January 2009 ↓

A băgat stenograme proaspete!

In numele setei de cultură a poporului român, ţării cît mai multe stenograme!

     Sînt fericit, a băgat stenograme proaspete! Mă simt iar important, e ca şi cum aş fi fost acolo, martor nevăzut, cu o poftă perversă de a trage cu urechea, ascultînd cu respiraţia oprită cum Hrebe îşi bagă stenograma în Bunică, e ca şi cum aş fi fost acolo, între Gigi şi Piţi, am ascultat tot ce şi-au spus, am înţeles, şi eu, şi Lăcătuş, de ce e mai bine cu Rădoi pe dreapta decît cu Nicoliţă, şi, mai ales, am înţeles dedesubturile din toate îhî-urile, eee-urile şi aaa-urile transcrise sîrguincios de procurori. Mi-au  picat bine stenogramele, era plictiseală mare, mă cam săturasem de Magda Ciumac  şi de  poveştile doamnei Reghecampf despre scula lu’ barbat-su, aveam nevoie de ceva cool, care să-mi stimuleze inteligenţa, pe criza asta e bine să ai mintea ocupată cu ceva, că altfel te apucă depresia.
Pe vremea lui nea Nicu ne bucuram la o pungă de carne congelată, acum ne bucurăm cînd bagă stenograme. Eu văd în asta un progres, un semn că  spiritul ne interesează mai mult decît burta. Păcat că bagă aşa de rar! Şi despre CFR Cluj tot nimic. CFR-ul  e în afara oricăror bănuieli, nu are stenograme, are în schimb şefi deştepţi sau neprihăniţi. Atît de neprihăniţi că  Mulţescu a plecat scîrbit de la  Dinamo după ce  a pierdut în Groapă cu CFR , iar Bistriţa a venit fără 6 titulari astă vară la Cluj, în penultima etapă. Ca să nu mai vorbim de declaraţiile de amor dinaintea meciului cu Rapidul, de milionul Craiovei, de schimbarea la faţă a lui Dinamo în  meciul cu Steaua!.Atît de deştepţi că atunci cînd au ceva de spus, stiu să o facă în stilul misterios al eroilor lui John Le Carre. O şapcă verde  înseamnă că înţelegerea e valabilă şi preţul convenabil, dar nu chiar atît de bun ca în afacerea Polus. Unde sînt vremurile cînd un teren de 35 de hectare de la Şapca Verde, aparţinînd Universitătii Agricole şi pe care se afla cea mai valoroasă colecţie de plante medicinale din România, era cumpărat, cu binecuvîntarea PNŢ-CD, cu un dolar metrul, cînd el valora de 80 de ori mai mult? Dar, poate că aşa trebuia să se facă tranziţia de la şepcile roşii  la Şapca Verde!
Acum, serios, dragă DNA, de dragul credibilităţii tale, nu ne dai şi nouă nişte înregistrări cu domnii Mureşan şi Paszkany? Orice, acolo, un “bună ziua, dragă Arpi,  vezi că îţi prezint diseară memoriul la TV…”

Rădoi şi normalitatea

Să nu devenim din cauza lui Al Hilal - hilari

Adică de ce - citez - “ar fi senzaţional ca Mirel să dea cît mai multe goluri în Arabia Saudită!”? Aşa am auzit miercuri seară, urmărind al doilea meci al lui Rădoi, cu Al Ahli. Tot ce spuneau comentatorii bucureşteni ţinea de un entuziasm debordant, încît ne puteam întreba ce ar fi fost la gura lor dacă Rădoi ar fi debutat la Manchester, la Inter, şi i-ar fi driblat pe Gerrard sau pe Totti… Fiecare pas al lui, fiecare fentă aveau parte de o dicţie specială, cu două-trei semitonuri mai sus decît normalul. Tonul - cel care face muzica, aparţinea unui eveniment extraordinar, în sensul că “Rădoi face furori acolo”, că e un ambasador al fotbalului românesc etc, etc. Desigur că totul şi tonul se justificau prin fericitul său debut în acel “El Clasico” (cîte semne de întrebare să punem aici?) dintre Al Hilal şi Al Nasr. Oameni f. serioşi au apreciat meciul ca “unul de nivel foarte ridicat”, iar golul lui “tot aşa, senzaţional”; unii - şi mai lejeri în extaz - l-au văzut demn de capodoperele lui Ronaldinho şi i-au propus lui Mourinho să-şi muşte degetele fiindcă nu l-a luat pe Mirel la Inter. Cineva dintr-un palat aurit ar fi plîns de bucurie la acea execuţie, care - rămîne strict între noi… - nu ar fi fost prea posibilă într-un meci al Stelei cu Otopenii. Cel mai savuros comentariu la acel gol, frumos şi normal pentru clasa lui Rădoi, cred că îi aparţine lui Olăroiu: “Spune-mi şi mie cum ai ajuns atît de liber în careu…”. De aici, şi observaţia de bază la ce am văzut pînă acum de acolo. Marcajul om la om e atît de larg încît terenul pare prea mare şi jucătorii puţini, ei căutîndu-se cu pase mai tot timpul foarte lungi, urmate de intense buluceli în careu. E cu totul normal ca Mirel să strălucească printre ei. E cu totul normal să facă furori. Ar fi anormal să nu ne facă plăcere. După cum e cu totul uman să înţelegem motivele plecării lui într-un soccer fără fineţuri, dar cu multă finanţare; nu ar fi deloc senzaţional ca Rădoi să marcheze multe goluri acolo. Altceva ar fi senzaţional: să nu mai exagerăm! Ca să nu devenim din cauza lul Al Hilal - hilari, să nu mai exagerăm! E oare posibil la români?

Mai ales că un ciudat destin al programărilor face ca, după un meci de acolo, să vedem imediat un Everton - Arsenal, în care iar se egalează în minutul 93. Dacă există ceva senzaţional e cum de nu se plictisesc englezii ăştia să tot vadă meciuri bune, foarte bune şi excepţionale.

Mai mult, ce naiba vreţi?

Echipa naţională există doar pentru a bifa obligaţii decorative. Postul lui Piţi e la adăpost

Se discută mult despre naţională, federaţie, despre comploturile anilor ’90 şi visele de grandoare post-factum ale lui M.Cozma. Se discută cu poftă, dar nimeni nu reuşeşte efortul ocular minim care i-ar permite să remarce locul gol din locul naţionalei. În cele din urmă sau înainte de toate, naţionala României a devenit o prezenţă strict nominală. Problema nu e că naţionala joacă bine sau rău. Problema e că naţionala există doar spre a bifa obligaţii decorative. Aidoma drapelului de stat, na?ionala se arborează şi nu contează. Atîta vreme cît există 11 rînduri de echipament şi sîntem stat independent, vom avea şi naţională şi drapel. Restul merge de la sine, adică nu e o problemă de voinţă, mîndrie sau, Doamne fereşte!, efort instituţional.

Vulgaritatea micşorează. Toat? vorbăria despre Iord?nescu, Sandu şi Cozma transformă naţionala în egalul personajelor mizere care stau la sfat tabloid. Asta face din naţională un obiect mic şi transmisibil, nu o putere şi în nici un caz o noţiune respectabilă. Dacă a fost odată jucată la zaruri, de ce n-ar fi şi a mea sau a ta sau a cui o vrea? Nu e treaba ziariştilor să pun? antrenori, dar e treaba ziariştilor să observe că federaţia trebuie să aibă în minte numai şi numai această problemă. Filozofia asociaţiei private condus? de Mircea Sandu nu are nici o legătură cu obsesia centrală a oricărei federaţii. Pentru Sandu şi asociaţii totul e bine: avem sau nu avem antrenor la naţională? Avem! Atunci, care e problema?

Problema e că degradarea continuă. Antrenorul naţionalei declar? „obiectiv” că nu avem cum să ne calificăm la Mondiale, vorbind despre propria echip? aşa cum ar vorbi la marginea unui accident: am văzut, n-a acordat prioritate şi a intrat în stîlp! În timp ce Piţurcă îşi desfăşoară autismul profesional, cealaltă criză, criza care nu rabdă, concediază tot felul de oameni fără vină. Postul lui Piţurcă rămîne la adăpost: de randament, de criză, de cea mai mică urmă de bun simţ. Şi el, şi Federaţia vor supravieţui în termenii pe care şi-i doresc.

 Asta explică de ce instituţiile noastre (naţionala, presa, justiţia) n-au nici o şansă. Nu interesează. Avem presă, avem naţională, avem justiţie. Mai mult, ce naiba vreţi?

Cealaltă jumătate a frazei

De ce sunt primiţI învinşii noştri ca nişte învingători?
Cu abia cîteva excepţii, fotbaliştii noştri de la export ar trebui să se întoarcă acasă cu nasul în pămînt. Unii chiar se întorc, după stagii în Occident scurte şi penibile. Aşadar, cealaltă jumătate a frazei e: ruşinaţi şi cu nasul în pămînt. Iar dacă vrem să nu presărăm sare pe rană direct, româneşte, umblăm la citatele cu ocolişuri din antichitate, de genul: nu pe scut, ci sub scut.

Claudiu Niculescu zburdă prin faţa camerelor de televiziune şi anunţă un sezon de mari izbînzi la Dinamo, de parcă ar fi un brazilian de la Real Madrid, cumpărat ca să ducă echipa  departe de tot, în Liga Campionilor. Normal, Claudiu Niculescu ar trebui să tacă mai multe luni, pînă ce lumea va mai uita că n-a mai fost dorit nici de Omonia Nicosia. Un jucător care nu-i om de bază, ci o soluţie de rezervă în Cipru, după ce nici acasă n-a mai dat randament, e sănătos să n-o facă pe noul născut. Toată stima pentru anii de glorie la Dinamo, dar Claudiu Niculescu e acum un domn bine de treizeci şI ceva de ani, niţel cam împlinit şi cam încet în mişcări, tocmai bun ca să anunţe decent retragerea..

Întrebarea e de ce sunt atît de veseli şi de vorbăreţi toţi cei care revin sub scut, dar cu coada sus? Motivele sunt mai multe. Primul e că toată lumea îi scarpină între coarne. Al doilea, că sunt îndelung nevorbiţi şi neluaţi în seamă. În ţară, n-a fost zi în care să nu aibă o poză în ziare şi să se dea mari la televizor. În străinătăţi, le-a apărut fotografia numai la rubricile “Aşa nu!” Neadaptarea n-a fost doar la treburile din teren, ci şi la regulile vieţii de fiece zi. Integrarea, prin urmare, e o învăţătură. Tare curios aş fi să ne spună Claudiu Niculescu într-un interviu ce a învăţat el în Germania despre efort, corectitudine, colegialitate şi discreţie. Reuşitele sale din ultimii ani la Dinamo au avut la bază, la fel ca ale lui Dică la Steaua, tot ce nu apreciază neamţul. La Duisburg, Claudiu Niculescu a trebuit să tragă el pentru echipă, nu toată echipa pentru el. Ori, asta nu prea i s-a întîmplat acasă.

In fine, al treilea motiv: acasă e mai bine ca oriunde în lume. Acasă, trăieşti dintr-un gol marcat cu fiţe un an întreg. Acasă eşti mare şi cînd nu mai eşti nimic. Acasă poţI să conduci maşina beat şi poliţia te salută. Acasă primeşti salariul din străinătate, ca şi cum un rateu în Germania e de două ori mai prestigios ca o viaţă de cinste şi muncă în România.  Acasă eşti vedetă, nu românul ăla, pe care s-au dat bani mulţi şi nu se ţine de treabă.

Un luptător

Dispărut recent, la 58 de ani, Victor Dolipschi merită mai mult de două rînduri

dolipschi-v-r-01.jpgRăcnetul lui Marian Sandu acoperă pentru o clipă  vacarmul sălii din Ramallah. Mai sînt 30 de secunde din finala categoriei 57 kg si Marian  se uită prostit la degetul său, îndoit la 90 de grade, dar către exterior. A ieşit complet din încheietură. Medicul Ploieşteanu sare pe saltea, scoate din trusă un bandaj şi trece la lucru. Articulaţia e refăcută, degetul e imobilizat şi Marian poate relua lupta. Nimic extraordinar pentru un luptător, chiar şi de 57 de kg. Durerea e cumplită, adversarul îi ştie acum slăbiciunea, dar un titlu european se apără  cu sînge şi sudoare. Despre lacrimi, ceva mai încolo.

Fotbal şi lupte
Cu cîteva zile mai înainte, în Regie, la un meci de campionat, un fotbalist a păţit acelasi lucru. Cînd şi-a văzut degetul sucit în acel unghi nefiresc, a leşinat, de frică sau de durere. Portarul Sportului a venit să vadă ce s-a întîmplat şi a leşinat şi el, de nu mai ştiau medicii pe cine să salveze mai întii. Dar luptătorii au o altă structură fizică şi sufletească. Sînt înspăimîntător de puternici şi aproape imuni la durere, aşa că Marian Sandu se ridică şi în ultimele 30 de secunde îşi apără avantajul cu un singur braţ.

cuc-dolipschi-r-02.jpgPreşedinte de Federaţie
La masa oficialilor, Victor Dolipschi aplaudă. De cînd e preşedintele federaţiei, lucrurile încep să se mişte. Trimite luptători în turnee, impune oameni în structurile  internaţionale şi, indicator suprem, apar medaliile mondiale şi europene. Dolipschi nu e un sfînt. Are peste 150 de kilograme, îi place să mănînce, să bea şi să iubească femeile. Îi plac şi banii, pe care ştie să-i strîngă şi să-i înmulţească trezind invidii şi născînd zvonuri urîte şi controale financiare. Însă cele două medalii olimpice sînt deasupra oricăror suspiciuni. A cîştigat bronzul la Munchen şi apoi, după încă 12 ani, din nou bronz, la Los Angeles, pentru că, într-un sport care consumă enorm, şi-a păstrat cu grijă vitalitatea.

Un idealist
După Revoluţie a încercat tot felul de afaceri. Şi-a cumpărat 2 tiruri şi s-a apucat de transporturi internaţionale, pîna şi-a dat seama că şoferii reparau un camion cu piese furate de la celălalt. A făcut o fabrică de halva, a construit un viloi de 3 etaje în Poiană, a deschis restaurante şi, la un moment dat, cînd şi-a dat seama că era un om bogat, a început să dea înapoi cîte ceva sportului care l-a învăţat ce înseamnă puterea şi durerea. Pînă la urmă a pierdut aproape totul, şi vila, şi fabrica, şi Federaţia şi a rămas cu o bodegă măruntă în piaţa Berceni, cu cele două medalii şi cu visul că luptele în România îi vor supravieţui. Un idealist despre care am ştiut nedrept de puţine şi care a murit săptămîna trecută, la 58 de ani. Ştirea de două rînduri a fost strivită de articole masive cu Moni care vrea în politică şi cu sexy-impresara devenită preşedinte de club.

POZA 1. Dolipschi tînăr, cu medalia la gît

POZA 2. Spre final de carieră, cînd avea cam 150 de kilograme

Cumnatul în fotbal

Dică azi mă interesează mai mult decît ce va face Rădoi mîine

Un prieten - unul din cei mai buni prozatori ai zilei, dar şi un dinamovist inflexibil - m-a întrebat duios la telefon: “Crezi că va mai exista viaţă după plecarea lui Mirel?”. I-am răspuns cît se poate de sincer: “Pe mine mă interesează mai mult ce face Dică în Sicilia!”. Am impresia că a luat-o ca pe o simplă glumă. Nu. Poate să pară exagerat, dar pe mine - printre atîtea bombe de toate calibrele care ne explodează în faţă deschizînd ziarele - soarta lui Dică mă preocupă mai mult decît… (hai, fără “decît”, că cine ştie ce se poate înţelege…). Totuşi, să fim drepţi, Dică nu a plecat la Groznîi. Fie şi în Sicilia aceea atît de enigmatică, Dică, totuşi, s-a dus în Vest, nu în Estul încă discutabil moral şi fotbalistic.

Nu mă bag în problemele de impresariat, cu umbrele şi penumbrele lor de tip mafiot, mă gîndesc numai că Dică ne-a entuziasmat de atîtea ori, că era primul după Rădoi în jocul Stelei, că atunci cînd obiectul era la el începeau să vuiască tribunele şi peluzele (loja nu!), semnul totdeauna indiscutabil că omul acela e cineva pe teren. Ca unul care demult - de cînd au apus Progresul, Sportul şi UTA - nu mai ţin cu vreo echipă, ci doar cu jucătorii buni de la orice team, o scriu fără ezitare. Mi-a plăcut mult Dică. Cred că şi lui Zenga - altfel de ce l-ar fi luat la Catania? Să se fi înşelat şi Zenga? Să-şi fi dat el seama că una e să joci în România în derbyurile eterne ale campionatului şi cu totul altcineva e românul care are în faţă un Inter, un Milan…? E adevărat că la noi, cînd pe vreun ştab de fotbal sau preş de Ligă îl apucă tremuriciul fuduliei, orice fotbalist bun poate să joace la Manchester - totuşi, eşecul unui jucător român de certă valoare la o echipă de mîna  a doua din Italia nu ţine de poveştile telenovelelor. Eşec? Nu sînt prea dur? Am citit de curînd ce s-a scris în presa italiană despre jocul lui Dică în meciul Juventus-Catania (3-0, în sferturile Cupei Italiei).

Am mai înregistrat note între 4 şi 5, chiar şi la Mutu sau Chivu, premianţii noştri, mai dă-le naibii de note proaste… Dar ironii de cruzimea acestora, la adresa unui stranier român, parcă niciodată. De la “este un obiect misterios…” sau “pînă se gîndeşte la cum să dea în minge, adversarul intră deja în careu cu acelaşi balon”, pînă la banalităţi ucigătoare: “…face multă economie pe teren”, “dacă nu alergi, nu poţi emite pretenţii la nivel înalt”. Cea mai tare ca aliaj de falsă naivitate şi straşnic sarcasm mi s-a părut aceasta: “ştie să lovească bine mingea, însă acest lucru îl face şi cumnatul meu, care s-a retras de 10 ani”. Sub şocul ei, mă întreb dacă nu ar fi mai bine ca decît să batem drumurile din Spania şi pînă în Turcia pentru a înregistra monotonele bombasticisme anuale în pregătirea de iarnă, cineva să dea o fugă pînă în Sicilia, şi 0să afle de la Dică totul, adică adevărul.

Kaka gratuit

De fapt, şeicul nu vrea să cumpere un fotbalist, ci notorietatea

De ce a pus cineva peste 100 de milioane de euro pe capul lui Ricardo Izecson dos Santos Leite? Pare simplu. Nefiind vorba de cap ci de picioare, şi anume de picioarele lui Kaka, lucrurile se aşază în logica achiziţiei de  valori. Asta, după ce fosta logică a capturii de tablouri, palate şi lingouri a trecut, odată cu pasiunea publicului, în fotbal. Oare? Zidane a costat de două ori şi ceva mai puţin, deşi a trecut de la Juve la Real. Kaka ar trebui să plece de la Milan şi să remorcheze Mancehster City, de la patru puncte de retrogradare pînă în finala Ligii Campionilor. Serios?      

Manchester City e, dintotdeana, jumătatea nereuşită din perechea de gemeni urbani, de tipul Atletico-Real, Everton-Liverpool, Espanyol-Barca. Adevăratul brand global e Manchester United. Atunci, poate că autorul ofertei vrea să transforme City în United. Posibil. I-ar mai trebui un antrenor de forţa lui Ferguson, ceea ce se poate rezolva în următorii 50 pînă la 100 de ani. Deasemenea, un lot de superclasă, ceea ce se poate rezolva cu următoarele cîteva sute de milioane. Sau poate nu?

Roman Abramovici poate da relaţii. Abramovici a lansat experimentul Chelsea, a cumpărat un serai şi a obţinut un brand. Acum, emisarii lui Abramovici umblă cu brandul, la vînzare, prin Golf. Cineva din Dubai şi un membru al familiei regale saudite ar fi interesaţi. Abramovici vinde tocmai pentru că a obţinut un brand. Nu un mit, nu o tradiţie, nu un triumf memorabil. Toate aceste splendori rămîn cu încăpăţînare legate de Manchester United, Juve, Real, Bayern. Istoria fotbalului ascultă de altceva.

Ce caută cineva care oferă peste100 de milioane pe Kaka? Exact ce a căutat şi Abramovici. Brandul. Nu gloria echipei, ci notorietatea globală a ego-ului. Miliardar de nichel şi gaz rămas în Rusia, la afaceri ruseşti, Abramovici ar fi fost un anonim pentru restul lumii. Asta e insupuortabil, în prezenţa unei averi fără limite. Asta urmăreşte şi Mansour bin Zayed al-Nahyan, şeic din Abu Dhabi. Avere 15 miliarde. Nevoie de notorietate nelimitată. Cîţiva ani de megatransferuri la City vor fi deajuns. Toată lumea va auzi de şeic, aşa cum toată lumea îl cunoaşte şi reunoaşte, astăzi, pe Abramovici. Asta costă peste 100 de milioane. Kaka e gratuit.

Începînd cu sfîrşitul

Mitea şi Torje, doi dintre bătrîneii noştri în jur de douăzeci de ani

Un clasament al celor mai semnificative erori colective din fotbalul autohton n-ar trebui să înceapă cu străinii, ci cu Mitea şi Torje. Cei doi sînt cazuri pentru un manual de psihologie a minţirii de sine. În acest manual m-aş include şi pe mine, la categoria: poate alţii văd aur acolo unde eu nu văd decît alamă lustruită.

De îndată ce s-au declanşat isteriile mediatice cu transferurile lui Mitea, la Ajax, şi ulterior cu  Torje, la Dinamo, m-am aliniat la păcăleala generală, străduindu-mă să văd în ei marele talent la vîrsta de graţie. Şi, cum se întîmplă de regulă, cînd toată lumea îţi spune că eşti beat, deşi nu am pus strop de alcool în gură, am adormit ameţindu-mă cu ideea c-am văzut platină, acolo unde nu se găsea decît tinichea.

Mitea şi Torje sînt ecoul tîrziu al legendelor Dumitrache şi Răducioiu. Mitea i-a păcălit pe patronii de la Ajax, fiindcă la Ajax au ajuns la decizie oameni mai uşor de păcălit. Mitea şi Torje sînt - fizic, dar mai ale mental - tiparul vedetelor create la repezeală de presă dintr- un dribling de pomină şi un gol de kinogramă. Ei sînt invenţia precipitată a unei lungi perioade de aşteptare. Tot aşteptînd noi să mai avem un Hagi sau un Dobrin, i-am botezat mari speranţe pe Mitea şi pe Torje.

Mitea şi Torje au început cu sfîrşitul. Au început prin a fi nume, înainte de a fi titulari. Au cîştigat muncind puţin banii pe care Hagi i-a dobîndit abia după douăzeci şi cinci de ani, arînd din greu terenurile de la Real Madrid şi Galatasaray. Iar cînd s-au văzut călare pe movila cu bani, au gîndit că ţin de poale veşnicia.

Mitea şi Torje au beneficiat de un climat de aşteptare specific marilor cîştiguri la loto. Noi, românii, ştim că performerii nu ni se nasc în condiţii favorizante, ci prin hazard. În Europa, nu mai apar de multă vreme mari fotbalişti pe maidane, fiindcă în Europa nu mai există maidane. Cîştigătorul lozului cel mare la loto, deşi ştie că norocul nu e şi o chestiune de merit, e convins că o să-l mai cîştige o dată. Acum, Dinamo umblă să scape de Torje şi de Mitea fără tam-tam. Dinamo ar vrea ca presa să nu mai scrie că Torje a pierdut vestiarul şi că Mitea e codaş la antrenamente.  Doar, doar se vor mai găsi iarăşi fraieri care să dea milionul pe nişte mingicari, de la care nu prea mai aşteaptă nimeni nimic. Cine vrea să le dea celor doi încă o şansă şi un motiv de a voi performanţă, trebuie să le ofere un contract modest, de începători. Unii o iau de la capăt şi la cincizeci de ani. Nu-i nici o ruşine s-o porneşti iar de jos, la douăzeci. Cu condiţia să ştii ce-i ruşinea şi să-ţi placă la nebunie munca. 

Teza la literatura română

El Zorab, de George Coşbuc, asemănări cu realitatea
 
La paşa vine un arab,/ Cu ochii stinşi, cu graiul slab/  - “Sînt, paşă, neam de beduin,/ Şi de la Bab-el-Manteb vin/ Să-l vînd pe El-Zorab.”

Poetul ne prezintă,  cu maxima economie de mijloace, personajele tranzacţiei: cumpărătorul, în persoana bogatului şeic arab, vînzătorul  aflat într-o criză temporară de lichidităţi şi marfa: frumosul pur-sînge El Zorab. “Graiul slab”al vînzătorului e, probabil, dictat de tehnica negocierii, alminteri, se ştie, personajul e extrem de vocal.

“Arabii toţi răsar din cort,/ Să-mi vadă roibul, cînd îl port / Şi-l joc în frîu, şi-l las în trap!/ Mi-e drag ca ochii mei din cap/ Şi nu l-aş da nici mort.”

El Zorab e, într-adevăr, un exemplar reuşit, mîndria hergheliei, inspirînd admiratorilor un devotament necondiţionat, iar în Giuleşti ură şi blesteme.  Şi totuşi, iată că după ce l-a călărit atîta timp, l-a jucat în frîie de aur şi l-a lăsat în trap de Bentley, Stăpînul e nevoit să-l vîndă:

“Dar trei copii de foame-mi mor!/ Uscat e cerul gurii lor;/ Dă-mi bani pe cal! Că sînt sărac!/ Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac”

 O imagine plastică, dar în acelaţi timp o exagerare de dragul efectului dramatic, pentru că am aflat cu toţii între timp de palat şi de butonii cu diamante.

“O mie de ţechini primeşti?”/  “O, paşă, cît de darnic eşti!

Tranzacţia se finalizează rapid, departe de ochii presei, toată lumea e aparent mulţumita, iar “Arabul ia, cu ochii plini/ De zîmbet, mia de ţechini.”
Restul poeziei cade în desuet, se vehiculează noţiuni din secolului 19,  puţin cunoscute azi, cum ar fi dispreţul faţă de bani sau mustrarea de conştiinţă, semn că, oricît ar fi de clasici, Coşbuc sau Caragiale nu sînt şi în intregime de actualitate. Timpul nu cruţă pe nimeni, nici la 28 de ani, nici la 32, cîţi avea Rivelinho cînd s-a transferat la Al Hilal, înainte de a se îngropa ca fotbalist.

P.S.: O observaţie, Mirel: indiferent cît o sa cîştigi la arabi , cineva din anturajul tău va cîştiga mai mult decît tine. Oli, sau vreun Wilhelmson, sau vecinul de peste drum. Nu ai cum să fii mai bogat decît toti ceilalţi. Intotdeauna cineva va avea mai mult decît tine. De aceea gîndeste-te, ce vei face dacă:

 ”Nu vor grăi cu tine blînd,/ Te-or înjura cu toţi pe rînd/ Şi te vor bate, odorul meu,”?

Un sănătos dubidubidu

Oare ce-o fi în mintea englezilor

… Şi uite aşa: în timp ce soarta lui Rădoi în Arabia ne mobilizează toate energiile literare; în timp ce Rada - singularul feminin de la Rădoi - ia Rapidul cu justa convingere că mai rău ca acum nu poate să le fie; în timp ce Taher vrea să-l ducă la doctor pe Copos ca să vadă ce-o fi în mintea acestuia; în timp ce criza ne face harcea-parcea din progresul finanţe-bănci aruncîndu-ne în faţă aiuritoarea problemă: va retrograda Rapidul?, în acest timp englezii ăstia ce fac? Cu tribunele pline şi înfofolite, ei joacă fotbal din secunda 51 (miercuri, în meciul cu Wigan, gol Rooney după o pasă splendidă de la Ronaldo) pînă în minutele 93-94! O spun cu toate riscurile: mă uit la meciurile lor ca la o oază în pustiul saudit. Ce-o fi în capul lor - nu ştiu, le văd driblingurile, fentele, faulturile, golurile. Nu există meci curat-plictisitor, nu mişcă unul în dorul lelii, or fi încă bine plătiţi, or fi ahtiaţi după lire sterline, se gîndesc deja la pensii, dar pe nici unul nu-l încearcă plictisul, lehamitea, iar în tribune nu se sictireşte. În plină criză a miliardarilor, ei joacă un fotbal de milioane.

Şi o statistică personală a golurilor care se marchează acolo în ultimele minute. Nici un meci nu e jucat la 2-0 sau 0-2. Exemple, cîte vreţi. Blackburn are 2-0 în minutul 84 şi Manchester City egalează în minutele 88 şi 90. La 2-0 cu Chelsea, Berbatov mai are chef de 3-0, iar Gerrard prinde a doua bară în ultimele secunde, fiindcă nu suporta un 0-0 cu Stoke City. Miercuri seară, Ferguson se enervează în repriza a doua că e doar 1-0 din secunda 51 şi băieţii o lasă pe Wigan să echilibreze jocul. De ce nu ar fi egalat Wigan în minutul 93 spre 94? De ce? Fiindcă Mourinho zice că azi Manchester United e cea mai bună echipă din lume? Personal, mi-aş dori-o, dar ce facem cu Barcelona? Totuşi e ceva foarte serios în meciurile astea din Premier League: de cînd se pune mingea la centru, ai impresia că fie şi cea mai bună echipă din lume poate fi bătută! Asta îmi place cel mai mult: spiritul calm cu care se contestă orice superioritate, orice ierarhie, orice clasament.

Îndrăznesc să scriu că există şi la noi - un spirit, fireşte, deloc calm, mai degrabă nervos, dar hotărît în negaţie. Am simţit-o - deloc neplăcut - pe pielea mea, săptămîna trecută, cînd am scris aici că îl pun pe Wobay peste toţi stranierii noştri, iar pe Messi şi Gerrard înaintea lui Ronaldo. Dacă am găsit sprijinul a trei cititori pentru Messi şi Gerrard, contra unul pro-Ronaldo, cu Wobay am cam dat-o în bară. Durden punea pe primele trei locuri numai jucătorii de la CFR Cluj. T@V era mai argumentat şi de luat în seamă: “Wobay nu poate fi cel mai bun atîta timp cît nu reuşeşte pasa filtrantă… pînă să intre Costea în ofsaid; cînd o s-o dea şi pe aia, nu o să mai fie nici un dubiu”. Un Decebal îl contrazicea: “Nu Wobay e pus să dea pasa filtrantă, Dorel tre’ să facă asta”… Fiindcă detest unanimităţile şi respect toate dubiile, emit un sănătos şi constructiv dubidubidu.