţi văzut?”. Sec: Pele, DiStefano, Maradona, Cruyff. Dezvoltînd: Ferguson a văzut tot ce e fotbal în ultimii 30-40 de ani. De aici: Pele, Maradona şi Cruyff. De unde, însă, DiStefano? Dintr-o amintire fericit-traumatică. În 1960, la 19 ani, Ferguson s-a aflat, la Glasgow, pe Hampden Park, alături de 135.000 de martori ai fabulosului Real-Eintracht 7-3. Eintracht a jucat mult mai bine decît se crede, dar DiStefano, Pukas şi Gento aveau zi de modificat istoria fotbalului. Ferguson a intuit corect: DiStefano era un geniu. De notat: cei patru aleşi de Ferguson nu trec de anii ‘90. La fel de importantă e absenţa lui Zidane. Ferguosn are, din nou, dreptate. Zidane a fost un fotbalist uluitor şi tocmai asta e problema. Zidane a fost prea fotbalist. Ceilalţi patru au avut un soi de supremaţie distantă care i-a plasat de la început dincolo de fotbal.

* Dintr-o greşeală de tehnoredactare cuvîntul ”glaswegianul” a apărut scris eronat “glasgowianul”

Un domn. Cornel Penescu

Cum am ajuns noi să ne minunăm de tot ce nu-i strîmb, mult şi urît
  

Nu-l cunosc personal pe domnul Penescu, finanţatorul lui F.C. Argeş. Nu ştiu din ce bani ţine echipa în Liga mare, iar motivele pentru care o face, pot doar să le ghicesc. Cred că nici Cornel Penescu n-ar şti să le exprime clar şi convingător.

Pasiunile au un dedesubt nelămurit, iar cele ieşite din comun unul confuz. Simţirea şi raţiunea merg rareori mînă-n mînă. Eu dacă aş dispune de nişte milioane, nu le-aş băga în fotbal. Nu acum. Motivele sînt de înţeles: nu ştiu să port ochelari de soare negri, ca-n filmele cu mafioţi thailandezi, nu fumez trabuc, ca-n filmele cu barosani sud-americani, nu simt nevoia să-mi cumpăr pălării de fante, ca-n filmele cu amanţi sicilieni, nu vreau automobile de asalt şi panaramă, ca-n filmele cu traficanţi din Bronx, şi n-o să mi se reverse niciodată pîntecul peste tribuna oficială, cum i se revarsă unui foarte vocal şi spilcuit patron de club, ca-n comediile cu oameni lacomi.

Dacă simt brusc nevoia să remarc un mod de a fi foarte controlat al unui om din fotbal e pentru că acesta nu coboară în apariţiile sale publice din condiţia de domn. Aş spune chiar din condiţia de domn de provincie, niţel scorţos în costum şi cu cravată, dar obligat întrucîtva şi de costumul cu cravată să nu vorbească aiurea, să nu jignească oamenii şi să nu fie trufaş, nici atunci cînd reuşeşte să-i pună la pămînt pe “granzii” Campionatului. Penescu face deosebirea dintre mîndrie şi trufie, dintre pasiune şi patimă rea, dintre spectacol şi harţă de maidan, dintre bun simţ şi mîrlănie.

Vedeţi unde am ajuns? Scriu despre nişte lucruri normale şi mă tem să nu fiu tratat drept un lingău în căutare de patron. Meciul FC Argeş - Steaua a fost unul de campionat englez. Unul extrem de rar la noi. A fost atît de englezesc, nu datorită Stelei, ci datorită ecuaţiei la care echipa domnilor Penescu şi Badea a obligat-o pe Steaua. Ambiţia reală şi demnă a Piteştiului i-a impus Stelei o replică la fel de demnă şi de înverşunată. Steaua a jucat fără frica lui Becali. Şi-a dat drumul la fotbal, pentru că Piteştiul a jucat fotbal. S-ar putea ca jurnaliştii care îl cunosc de aproape să fie mai rezervaţi cu domnitul. Fapt e că toata ţara asta vede, cum construieşte Piteştiul o altă idee de fotbal, diferită de Dinamo şi Steaua, în ce priveşte relaţia cu publicul, cu presa, cu toţi ceilalţi investitori.

Atît de mult m-a minunat meciul de la Piteşti, încît la un moment dat m-am întrebat: Ce le-o fi venit? Vedeţi cum ajunge omul să se mire de tot ce-i drept şi bun! E destul să aibă multă vreme parte numai de tot ce-i strîmb şi prost.
 

Teze şi antiteze la Paris şi Reşiţa

Ne plîngem de lipsa valorilor, dar sîntem indiferenţi la abandonul centrelor de traditţe

Nicolae Manolescu se bucură în Evenimentul zilei că, la Paris fiind, nu poate vedea nici CFR-Rapid, nici Steaua-Dinamo, nici alte meciuri chinuite din campionatul băştinaş. Îi inţeleg greaţa elitistă, dar mă tem că vestea nu i-a întristat prea tare pe Nae Manea sau pe Bănel, că de Uhrin sau mai ştiu eu care Andrade nici nu poate fi vorba, din simplul motiv că mercenarii noştri nu au auzit de distinsul critic literar. E drept că aceeaşi silă am simţit-o şi în discursul unui stimabil căpşunar din Spania care, la Recursul etapei, ne făcea în ciudă, după Bilbao-Real Madrid: “Fotbal ca ăsta n-o să aveţi în veci!”  Adică noi, ăştia din Spania…

La o distanţă apreciabilă de Europa civilizată şi populată de compatrioţi cu naturelul simţitor, un om de  43 de ani se implică.  Mihai Stepanescu încearcă să readucă la viaţă fotbalul din Reşiţa. În tinereţe a băgat alunecări şi s-a tăvălit prin noroaiele de la Văliug sau Teregova, apoi şi-a luat doctoratul, iar acum e primarul oraşului.  A cîştigat 78 la sută din voturi şi i-a lăsat pe mulţi cu gura căscată pentru că şi-a surclasat rivalii fără să aibă partidul în spate. Stepanescu vrea să resusciteze fotbalul care l-a dat pe Cristi Chivu şi acum caută un investitor dispus să dea 5-6 sute de mii de euro pe an şi să ţină echipa, iar în schimb,  Primăria să-i concesioneze stadionul cu 8 mii de locuri, un hotel cu 25 de camere şi alte anexe exploatabile comercial. “Problema e că în ziua de azi nimeni nu mai are rabdare. Toţi vor să investească azi şi să scoata profitul mîine. Dar decît să te înţepi cu cine ştie ce Evertoni, e mai sănătos să construieşti ceva durabil şi care să scoată la lumină talentele din zonă”,  spune cel mai votat primar independent din România.

Plîngem cu toţii după Chivu, acum cînd căpitanul e iarăşi accidentat. Va fi greu fără el la Constanţa şi la Klagenfurt, dar să vedeţi cît de greu ne va fi cînd se va lăsa de fotbal, că din urmă nu prea vine nimeni. Iar şansele de a descoperi jucători de calibrul lui Chivu vor scădea dramatic dacă ne vom permite luxul să scoatem Reşiţa din circuit, să abandonăm UTA şi să nu exploatăm resursele unor zone de tradiţie în fotbal.

Bravură şi încîntare

E permis să elogiez două meciuri de la noi?

Poate că nu voi fi luat la ochi şi la gioale dacă - la o săptămînă de meciul terorizant cu Serbia şi după 73 de ani de cînd Liverpool n-a mai bătut Manchesterul la 3 goluri diferenţă - voi da două strigăte de concis şi lucid entuziasm pentru două partide din prăpăditul nostru campionat. A fost mai întîi jocul de la Cluj, căruia pe ninsoarea aceea afurisită numai joc nu-i puteam spune, ci muncă grea, rea, de te durea la inimă; nu prea s-a văzut la noi caznă ca asta, să-i zicem dăruire, că e mai frumos. Omeneşte, româneşte, în portugheză sau argentiniană, toţi au fost bravi. Că merita să învingă Rapiduleţul e aproape adevărat, dar incontestabilă a fost dîrzenia băieţilor. Vă mai spune ceva acest cuvînt - bravură? Vă lasă rece? Vă priveşte, indiferent dacă sînteţi miopi. Eu nu sînt indiferent şi, ca bucureştean cu armata făcută la Cluj, mă întreb cît va ţine elanul Rapidului şi cînd îşi va reveni CFR-ul la jocul ei european, andono-trombetist.

Al doilea meci - s-o spun din prima: senzaţional de simpatic - a fost cel de la Constanţa, unde Craiova a (în)cîntat, alt verb pe care nu ştiu de cînd nu l-am folosit în interior. A mi se replica - munteneşte - că Farul nu a contat, nu prea ţine; poţi s-o baţi pe Farul şi fără să încînţi. Avem în pod, uscate, sute şi ceva de victorii ale oricui cu oricine, chircite, căznite, ca vai de capul lor. A învinge cu panaj, cu brio, asta e foarte rar în campionatul nostru. Plus filmul acesta cu cei doi fraţi Costea, care vin din scenariile nostime, cu happy-end pe moment, cu glorie sau nu după debut. Chiar - de cînd nu am avut în fotbalul nostru - doi fraţi de valoare? (De la fraţii Zavoda? De la fraţii Munteanu?) Răspunsul e simplu, imperativul e neaoş: fiilor doamnei Costea să nu li se urce la cap victoria de la Constanţa!

Încă o dată, sper să nu fiu declarat incompetent, indecent sau exagerat pentru această rătăcire în elogii, la o oră critică în cuget şi buget. În primul rînd, nu am avut nici un interes - ţin cu Progresul care “m-a ucis” în meciul cu Ceahlăul. În al doilea rînd, de cînd Sir Alex Ferguson - cel care i-a introdus deodată pe Giggs, Berbatov şi Scholes la 1-2, ca imediat să se facă 1-3! - a putut spune că Manchester a fost mai bună ca Liverpool, cred că toţi avem acoperire în a ne socoti superpricepuţi.

Suspect: două lovituri de stat în patru zile?

După patru goluri cu Real, Liverpool i-a dat încă patru lui Manchester United

Ce înseamnă să baţi, în patru zile, Real cu 4-0 şi ManUnited cu 4-1? Dacă isprăvile persistă, cumva, dimineaţa după un somn plin de vise care dau dependenţă de basm, atunci e grav! Înseamnă că Liverpool, deţinătoarea de copyright a visului dintre 10 şi 14 martie a.c., are doi jucători letali în spaţiu deschis: Torres şi Gerrard. Şi un distrugător de spaţii libere: Mascherano. Tocmai asta e grav. Trei jucători pot bate măr Real şi pot scrijeli o dungă lungă pe toate cele 5 trofee pe care ManUnited le va cuceri, dacă le va mai cuceri. Mai departe, asta înseamnă ceva formidabil pentru Liverpool şi ceva nu tocmai onorabil pentru primul nivel al fotbalului de club european.

Liga Campionilor a adus iar, patru echipe englezeşti în sferturi şi asta a creat o  impresie de forţă. Da, Premier League e cel mai tare campionat al Europei, dar asta nu e neapărat un triumf.

Sferturile Ligii ne spun, de fapt, că Europa nu poate pune laolaltă 8 cluburi de valoare compatibilă. Din ultimii 8 ai acestei ediţii rămîn practic 5. Villareal, Porto şi, la limită, Arsenal joacă în altă ligă. După raidul destructiv din 10-14 martie, Liveprool a forţat o nouă bază de calcul: nici cei cinci mari ai sferturilor nu sînt monumentali în absolut. Manchester a arătat, deodată, ca o echipă mică. Chelsea n-a avut nevoie de o corecţie de tip Liverpool: echipa nu inspiră niciodată măreţia. În sfîrşit, Liverpool însăşi face figură de geniu, după o perioadă internă de banalitate. Pasa începută în martie s-ar putea termina cu încă o Ligă a Campionilor sau în meciul următor, cu Aston Villa.

Asta înseamnă că fostul mare careu englez e un trio mult mai discutabil decît s-ar putea bănui. Şi mai înseamnă că sferturile Ligii conţin, probabil, doar trei sau patru echipe de calibru: Barcelona, Bayern, posibil Liverpool şi, totuşi, ManUnited. Cu precizarea că Barcelona e numele colectiv al lui Lionel Messi, iar Bayern atelajul remorcat de Frank Ribery. Ceea ce înseamnă că Europa abia dacă va putea să pună patru echipe de valori compatibile în semifinalele Ligii. Ceea ce nu înseamnă că e cazul să ne plîngem sau să căutăm nodul gordian în papură. Înseamnă că loviturile de stat succesve aplicate de Liverpool în intervalul 10-14 au clătinat un sistem  suspect.

Fii bărbată, Zoe !

Despre jucătorii care-şi vînd onoarea cum îşi vînd ţiganii copiii

Ştiţi de ce-s eu incoruptibil şi demn? Pentru că inşii care au vrut să mă corupă mi-au oferit atît de puţin, că mi-a venit să rîd. Pur şi simplu încă nu ştiu care ar fi preţul onoarei mele. De aceea vin şi zic: nu există caractere perfecte, ci doar oameni care n-o să-şi afle, ca şi mine, niciodată preţul. Dacă Gigi Becali m-ar fi momit cu banii pe care li-i dă moca fotbaliştilor lui cei mai proşti, nu ştiu cum aş fi reacţionat. N-ar fi exclus să fi zis şi eu, ca papagalul, că e o onoare să joc la Steaua, că e o nouă provocare, că mă obligă statutul meu de profesionist să fiu stelist pînă la moarte şi că patronul e un model de corectitudine în treburile contractuale.

Pentru asta, pentru faptul că plăteşte la timp şi conform celor scrise şi semnate în contractele cu jucătorii, mă simt acum obligat să-l susţin pe Gigi Becali în tot ce spune despre fotbaliştii lui. Îi umileşte, îi tratează ca pe nişte oi, le vorbeşte ca unor mărfuri, deoarece nu scrie nicăieri în contracte că trebuie să-i trateze cu respect şi să nu tropăie în sensibilităţile lor personale sau naţionale. În nici un contract semnat de fotbaliştii Stelei nu scrie că, la cîţi bani le bagă în cont, patronul n-are voie să-i jignească şi să le vorbească buruienos, cam ca la uşa cortului.

Cu toate acestea, fotbaliştii Stelei insistă să fie respectaţi.

Respectul, o ştie toată lumea, se cîştigă, nu e un drept democratic. Fotbaliştii Stelei au venit în saivanul lui Gigi ca să-i ia banii, ştiind că nu-şi merită salariul, dar cînd patronul şterge cu ei pe jos, pretind respect. Orice om ştie că, pentru toţi banii primiţi pe degeaba, trebuie să plătească la un moment dat cu demnitatea. Scuipatul între ochi are şi el un mercurial în fotbal. La fel înjurătura de mamă, la fel piciorul în fund şi exilul la echipa din Liga a treia. Jucătorul care se socoteşte insultat de Gigi Becali are de ales: demnitatea sau banii. Demnitatea şi banii stau alături în Anglia, în Germania, în Franţa. Şi nici acolo la toate echipele, tot anul şi pentru toată lumea. În România, mii de oameni ai muncii îl dau dracului pe patron, cînd acesta îi jigneşte. E drept că pierd o leafă de două-trei sute de euro, dar măcar dorm răzbunaţi în demnitatea lor de oameni liberi. Fotbaliştii, care plîng pe ascuns în pumni şi-şi pîrăsc patronii jurnaliştilor, nu-s bărbaţi şi-şi merită soarta. Sînt, ce mai încolo, încoace, nişte fătălăi. 

Bărbaţii adevăraţi nu cerşesc respect şi compătimire. Partea proastă în treaba asta e că nu se ştie de la ce sumă în sus se răresc şi chiar renunţă complet la demnitate bărbaţii din fotbal. Unii zic că de la 100.000 de euro, dar eu cunosc destui mingicari care-şi vînd onoarea, cum îşi vînd ţiganii copiii, pentru nici 1.000 de euroi.    

Stela, ai grijă!

După ce s-a retras din gimnastică din cauza unei accidentări, Steliana Nistor acuză Federaţia
Iat-o! Tocmai a ieşit din incubatorul de la Deva, dezorientată si orbită de libertatea de afară. Bine ai venit în lumea noastră, a hienelor, suntem aici, ne frecăm mîinile la miros de sînge proaspăt. Haide, Stela, vino, povesteşte-ne viaţa, iar noi o vom acoperi de noroi; vino să te plîngi cum  o alintă Forminte doar pe Izbaşa, iar mai departe avem noi grijă, vino să ne spui cum nu te-a ajutat Federaţia să comentezi şi tu la Naţionale, iar noi o să te compătimim ca sa rîdem apoi pe înfundate de nerozia asta; spune-ne despre necroza ta , ca noi să observăm mai tîrziu cu cinism că şi Georgeta Andrunache are aşa ceva, dar într-o formă mai severă, şi nu se tot plînge atîta; spune-ne cum e să rătăceşti fără nici o grijă pe străzile Sibiului, iar noi o să remarcăm  că nu e nici o scofală să te plimbi  cînd sînt atîtea de făcut; povesteşte-ne despre accidentările tale, de infiltraţiile fără de care nu ai fi putut să concurezi la Beijing şi  vom zîmbi maliţios: şi Izbaşa a avut glezna ruptă, şi Drăgoi tibia fisurată, şi, în fond, ce facem aşa un caz din toate astea, doar sportivul trebuie să sufere, că de-aia cîştigă saci de bani, subiectul următor, ia să vedem,  cine s-a mai cuplat cu…

Într-o Românie mult prea mică pentru ambiţiile “Monichii”, o tînăra de 19 ani îşi strigă frustrarea şi  neîmplinirile. Fără să aibă  anvergura Nadiei sau Laviniei, Steliana Nistor a fost pînă ieri cea mai completă gimnastă a generaţiei sale şi are azi naivitatea să creada în dreptul de a fi sinceră. Intenţia ei de a da în judecată Federatia e înduioşător de ridicolă şi vine din gelozie, sfaturi proaste  şi neadaptare la viaţa reală

De fapt, aici e problema. După ce se retrag, după ce ies din sistemul închis antrenament-odihnă-hrană-concurs, sportivii noştri seamănă cu deţinuţii proaspăt eliberaţi. Au nevoie de cineva care să-i ia de mînă şi să-i înveţe regulile crude ale lumii în care vor trăi de-acum încolo. Stela, ai grijă! Tot ce spui va fi folosit împotriva ta.

La 0-3, la 0-4, ca la 0-0

Ca manchesterist bătrîn şi voios fiindcă am de ce, încă entuziasmat de meciul fantastic al lui Rooney de miercuri seară, îmi arog dreptul de a mă lansa într-o cauză probabil pierdută, gata să suport cu toată bonomia a fi tratat de “tataie” ca săptămîna trecută cînd am ridicat aici glasul în favoarea Progresului şi a UTA-ei. Trec de la cu adevărat formidabilul Liverpool-Real, de la acel 4-0 de necrezut, şi întreb omeneşte: cum se poate spune că “Real n-a jucat nimic”? Nu vreau să fiu generos cu amicii mei fani madrileni, nu încerc să le oblojesc o rană greu de vindecat, dar mie a doua repriză a meciului mi s-a părut la fel de senzaţională ca prima, cu acel 2-0 de tăgăduit doar ca arbitraj, nu ca adevăr al jocului. Liverpool era clar într-o stare de graţie, cînd o echipă mare prinde o zi mare. Nu e un fenomen de fiecare zi, de fiecare săptămînă. Nu e vorba de noroc, nici de Divinitate; e o zi în care valoarea atinge momente de perfecţiune umană, a paselor (acea “circulaţie demenţială”, bine numită de Costi Mocanu), a fentelor, a înţelegerii în doi, în trei, la care numai dacă ai un portar ca Iker Casillas te poţi salva de la ridicol, încercînd să-ţi tragi totuşi sufletul, apelînd la suprema valoare, singura rămasă în joc: orgoliul. Repriza a doua - chiar începută de la 0-3! - a fost un spectacol al unui orgoliu furios, dus pînă la neputinţă, de o frumuseţe inaccesibilă celor care nu înţeleg din fotbal decît scorul. Scorul era umilitor - 0-3, 0-4 - dar jocul Realului avea o demnitate cu atît mai emoţionantă cu cît se dovedea mai nefericită. Nu avem ochi pentru asemenea situaţii: la scor umilitor, joc patetic; nu mai contează scorul, contează doar onoarea. Aşa cum a jucat Realul în repriza a doua, bătea pe mulţi granzi, dar nu pe Liverpool. În orice caz, nu vezi prea des un meci în care la 3-0, la 4-0, se joacă 45 de minute ca şi cum ar fi 0-0. Exagerez? Probabil. Ştiu de ce: din cauza fotbalului nostru; nu îmi place să-l pun mereu în comparaţie cu ce se joacă afară; e instinctul nostru de a ne pune mereu în fason; nu avem treabă cu ei, deşi există inteligenţe nostime care îmi spun “hai, bre, că nimeni de la noi nu lua 7 de la Bayern!”. Sîntem letali, într-adevăr. Totuşi, ceva, un nimic ne leagă - granzi şi doar din Grant: firul ăla de iarbă smuls din pămînt şi sărutat cînd intră omul pe teren. Nu s-ar putea să vedem fotbal, indiferent de scor? Măcar atît, chiar dacă e uşor imposibil.