February 2009 ↓

Academia salvează România

Există fotbalişti buni şi în ţară, numai că nu ştim să-i căutăm
Şiman spune că ştie ce face cînd refuză 2 milioane de euro pe Varga şi Tibi Bălan, iar eu îl cred, pentru că tace şi face, iar ce face are logică şi temei. Chiar dacă nu are bani, chiar dacă va mai sta o mînă la promovare, Sportul Studenţesc e o construcţie viabilă, cu baze solide. Antrenorii de copii şi juniori sînt plătiţi bine şi scot jucători pe bandă rulantă, departamentul de recrutări are patru antrenori care ştiu tot ce mişcă în ligile inferioare  şi asa se face că profesorul de istorie Şiman Vasile a devenit un furnizor important de jucători de calitate în Liga I, ca să nu îi mai luăm în calcul pe cei  livratţ echipei naţionale.
 
Ţara asta are fotbalişti care aşteaptă să fie descoperiţi şi crescuţi. Bourceanu, de exemplu. În 4 ani, cît a vegetat în B, nu l-a văzut nimeni, pentru că armata de scouteri şi impresari era cu ochii ţintă pe Estrella Amadora şi Olivais e Moscavide. Dacă era promovat cu 4 ani în urmă, la ce nivel juca acum?

Sau Tătăruşanu. Pe portarul crescut vizavi de Ghencea, Steaua a plătit Bistritei un milion şi jumătate de euro! Nu vă vine să rîdeţi? Steaua a dat o altă valiză cu bani pentru că, în loc să se uite prin curte, a pierdut vremea uitîndu-se pe dvd-uri. Acum Steaua are Academie. Poate aşa să mai apară un jucător, în afară de Ogăraru, legat şi emoţional de club, nu doar prin contract. Cineva observa că dacă Gigi va eşua în afacerea cu oile, măcar să vîndă berbecuţi. E bine că  reuşim să ne păstrăm umorul pe criza asta, dar Academia e prima idee sănătoasă după mulţi ani de solutţi discutabile.

Acum, cînd planeta se scufundă, cu, dar mai ales fără banii lui nenea George, Rapidul vinde jucători ca să supravieţuiască. E ca şi cum ţi-ai plăti rata la maşină vînzîndu-i roţile! Specialiştii în management care au condus pînă de curînd clubul vor fi aflat că un fotbal fără un buget de vînzări şi cumpărări e un fotbal de tarabă, condus după principii bananiere. Îl şi văd pe Rică Raducanu, cu prosopul în jurul burţii, abia ieşit de la saună, direct în studioul lui Măruţă, cum aduce el jucători de la natţonala Egiptului.

Un asemenea sistem nu poate produce valoare sau respect. Ne mirăm că jucătorii de naţională nu ajung la echipe mari. Dică şi Rădoi s-au întors la foştii lor antrenori, iar tranzacţia poate fi privită şi ca o favoare făcută de Zenga şi Olăroiu clubului care le-a ornat CV-urile.

Vine primăvara, au ieşit urzicile, aşa că e loc de puţin optimism, acum, la început de retur. Hai că se poate, dragi conducători! Schimbaţi valiza de table pe laptop şi căutaţi mai atent prin ţară. Trebuie să găsiţi ceva, doar sîntem 20 de milioane.

O porcărie

Cum aţi numi dvs. premierea de către un terţ interesat?

Mare bucurie mare din Pipera în Aviatorilor: fotbaliştii nu sînt funcţionari publici, ca atare premierea lor de către un terţ nu intră la fapta de corupţie, nu se va numi mită, nici şpagă. Dar cum? Trebuie să îi găsim un nume, nu-i putem zice premiere pur şi simplu, căci nu e. Trebuie să îi spunem neapărat premiere de către un terţ. Un terţ interesat în premiere. E prea lung, recunosc. Totuşi, fără precizarea asta - că cel care premiează are un interes material precis - ne batem joc de sport şi de mintea noastră. Sînt de acord să nu-i zică mită, să nu ţină de penal, să nu chemăm avocaţii - ce treabă au avocaţii cu stabilirea unui campion la fotbal sau la oină? În tot ce s-a urlat prin telestudiouri şi ale comisii şi paracomisii, nu s-a formulat niciodată că premierea se face dintr-un buzunar interesat; se discuta ca între generoşi, ca între mecenaţi, care între filosofi ai actului gratuit, ca între nişte obsedaţi ai filantropiei în fotbal. Tîmpenia aceea - că le-am dat un bonus ca să joace şi mai corect decît le cerea fari-play-ul, “să nu se dea la o parte” ci să învingă - tîmpenia aceea se spulbera cu o singură întrebare: da’ dumneata ce interes aveai? Nu aveai nici un interes? Te-a apucat aşa, din bunătate creştinească? Şi atunci de ce ai ascuns stimulentul într-o valiză? Aşa se face şi în străinătate? Nu s-a pus niciodată această întrebare venită din antichitatea dreptului roman: cui foloseşte fapta? S-ar fi dus dracului mărinimia la o simplă privire peste clasament.

Şi acum ce se va întîmpla? Nu vor mai exista premieri, aşa cum nu mai există blaturi? Desigur, nu se va mai alerga cu sacoşica după autobuze şi poate nici după stenograme. Se va perfecţiona secretul. Dacă nu toţi joacă la cazino, din pokeraş invizibil tot se va încinge: se va afla cumva că ăla îi stimulează pe ăia şi un terţ va face pe de trei, pe de nouă… Dar să nu întinez pokerul - joc care îmi place la nivel decent, pe principiul: joci mic, pierzi puţin, cît să te distrezi mult. Pasionat al cuvîntului, continuu să caut un nume premierii, fie ea formal interzisă. Lăcătuş a numit-o “o nebunie”. Fără să mă gîndesc la o judecată în tribunal, rămînînd doar între noi, microbiştii, eu i-aş zice: o porcărie

Fotbal, pînă la capăt

În cîteva ore, Ferguson a improvizat o apărare pentru meciul cu Inter

Una din marile întrebări ale fotbalului e de unde vine valoarea? Răspunsul cel mai frecvent, dar şi cel mai banal, spune că valoarea e totuna cu valoarea jucătorilor. E o afirmaţie corectă şi limitată, spectaculoasă, dar îngustă. Această idee pune, într-un fel, capăt fotbalului. Ea are ochi doar pentru  valorile mari, pentru supervalorile care pot decide, adesea, un meci, sărind  dincolo de calitatea propriei echipe sau a adversarului. Există ceva foarte nedrept în această siutaţie, pentru că, într-adevăr, cele 10-20 de secunde în care Lionel Messi bate singur o echipă mai bună sînt supremaţia inechităţii.

Ibrahimovici, Pernambucano (din nou, inexplicabil, cu Barca)  şi alte figuri de tehnicitate monstruoasă sînt fotbalul jucat, cîştigat şi, într-un fel, devastat, în cîteva clipe. Evidnet, e tot fotbal. Iar secundele de cinematecă şi knock-out de pe genericul Dobrin-Hagi sînt tot ce se poate prescrie mai bun pentru memorie.

Tocmai aici e problema. Vizualizarea scăpărătoare a acestui gen de fotbal creează impresia, dar numai impresia, că fotbalul e un joc rezolvat de apariţia zeităţilor sau, altfel spus, de anomalii. Din acest unghi, fotbalul e foarte aproape, prea aproape, de un joc de noroc. Ceea ce ascunde cealaltă mare sursă de valoare, acea calitate care face din fotbal un joc echilibrat şi complex. Nu e clar cum poate fi numită această trăsătură şi s-ar putea spune că nici nu poartă un nume. Cea mai bună definiţie e exemplul.

L-aţi văzut marţi seară, pe San Siro. E acel ceva care te pune faţă în faţă cu Inter ( inclusiv Ibrahimovici) şi te ajută să rezişti, cu o apărare improvizată. Singurul care poate da relaţii despre fenomenul în cauză e Alex Ferguson. În orice caz, în dimineaţa meciului cu Inter, Ferguson ştia că poate conta pe doar doi apărători: Ferdinand şi Evra. Restul: prin spitale şi infirmerii. Nu e suficient să spui că Ferguson l-a adus în spate pe Evans şi l-a convins că nu e un debutant, ci un fundaş de clasă. E mult mai probabil că Ferguson ştie ceva şi, pe baza acestei ştiinţe secrete, poate clădi fotbalişti sau echipe în cîteva ore. I s-a spus geniu tactic, i se mai spune înţelepciunea  veteranului dar e insuficient. Cel mai cuminte ar fi să credem că Ferguson a înţeles fotbalul.Pînă la capăt. 

Fotbalul vorbit şi scris

Fără scandalurile din afara terenului, tot ce întîmplă în teren e ceva mai mult decît zero

Regret că începe returul. Fotbalul din teren e mai degrabă plicticos. Dacă n-am avea certurile, dezvăluirile şi poveştile despre transferuri şi aranjamentele dintre cele două jumătăţi de campionat, fotbalul nostru n-ar avea nici un haz. Ce interes poate să prezinte un meci dintre Otopeni şi Buzău? El prezintă oarece interes doar pentru o mînă de fani din Otopeni şi Buzău. Zece - douăsprezece din echipele noastre din Liga-ntîi, în afară de nişte antrenamente anonime, nu produc nimic în intersezon. Nici un scandal, nici un transfer plin de poveşti ajutătoare, nici un subiect de ziar.

Fotbalul nostru vorbit şi scris, în schimb, e pe primele locuri în Europa. Vîrful aisbergului abia de se vede deasupra apei, dar în adînc, ce de cantitate! Ce viaţă! Şi cîteodată ce moarte! Aş face şi un clasament al întîmplărilor din fotbalul vorbit - scris, primul loc deţinîndu-l tot Steaua şi Gigi  Becali. Fără materialul penal şi imoral furnizat de moşia latifundiarului  piaţa vorbei şi a scrisului ar fi săracă. Degeaba încearcă Dinamo să stîrnească furtuni mediatice, tot în teren trebuie să se ia în seamă. Unii, şi-n puşcărie or să fie mai căutaţi de presă decît alţii.

Nu trebuie să fim sceptici. Fotbal bun în teren n-am avut şi n-o să avem mult timp, dar istorii mai captivante decît “Valiza” şi stenogramele DNA-ului, foarte probabil că da. Lumea s-a săturat de arbitraje vîndute şi de frăţii cooperatiste. După cum merg treburile în ţară şi-n Ligă, sînt coapte condiţiile pentru  violuri în grup, pentru atacuri armate, pentru  încăierări cu pistoale.
Cum probabil a observat toată lumea, cîteva din situaţiile limită ale spectacolului sportiv nu constituie decît prin excepţie subiecte de larg consum. Dacă am avea un singur stadion declasat şi toate celelalte ar fi de rang continental, atunci, da, mizeria unui stadion ar fi un scandal. Dar cum să devin un scandal mizeria generalizată a stadioanelor noastre? Cînd n-ai termen de comparaţie, urîtul trece drept un lucru normal. Ce-ai măi, române, cu toaletele noastre, că doar la toaletă nu te duci ca la bal. E normal să calci în bălţi de urină şi-n rahaţi. La urma urmei, anormal ar fi să dai în mai multe bălţi de urină în tribună. Dar vede oricine că-s mult mai puţine.

Păcat că s-a terminat pauza de citit. Or fi derbyurile pasionante, dar cronica unui meci trucat n-o să fie niciodată mai savuroasă şi mai plină de substanţă intelectuală  ca înregistrarea unui dialog de patrimoniu , doldora de băga-mi-aş şi mînca-ţi-aş, între un antrenor al Naţionalei şi un investitor cu licenţa în drept luată la grajd.

Uite cine tace!

În vremurile astea grele, în care nu mai credem în nimic, mai sînt şi români care îşi văd de treabă în tăcere

Cristi Balaj e din Baia Mare şi nu are timp să fie toată ziua-bună ziua la Federaţie, să se salute cu şefii.  Cu toate că PR-ul sau tinde spre zero, CCA l-a desemnat cel mai bun arbitru român în 2008. Balaj a jucat fotbal de Divizia A şi asta se vede în fiecare secundă arbitrată, în fiecare fază în care se încadrează în peisaj sau se confundă cu jucătorii. I-a ieşit bine miercuri la Sampdoria-Metalist Harkov, deşi gazdele au pierdut şi au cerut, după cum se obişnuieşte, nişte penalty-uri. A fost relaxat si tonic. L-a întrebat pe Cassano, întins pe gazon după un fault mai tare: “Ai nevoie de doctor?” Şi pentru că răspunsul întiîzia: “Vrei dentist, oftalmolog, rezolvăm”, făcîndu-l pe starul Sampdoriei să pufnească în rîs cu faţa strîmba de durere.

Croaţiii l-au acceptat ca arbitru al amicalului din Ghencea tocmai ca urmare a titlului acordat de CCA, iar la cîteva zile după meci i-au trimis la Federaţie un fax cu laude şi mulţumiri. S-a ţinut departe de combinaţii şi de cumetrii cu mafioţii din fotbal şi a avut curaj să-l dea în judecată pe Gigi Becali pentru insulte şi calomnii.

Balaj e corect, dar nu e perfect, nici el şi nici noi nu uităm greşeala de la Bistriţa, chiar dacă e singura importantă în ultimii trei ani. Şi probabil că nu e nici singurul arbitru care a refuzat propuneri perfide. Şi e normal să fie aşa.

Tot în zonă, la Bistriţa, a crescut şi Adrian Crisan, cel mai bun jucător român de tenis de masă al ultimului deceniu.  Băiat talentat şi mai ales muncitor, a plecat la 17 ani în Germania să joace pe bani adevăraţi. A continuat să crească departe de scandaluri şi de viciile notorietăţii, a dat bani din buzunar să joace la Olimpiada de la Sydney, a muncit ca un cîine, două antrenamente pe zi, milioane şi milioane de repetări ale aceloraşi mişcări pînă la transformarea lor în instincte şi aşa a ajuns să îi bată pe mai toţi greii. Dintre primii 10 jucători ai lumii, doar Ma Lin şi Wang Liqin nu au pierdut încă la Adrian Crişan, cel care s-a încăpăţînat să creadă că singura cale să răzbată în lumea asta sălbăticită de bani e să îşi facă meseria onest, chiar şi cînd viaţa i-a oferit lecţii dure, ultima chiar la Openul Germaniei, cînd oficialii i-au furat victoria la Timo Boll, mţndria şcolii nemţeşti. Are banii pe care îi merită pentru cît a tras la antrenamente, şi, mai ales, are mîndria să nu uite cine a fost şi de unde vine. Crişan a refuzat ofertele de a juca pentru Germania şi a venit la toate meciurile naţionalei fără mofturi şi condiţii. Cu el a cîstigat România nesperatul bronz european din 2005, cu el sperăm să batem Cehia, marţi, la Constanţa.

 Balaj şi Criţan sînt doar doi oameni care îşi văd de treabă. Linişte, vă rugăm!

Note informative

În replică la atîtea stenograme, de ce nu aş fi şi eu telegrafic?

În replică la specialul GSP din ziarul de joi, cu “cifrul valizei” şi cifrele acelor sume şi intervenţii şi înjurături din stenogramele analizate de confraţii Gafiuc şi Petrişor, îmi permit salubra plăcere de a transmite - concis şi aproape telegrafic - cîteva note informative fără iluzii de rating:

Văzut Hoffenheim - Leverkusen, 1-4, înfrîngere de proporţii a liderului, scor la care Bayer-ul se omora pentru un 5-1, iar revelaţia Bundesligii se zbuciuma ca pentru un 4-4.

Văzut Hertha Berlin-Bayern Munchen, 2-1, întrebîndu-mă dacă pe Hertha a eliminat-o pe vremuri Rapidul (şi unde e Rapidul azi?), plus acest nume adorabil de Maximilian Nicu, singurul român (lîngă Chivu), pe locul 1 într-un campionat de primă mărime;

Auzitvăzut pe Dănuţ Lupu întrebîndu-ne: “Păi, cine vine din străinătate în România dacă e jucător bun?”, răspunzîndu-şi că se întorc clar românii care nu au reuşit afară, plus această problemă: ce poate să mai vîndă Copos?

Auzitvăzut (renunţînd la Arsenal-Cardiff) pe Belodedici, “puştiul Stelei ‘86″, ton sobru, modestie naturală, decenţă în privire şi vorbă, scenă formidabilă: cum s-au “antrenat” ei pentru primirea la Ceauşescu, pe care mînă să i-o întindă şi cu care să ţină paharul cu şampanie, plus ideea că fotbalul s-a schimbat foarte mult, e mai rapid şi mai rău;

Văzut Manchester United-Fulham 3-0, splendoarea de şut marca Paul Scholes, pentru 1-0, plus strigătul spontan din studio: “Bravo, bătrîne!”;

Nevăzut pînă la capăt nici un meci din pregătirile turceşti, fiindcă etc., etc., etc.;

Audiovăzut că “Dinamo ia titlul în etapa a 32-a”, “Steaua peste 4 ani se va bate cu cei mai mari”, Lăcătuş nu mai are nici un obiectiv, plus strigătul din Aviatorilor: “Stenogramele astea sînt ale mele, sînt talentul meu”, plus preşedintele Ligii: “Nimeni nu a cîştigat din fotbal!” şi pe de trei: “Şi atunci de ce se bagă atîţia?” şi pe de nouă: “Din pasiune!”

Mai informez şi mă autodenunţ - de două zile, mă bate acest gînd desfrînat: Lăcătuş e din nou în conflict cu palatul, pentru că socoteşte premierea “o nebunie”… Ceva mai grav nu se poate! Să n-o fi spus? Să fi glumit?

Noi, cei din planul doi sau trei

Cum poate fi contracarată mîrlănia din prime-time

În Zimbabwe, Ioan Becali ar fi fost mîncat de stăpînii turmelor adverse. Noi fiind o democraţie, şi anume democraţia care şi stimulează saliva lui Becali, l-am suspendat. Aţi înţeles bine: Becali a fost suspendat din programele PRO TV. Şi mai clar: a fost suspendat pentru eternitate, vreme de două săptămîni sau trei luni sau un an - aici lucrurile nu sînt clare, dar se vor lămuri curînd. O să treacă atît cît trebuie să treacă, dar nu foarte mult şi zoaiele lui Becali vor pătrunde, iar, într-un studio tv.

Evident, istericalele de gherţoi ale lui Becali au fost, sînt şi vor fi considerate un mare succes de audienţă. Fac rating. Nu e nici o noutate: în filozofia şi deontologia PRO TV - Orice TV, cadavrele storcite, ţîţele şi Becali fac rating. Nici o televiziune nu îşi poate permite să piardă aşa ceva.
Iată de ce, spre deosebire de Emanuel Terzian, televiziunile şi ziarele îşi merită soarta. Dealtfel, nu e deloc limpede de ce se indignează PRO TV şi de ce şi-a suspendat unul din pilonii de audienţă.

Cine îl cheamă pe Becali în studio riscă să iasă cu capul spart. Cine îl cheamă a doua oară trebuie să-şi doteze moderatorii cu căşti anti-flegmă. În sfîrşit, cine îl cheamă sistematic şi -a concediat dreptul la onoare. Asta e problema: nu te poţi plînge de Becali după ce ai încheiat, tot cu Becali, un parteneriat anti-bun simţ şi o conspiraţie pro-nesimţire. Iar a-l suspenda e un act de ipocrizie pură.

Se poate trăi fără mîrlani în prime time? Se poate. Numai că pentru asta îţi trebuie curaj şi clasă profesională. Trebuie să fi ziarist şi să refuzi. Iar dacă n-ai refuzat încă, mai ai o şansă. Greva sanitară şi solidară. Apropos, unde e faimoasa solidaritate de breaslă? Acum ar avea această nobilă şi fantomatică formulă ocazia să se manifestre. Cum? Simplu: printr-un boicot media complet. Organizaţiile “breslei” se pricep să dea, din timp în timp, comunicate de înaltă moralitate. Tot ce ar trebui să facă acum e să scrie pe o foaie A4 cuvintele: “Noi, subsemnaţii, refuzăm din motivele cutare şi supercutare să difuzăm sau să cităm declaraţiile dnilor Becali”. Şi să semneze. Evident, dacă nu ajung, între timp, la concluzia că un asemenea act ar încălca dreptul la expresie al numiţilor Becali. Şi dreptul la de decenţă al cetăţenilor români. Dar asta abia în planul doi sau trei.

Regula cercului să se închidă

Normal ar fi ca toată media noastră să se simtă scuipată de Ioan Becali    

În cazul lui Ioan Becali, dar şi al altor sforari cu bani din fotbal, care scuipă pe meseria noastră, problema nu e dacă, problema e cînd. Presa le-a dat atîta apă la moară, încît era de aşteptat ca ei să socotească şi presa tot un bun de- al lor. Nu m-aş grăbi să-i numesc mîrlani sau mitocani, pe investitorii şi pe oficialii care-i jignesc pe ziarişti, deoarece cîţiva din aceştia sînt în stare să meargă mult mai departe. O declar public: de cîţiva mi-e frică de moarte, fiindcă îi ştiu în stare de orice. Pot tocmi cuţitari să mă înjunghie în plină stradă sau pot chiar ei să dea cu bîta.

Cît timp Becalii au fost subiect de presă, dar nu şI de DNA, s-au simţit apăraţi tocmai prin acest fapt, că erau subiect de presă. Că marele public judeca aşa: Nu vedeţI, domnule, ce puternici sînt?!  Toată presa e pe ei şi totuşi nu păţesc nimic! Pe alde Becali, publicitatea cu care i-a ţinut în prim planul zilei toată media noastră i-a făcut să se creadă invulnerabili. Acum, cînd mare parte din media e ofensivă, se simt trădaţi.

Ioan Becali devine violent doar cînd e vorba de banii lui. Dacă în discuţie intră caracterul ori chestiunile fotbalului, omul se controlează. Numai să nu ai păreri despre banii săi. Cum a văzut toată lumea, în emisiunea lui Terzian, fratele Becali e fiară, n-are mamă, n-ar tată, nu ţine cont că se dă în stambă în faţa unei ţări întregi, scuipă, e vulgar şi sare la gîtul jurnalistului.  Omul a fost decent cît timp dialogul a ocolit relaţia  cu DNA-ul. Cînd a venit vorba de anchetă, a explodat.

Cercul s-a închis odată cu spectacolul dat de Ioan Becali, pentru că presa şi televiziunea au mizat prea mult pe postura de subiecţi care aduc rating  Becalilor. În ce mă priveşte, nu cunosc situaţie mai jenantă, mai umilitoare pentru condiţia de ziarist, decît aşteptatul cu gloata la palat, ca să iasă Gigi şi să-i miluiască pe aşteptători cu nişte fraze la mişto. Că Gigi a făcut, că Giovani a zis, că aşa şi pe dincolo, n-a fost jurnal sportiv de seară la TVR 1, în care să nu le vedem rîsul trufaş şi să nu le ascultăm banalităţile. Sînt şi gazetari care  pupă mîini neplătiţi, doar din plăcerea pupatului, doar ca să fie mîngîiaţi pe creştet de latifundiari.

În viaţă, domnii mei, totul se plăteşte. Că necazul a căzut pe capul lui Terzian, e o întîmplare. Normal ar fi ca presa şi televiziunile să-i ocolească hotărît pe toţi cei care au jignit presa. Normal ar fi ca toţi ziariştii şi să fie solidari cu Terzian. Să se simtă scuipaţi şi înjuraţi de Ioan Becali. Numai că unii confraţi le sunt datori Becalilor şi or să meargă mai departe cu linguşeala şi cu ştirile de genul “a zis” şi “a cumpărat”. Ce ruşine! Abia de aici încolo începe cercul ruşinii. Iar el nu se închide niciodată.

Decarul de rezervă

Costea trebuie să joace la naţională cu propriile sale încălţări, nu cu ale Briliantului
Azi nu vreau să arăt pe nimeni cu degetul, oricum toţi avem cîte o părere despre toţi şi toate, şi parcă în ultima vreme am început să gîndim mai ieftin si mai vulgar  în lumea asta mai asediată ca niciodată de produse mass-media  tot mai ieftine şi vulgare. Stop! Azi nu vreau să acuz, azi nu am deget arătător, ca Florin Costea, pe care Ilie Balaci îl vede alături de Mutu în atacul naţionalei. Îmi pare rău că pasa de gol a lui Cociş n-a ajuns la Costea, olteanul avea nevoie de ea mai mult decît Marica, iar la ora asta poate că nu eram la fel de dibaci în cititul de pe buze. Sînt de acord, Costea are loc lîngă Mutu, mai ales că o spune un jucător pe care l-am divinizat. Sînt de acord pentru că nu cred că există jucători incompatibili.  Păstrînd proporţiile, si Anelka joacă lîngă Drogba, si Henry a jucat  lîngă Trezeguet,  fotbaliştii de clasă se adaptează.

Da, Costea poate juca lîngă Mutu, dar cu o condiţie: Mutu să fie pe teren. Să lăsam deoparte motivele Briliantului, să lăsăm deoparte pierderile comerciale ale  Federaţiei (dacă pe Ionuţ Lupescu nu îl interesează că n-au fost spectatori la meci, de ce să fim noi supăraţi) şi să reflectam un pic la ideea lui Balaci. E usor de înţeles de unde vine: în ultima vreme Craiova n-a prea mai avut jucători la naţională, cu exceptiile numite Pleşan, Dorel Stoica sau Rada, prezenţe mai degrabă de conjunctureă. Iar Costea e marele pariu al lui Mititelu.

Cred că ştiţi povestea: cînd l-a luat de la Rîmnicu-Vîlcea şi a aflat că una din condiţii e să îl cumpere şi pe Mihai Costea, a plătit fără să clipească: “Daca avea zece fraţi, pe toţi îi cumpăram!” Acum investiţia e pe cale să producă. Dar Mititelu din Booveni, mîndru că şi-a sfidat originile care îl îndreptăţeau să rămînă la coada vacii, sau să care  prune cu Dacia, mîndru că acum e bogat şi e cel mai cunoscut locuitor al Craiovei, mai sfidează o dată: nu mai vrea intermediari cînd o fi să înceapă sezonul de vînzări. Costea va pleca în străinătate de la Universitatea şi nu de la vreo echipă din Bucureşti. Sînt de acord şi cu asta. E normal aşa: investiţia ta, profitul tău şi doar al tău.  Acum totul depinde de Costea, fie lîngă Mutu sau doar în ghetele lui Mutu, pentru că sînt sigur ca vorbele lui Balaci şi nu numai ale lui, îl lasă rece pe Piţurcă.

Cuminţel ca un şoricel beat

Din întrebările la zi: vă place Giggs? Dar Messi?

La 40 şi ceva de zile distanţă de meciul realmente decisiv cu Serbia, a discuta foarte serios despre acest 1-2 cu Croaţia mi se pare o extravaganţă. Cînd Piţurcă ne spune că a cîştigat echipa mai norocoasă, că am luat goluri ca în curtea şcolii, dar am arătat că putem învinge pe oricine - ce să mai zici? Numai preşul Ligii îi poate sta alături în semeţie - atunci cînd a declarat, cu privirea isteaţă foc, că îi batem pe croaţi şi fără Mutu, şi fără Chivu. De la calificarea noastră cu toate cele 5 echipe în Cupa UEFA, oracolul nu a mai avut o asemenea viziune. Îmi propun să stau cuminţel şi să-mi interzic orice curiozităţi (de pildă: în care curte a şcolii Lobonţ ar fi ieşit atît de stupid din poartă ca la primul lor gol…). De asemenea, să renunţ la memorie şi să nu întreb insistent pentru a cîta oară după un 1-0 (faza într-adevăr inteligentă) se face imediat 1-1 şi după aceea, mă înţelegi?, ciuciu (cuvînt absent din toate stenogramele).

Prefer să fiu neserios şi - dacă tot putem bate pe oricine - întreb ca în filme: vă place Giggs? Cameramanii au stat pe el minute întregi după ce a făcut 1-0 cu West Ham, întorcîndu-i cum a vrut pe ăi doi de lîngă el şi, cînd toţi îi aşteptau centrarea, a găsit un şut cu dreptul lui la fel de bun ca stîngul, la 35 de ani… Mi se permite să cred că ştie ceva mai mult fotbal decît Cristinel Ronaldo? În aceeaşi ordine de idei, întreb: vă place cum a rîs Robinho de Pirlo şi Zambrotta, întristîndu-l pe Buffon, pentru un 2-0 brazilian 100%? Şi, ţinînd-o tot aşa, ca la cinema: vă place Messi? Cu trei francezi în spate, dar sub ochii lui Maradona, primadonul marchează uluitor şi obligă un stradion întreg să treacă de la Marseilleza la un “Ole! Ole!” încîntat de jocul unor argentinieni pe care dacă îi trezeşti şi noaptea se găsesc imediat din două pase şi un zvîc. Mai mult sau mai puţin amicale, noapţile astea de marţi şi miercuri, cu victoriile identice la 2-0 ale Argentinei şi Braziliei, pe terenuri europene, mă înţelegi?, asupra a două campioane mondiale, ar trebui să ne facă mai prudenţi, cît mai prudenţi în clipele acelea de trufie fără haz, cînd ne gîndim pe cine să mai batem prin lume, ca şoricelul beat care strigă: “Să vină pisica!”.

Hai, gata cu gluma! Dacă exista un scor serios în dimineaţa de ieri, acesta este cel al amicalului România-Slovenia, 1-3, la tineret, după ce băieţii - cu Ochiroşii, cu Bicfalvi, cu Gîngioveanu ş.a., ş.a. , au fost conduşi pînă în minutul 80 cu 3-0. Astea sînt pregătirile pentru preliminariile lui Euro 2011, unde am căzut în cea mai amicală grupă, iar primul meci, cu Andorra, e tot pe 28.03.09, cînd dăm cu Serbia la maturi. Muşcă-ţi limba, rupe-ţi pixul!