December 2008 ↓

Ieri la Timişoara, azi în toată ţara

Unii, cînd cumpără o Universitate, se socotesc din oficiu academicieni

L-am ascultat, la una din emisiunile lui Horia Ivanovici, pe veşnicul supărat Marian Iancu, numărîndu-i, ca la o slujbă de decimare rituală, pe cei care ar fi avut un cîştig din depunctarea şi din necazurile cu UEFA ale Timişoarei. Marian Iancu l-a ridicat la gradul de mareşal al maşinaţiunilor pe însuşi Mircea Sandu. Acesta ar fi fost, pasămite, plătit în 2005, cu bani frumoşi şi cu martori urîţi, de Marian Iancu pentru protecţie. Altfel spus, cu tradiţionala taxă mafiotă de omagiere a naşului şi de statuare a condiţiei de fin.

Cum se ştie, în mafie orice denunţ e şi un autodenunţ, iar un act de curaj seamănă perfect cu o mărturisire de prostie. Din modul patetic în care Marian Iancu îşi proclama slăbiciunile ca pe nişte virtuţi, realiza oricine cît de jos pot coborî, la ananghie, înălţaţii cei mari ai fotbalului. Jos de tot. De fapt, în nevoia sa de victimizare, Marian Iancu se mărturisea, cu un glas de apostol al inocenţei şi onestităţii, cît de nepriceput fusese şi încă mai e într-ale fotbalului de table şi de celular. Nepriceput, ca orice bogătaş care la cumpărarea unei universităţi se crede şi cel mai deştept dintre profesori.

Doctorand prin tragere la sorţi în materie de tranzacţii şi finanţe - pînă la ce nivel, ne va spune DNA-ul - Marian Iancu e un modest felcer de mahala în clinica relaţiilor interumane. Nu zbiară, nu se zborşeşte, ca grobianul nostru cioban, cu palat, la instituţiile statului, nu înjură ziariştii ca barbugii şi nu face caz de puterile sale de vechil de echipă, dar în dedesubturile minţii sale Marian Iancu dospeşte aceleaşi convingeri de ales definitiv al soartei, de exceptat de la cele simple şi fireşti în societate. Ce-i la Timişoara, a fost de fapt în toată ţara. La Timişoara, un escroc a plătit româneşte, cu cîţiva arginţi, nişte lichele locale, ca să-i poată şantaja mai apoi pînă în curte la UEFA pe fraierii îndulciţi la proprietatea şi la pedigriul clubului.

Rar mi-a fost dat să aud o voce mai spăşită şi totodată mai plină de sine, ca vocea de televiziune a lui Marian Iancu. Ce ascunde în fapt acest glas de heruvim naţional ne-o pot spune însă Uhrin, jucătorii îndelung neplătiţi ai Timişoarei şi administratorii oraşului, hărţuiţi de ani buni cu pretenţiile de păstor al tuturor adevărurilor de Marian Iancu. Domnul Iancu tînjeşte de fapt să-şi facă duşmani de elită între tigri şi lei, dar e mîncat de viu de şobolani. Cam pe aici e cauza cauzelor la Timişoara, la diferenţa dintre junglă şi gaura de mîrtani. 

Golani, nu mafioţi

Diferenţa nu-i doar la dicţionar, ci şi la banii cu care se statuează poziţiile în gaşcă

M-am născut şi am copilărit într-un cartier, nu într-o mahala. Cartierul e o comunitate bine definită, cu o anume conştiinţă a alcătuirii sale. Mahalaua e o vraişte umană. Golanii din cartierul meu aveau un limbaj vitriolat, spurcat şi primitiv, se mai spintecau între ei la barbut şi pentru femei, dar nu ajungeau niciodată la revolver şi la crimă. Nu se constituiau niciodată într-o structură mafiotă dură, cu legi interne teribile, fiindcă erau fuduli şi individualişti. Golanii ţin de o gaşcă, însă nu şi de un şef.

În vorbirea liberă, de gaşcă, din înregistrările DNA, i-am recunoscut, cu un pic de melancolie tîrzie, pe golanii cei mari ai cartierului meu. Golanul are gură bogată şi rea, e om de cuvînt numai cu alţi golani, se dă unic pînă şi la closet, se laudă cu  regulile sale de viaţă, iar cînd e la ananghie face urît. La Kalaşnikov însă nu ajunge niciodată. Golanul căzut e de toată sila, pentru că nu are nici un pic de demnitate. Nu că ar fi avut-o, cînd era în bani, dar la calicie asta se observă întîi, un caracter mic şi de tot rîsul. În cartierul meu, golanii scăpătaţi mai şi cerşeau.

Fotbalul nostru colcăie de golani. Cei cîţiva ambiţioşi din provincie, care au venit cu un nume bun şi urcă în prima Ligă cu o idee de moralitate dobîndită în familie şi în anturajul de tîrg în care s-au format, îşi dau curînd seama de cultura de gaşcă din fotbalul bucureştean. Unii se contaminează imediat de la interesele găştii, alţii luptă să-şi păstreze mersul drept, dar ştiţi cum e: chiar dacă nu calci în rahaţi, cînd sînt la tot pasul şi trebuie să mergi împleticit, începi să puţi.

În dialogurile de şanţ şi de pîrnaie dintre Gigi Becali, Piţurcă, Mititelu, Lăcătuş, Doboş şi Rădoi am regăsit scene clasice din repertoriul de stăpîni ai campionatului al unor Pinalti, Neţoiu, Dinel Staicu, Corleone, Turcu şi Borcea. Dar şi contribuţii lingvistice de bordel ale unor antrenori şi ţuţări rătăcitori. Pînă la limbajul controlat şi plin de subînţelesuri al mafiei e însă un drum lung.

De aceea vin şi zic că e exagerat să-i înălţăm pe nişte golani cu dovezi de golănie groase, publice şi inventariate oficial la rangul de mafioţi. Diferenţa nu-i doar la dicţionar, ci şi la banii cu care se statuează poziţiile în gaşcă. Ciubucuri, faţă de sumele rulate în mafii. Pariuri banale la partide table şi de pocher jucate cu şpriţul în nas. Regret, dar România e şi aici în coada Europei. Cum să te lauzi cu o mafie, cînd nu se trage niciodată cu mitraliera şi nici o maşină de procuror nu explodează?

Splendoare în iarbă

Fraierii suferă în tribune pentru nişte meciuri aranjate. O dată cu stenogramele DNA, fotbalul nostru intră în zodia suspiciunii.

Un Steaua-Rapid în două mii şi ceva, nu are importanţă. Dacia break a Televiziunii Române intră pe poarta de la sere a stadionului Steaua şi încearcă să treacă  printre suporteri. În maşină sînt regizorul transmisiunii, un cameraman, şeful de producţie şi, bineînţeles, şoferul. Oameni obisnuiţi, cu un standard de viaţă asemănător cu cel al suporterilor printre care Dacia încearcă să se strecoare. Deodată încep înjurăturile, pentru că nici atunci televiziunea nu era prea iubită de galerii. Cu faţa schimonosită de ură, un voinic îşi scoate geaca, şi-o înfăşoară pe braţ şi sparge cu cotul geamul din dreapta faţă, după care îi trage o directă în nas regizorului Dan Grosu. Un om pe care nu l-a văzut în viaţa lui, care nu i-a făcut nici un rău şi care după meci ar fi vrut să se întoarcă acasă. Lovitura are forţă şi precizie, iar regizorul se trezeşte întins pe iarbă, cu faţa plină de sînge, ascultînd întrebările medicului de la Ambulanţă, care se suprapun cu anunţurile făcute de crainicul stadionului. Mai e puţin şi începe meciul.

Uite pentru ce, voinicule, i-ai spart faţa lui Dan Grosu! Luaţi aminte, voi, cei care sînteţi în stare de orice pentru “băieţii care a jucat bine, da’i-a bătut scîrbile alea!.” Ideea pentru care sînteţi gata să faceţi puşcărie nu mai există. Totul e fals şi contaminat de bani, vanităţi, fraudă.

Ideea pentru care omul obişnuit vine la stadion e falimentată astăzi de dezvăluirile DNA, care poate că pînă la urmă nu vor avea cine ştie ce efecte juridice. Însă în plan emoţional consecinţele sînt dramatice. Mergem la stadion ca să ne bucurăm cînd ai noştri sînt mai buni decît ceilalţi. Dar dacă ceilalţi vin cu echipa a doua?

Un mare semn de întrebare atîrnă peste scuza că echipele au fost stimulate să joace corect. În sezonul trecut, Dacia Mioveni a venit în Ghencea fără 8 titulari, că doar “şi Mioveniul e tot a mea.” Cu o etapă mai devreme, Dorinel Munteanu fusese demis după un FC Vaslui -Steaua care i s-a părut suspect patronului Porumboiu.

Stenogramele deconspiră, în toată splendoarea lor, fariseii din fotbalul nostru şi ne dau dreptul (de care chiar nu aveam nevoie) de a suspecta orice şi pe oricine.

Şase antrenori

de Răzvan Prepeliţă

-  Vă rugăm, domnule Gigi, ne acordaţi o întrebare pentru suporterii boboci ai Stelei? Să zicem, despre antrenor!
- Păi un antrenor trebuie să fie cinstit, să fie ascultător, creştin …

- Nu cum să fie! De exemplu, ceva de genul, cum să zic, cîţi antrenori pot fi înhămaţi la Steaua!
- Deci, doi antrenori!

- Cam ceva de genul ăsta! Întrebarea să fie: “Cîţi antrenori pot fi înhămaţi la Steaua într-un an?”.
- Doi! Doi antrenori!

- Dar să întrebaţi dumneavoastră! Înţelegeţi? Şi eu vă filmez! Eu vă zic: “Întrebarea dumneavoastră pentru suporteri este …” şi dumneavoastră spuneţi: “Cîţi antrenori pot fi înhămaţi, maxim, la Steaua într-un sezon?”.
- Doi antrenori frumoşi!

- Deci, maxim doi antrenori!
- Maxim doi şi şase!

- Aşadar, eu voi zice: “Întrebarea dumneavoastră este …” şi atunci dumneavoastră întrebaţi: “Cîţi antrenori pot fi înhămaţi, maxim, la Steaua pe sezon?”.
- Deci, maxim şase antrenori!

- OK! Acum, dumneavoastră spuneţi întrebarea!
- Aşa, şase antrenori!

- Nu! Întrebarea dumneavoastră va fi: “Cîţi antrenori pot fi înhămaţi, maxim, la Steaua într- un campionat?”.
- Şase!

- Ăsta e e răspunsul! Dumneavoastră trebuie să ziceţi întrebarea pe care am spus- o eu!
- Întrebaţi-mă!

- Atenţie! Motor! Domnule Gigi, întrebarea dumneavoastra pentru suporteri este …
- Şase antrenori!

- Dumneavoastră tot nu m-aţi înţeles!
- Păi, normal că nu! Despre ce e vorba în fotbalul ăsta? Că eu nu pricep!

* Adaptare după filmuleţul de pe youtube, “Şase cai”.

Obiectivul suprem

Ce m-a enervat cel mai mult în 2008?

Dacă s-ar inventa o anchetă la sfîrşit de an cu întrebarea omenească: “Ce v-a scos cel mai tare din sărite în 2008?”, nu m-aş lansa, cum ar fi poate normal, în a numi 0-3 cu Lituania, locul 21 în clasamentul FIFA, dezastrul din cupele europene; Nu aş mai începe în ordine alfabetică cu A - Argăseală, B (se ştie care B…), C - Copos, D - ei, care D? E unul singur cu doi de D… Nu. Ar fi prea banal şi chiar neadevărat. Nici o persoană, nici un scor, nici o brambureală de joc din Ghencea, Ştefan cel Mare sau Giuleşti nu m-a scos din sărite ca expresia unanim acceptată: “Să nu ne facem de rîs!”. Ea a bîntuit în toate sporturile noastre competitive, dar parcă nicăieri la intensitatea din fotbal. La naţională, după Europene, unde “orice s-ar spune, nu ne-am făcut de rîs”. Am “pus-o” cum se cuvine, citîndu-i astfel pe toţi cei care confundă rezultatele cu maniera. Am auzit-o în Liga Campionilor, rostită spontan, cu mult tremurici şi oarecare îndreptăţire, cînd îţi apăreau în faţă Bayern şi Lyon, Chelsea şi Roma… Nu mai ţin socoteala de cîte ori a apărut în meciurile din Cupa UEFA. Să nu ne facem de ha ha era obsesia totală şi iradia, zău aşa, duioşie.

Şi mai enervant era că după fiecare eşec - nici unul la scoruri catastrofale - se trecea la o satisfacţie plină şi liniştită: nu ne-am făcut de rîs. Se atinsese, mă înţelegi?, obiectivul suprem, căci oameni sîntem (nu am găsit altă rimă, vorba lui Mircea Diaconu în scheciul nemuritor cu Caragiu…). Apogeul a fost atins - şi chiar că nu mă aşteptam - la ultimul meci al Clujului cu Chelsea, cînd oameni serioşi precum cei doi Mureşeni (calful şi şeful) au tradus expresia prin spaima “de a nu lua 6-7 goluri”. Acesta era mentalul după un start foarte bun? Dar chiar dacă nu au încasat 6-7 goluri, care a fost concluzia mulţumită, blajină şi banală: “Nu ne-am făcut de rîs!”. Ei, da! Personal, îmi vine să fac ochii mici şi să dau în plîns ca Stan la orice boacănă a lui Bran…

Merg mai departe cu ancheta mea şi mă întreb graţios: ce ţi-ar plăcea cel mai mult în 2009? Voi fi suprarealist: pe toate stadioanele noastre, în loc de “Hoţii, hoţii!”, în loc de “De-mi-si-a!”, să se fluture batiste albe! Ştiu că mă fac de rîs cu această viziune, dar nu-mi pasă. De ce nu aş fi şi eu, o dată pe an, arogant?

Management în saivan

Becali a greşit iar: nu trebuia să se întrerupă din oierit şi nu trebuia să se apuce de fotbal
       
Confuzia a adus fotbalul românesc de club în saivanul rezervat bipedelor prost dotate pentru jocul cu mingea. Dacă are impresia că Steaua în varianta Becali ‘a adus 7 cluburi româneşti în Europa’, marele oier recidivist se înşală. Un calcul mult mai la îndemînă ar trebui să lămurească rolul Stelei în dispariţia echipelor româneşti de club din Liga Campionilor. Cu siguranţă, implozia nu poate fi explicată de cele 4 puncte adunate de CFR Cluj.

Nu mă interesează succesul Stelei. Mă interesează, în schimb, alte două lucruri, cumva mai importante şi vădit inaccesibile lui Becali: decenţa fotbalului jucat de Steaua şi bunul simţ minim în management-ul românesc. Prima temă e demult uitată sub declaraţiile ruginite cu care Becali întîmpină orice: un egal scremut, un triumf la Vaslui sau o un dezastru în umbra Fiorentinei. A doua temă e practic distrusă de practicile nesancţioante ale lui Becali, în calitate de patron al clubului, al Federaţiei, al Codului Penal, al DNA-ului şi al întregului sistem legal din România. Aici meritele sînt împărţite. Statul şi instituţiile s-au făcut saltea şi apoi preş sub pasul marelui patron. Partea lui Becali e, însă, fecundă şi plină de anarhie veselă. Dorinel Munteanu dat afară după 8 meciuri şi înlocuit la telefon de Lăcătuş, primul concediat sub listă, e o ispravă penibilă. Din păcate, e şi un model.

Nu e nimic de înţeles în impostura gureşă a lui Becali, dar tocmai acest gen de exhibiţionism anapoda explică misterul lipsei generale de randament al jocurilor sportive, economice şi politice de prin partea locului. Cu Becali înrămat între modelele şi sfătuitorii tv ai naţiei, orice devine posibil, mai bine zis orice nerozie devine legea pămîntului. Ministerul Inepţiei ajuns sub Becali principala agenţie executivă naţională va binecuvînta colacul de salvare cu plumb, va da o comandă enormă de uşi cu clanţe desenate şi va reuşi, în cele din urmă, cele două performanţe la care lucrează de un amar de ani: transferul lui Rădoi şi victoria în Liga Campionilor. Amîndouă pe acelaşi tărîm: în saivan.

Echipe care nenorocesc fotbalişti

La Steaua, ideea de echipă e lipsa de demnitate a individului

Adevărata problemă la Steaua nu e că s-au făcut achiziţii proaste. Achiziţiile proaste sînt consecinţa felului bezmetic în care patronul conduce clubul, nu cauza.  S-au adus jucători cu frica de a nu greşi. Or, condiţia dintîi a greşelii e teama, decizia apăsată de complexe şi pripeli.

Buni sau foarte buni la formaţiile de unde au fost cumpăraţi, cei mai mulţi din jucătorii români şi străini s-au stricat la Steaua. Unii definitiv. Toate discuţiile despre adaptare sînt prostii. Nimeni nu se adaptează la dictatură. Unii rezistă mai mult, alţii se pierd de la prima întîlnire cu ciudatul, dar tot neadaptare la om se cheamă. Nu la sistemul de joc sau la public nu s-au adaptat ei, ci la Gigi Becali.

La ce sistem de joc să se fi adaptat, dacă n-a existat niciunul? Poate un jurnalist de sport sau un antrenor să numere particularităţile de teren ale Stelei şi modul în care s-au constituit ele într-un stil? Jocul Urziceniului îl recunoşti, jocul Clujului are o definiţie, poate fi povestit. Există un marcaj la caracter în jocul Galaţiului, la fel cum există unul şi în acela al Craiovei. Felul de a fi şi de a profeţi al lui Gigi Becali, voluntar, exaltat, paranormal e bun pentru începutul lucrurilor. Steaua e echipa care nu poate să continuie ce a început pentru că exaltarea e ca un drog, dă un avînt, un plus de participare o vreme, după care urmează sevrajul. Jucătorii care pleacă de la Steaua, jucătorii ar trebui să treacă printr-un spital de recuperare psihiatrică.

Eu, unul, n-aş putea sta nici o zi alături de un şef care zbiară, care se schimonoseşte cînd îmi vorbeşte, care face tot timpul caz de banii lui şi care de fapt n-are pic de respect pentru individ. Pentru Gigi Becali, fotbaliştii nu sînt oameni, sînt proprietăţi. Pe proprietate poţi să şi scuipi şi nu reacţionează. Astăzi, pe cîţiva din fotbaliştii terminaţi de Steaua poţi să scuipi, şi nu protestează. Banii lui Becali i-au nenorocit. Eu, dacă aş fi insultat, aş face moarte de şef. Rada, Cristocea, Arthuro şi toţi ceilalţi scuipaţi cu vorba de Becali sînt firi slabe. Au preferat să se rateze, decît să aibă o răbufnire de demnitate. La Steaua, ideea de echipă e lipsa de demnitate.

Marea performanţă e o lucrare de bisturiu, nu de topor. Veniţi pentru bani şi cu amăgirea unor cariere europene, toţi jucătorii aduşi de Steaua s-au ratat. Unii molipsiţi de entuziamele pravoslavnice ale lui Becali au jucat la rupere şi pentru că n-au avut fibră dură, s-au rupt şi n-or să se mai repare în veci. Pleşan e cazul de manual. Alţii s-au îndulcit la aşteptatul pe bani şi asta i-a scos din sport. Toate ratările însă au la Steaua o pricină comună: vinovata nepricepere la oameni a patronului.

Singur acasă

Gigi Becali greşeşte. Pe banii lui nu poate ce vrea cu Steaua. Istoria cere respect şi răspundere

Cosmescu a avut dreptate la GSP TV: niciodată Steaua nu a arătat atît de rău ca miercuri seară. Cu prea puţini jucători pe bancă, dar cu prea multe ifose în lojă, imaginea ei a fost dureros de urîtă, consecinţa normală a incompetenţei. Deocamdată îl scoatem din propoziţie pe Dorinel Munteanu care are totuşi o vină, aceea că a venit la Steaua. E prea trist şi umilitor momentul ca să vorbim de schimbări de lot, de management sau de proprietar, de asta se ocupă generalii. Două observaţii totuşi despre altfel de schimbări, cele din repriza a 2-a: expresia de uşurare de pe faţa lui Semedo cînd a fost scos de pe teren, fericit că a scăpat de corvoada neputinţei sale înainte de a se scăpa pe el, şi ieşirea triumfală din scenă a lui Golanski, cu bezele fără număr galeriei, de parcă ar fi fost omul meciului şi nu omul în minus .

Domnul patron ne cere să-i fim recunoscători pentru că nici nu visam să le vedem în Ghencea pe Real sau pe Lyon. Adică fără dumnealui nu ar fi venit pe Steaua echipe celebre. Ne permitem să-i atragem atenţia că Steaua a existat şi înainte de 2003. Nu vorbim de finalele din ‘86 sau ‘89, alea au fost pe vremea comuniştilor şi generalilor. Mai încoace, prin ‘94, ‘95 sau ‘96, adică într-o perioadă cînd Babiuc era muuuult mai interesant decît Steaua, veneau în Ghencea nişte echipe care se chemau Juventus, Benfica, Atletico Madrid şi chiar Borussia Dortmund, care avea să cîştige Liga Campionilor în sezonul în care a jucat la Bucureşti. Ca şi Juventus de altfel.

Şi ne mai spune domnul patron şi adept al voluntarismului că la dumnealui acasă face ce vrea, adică pe banii lui conduce Steaua aşa cum crede de cuviinţă. La prima vedere e corect. Dar Steaua mai înseamnă şi poveştile despre Hagi, Lăcătuş, Tudorel Stoica, amintirile despre Constantin, Apolzan sau Creiniceanu, într-un cuvînt, istorie. Iar istoria cere respect şi răspundere. Steaua nu e o afacere de familie, ce se întîmplă acolo interesează şi întristează milioane de români. Sînteţi acasă, domnule patron, dar nu singur.

După un dezastru

Pe cine să mai luăm în serios?

Cea mai tare replică din ultima săptămînă a fost pentru auzul meu aceea a lui Giovanni Becali, în studioul GSP TV, cînd, mai mult bonom decît indignat, le-a spus lui Costin Ştucan şi Decebal Rădulescu: “Voi de 6-7 ani îl luaţi în serios pe Gigi!”. Ambii noştri confraţi au tăcut mai mult amuzaţi decît speriaţi în faţa unei perspective într-adevăr, necunoscute. Vărul glumea, vărul nu glumea? De luni de zile nu mai pun pe hîrtie numele acelui castelan de pe Aviatorilor, fiindcă îmi ziceam că îi fac un prea mare serviciu în opera de popularizare după care e hămesit; în nici un caz nu-mi trecuse prin minte ipoteza zguduitoare a vărului său: ea ne făcea pe toţi de oameni fără humor. Recunosc că am luat-o în serios ca ori de cîte ori mi se spune în faţă că-s prost; fusesem pînă atunci papagali, hahalere, dar chiar atît de lipsiţi de inteligenţă? A doua zi, înaintea meciului cu Fiorentina, patronul susţinea că “Steaua va fi singura echipă românească în cupele europene”. L-am ascultat pe Don Giovanni şi bine am făcut. Steaua, miercuri seară, nu ar fi putut nici măcar să-şi ia revanşa asupra Sportului Studenţesc. Nimic nu mai e de spus, de analizat, de ironizat, de înfierat, decît riscînd a fi spirituali în faţa unui dezastru. Sau a unei drame - cum bine zicea MM Stoica. O dramă dincolo de fotbal: a incompetenţei chiar în lăudăroşenie. O vedem peste tot.

Problema mea - pardon de expresie, dar aşa se zice în lumea tot mai bombastică - este pe cine să mai luăm în serios în acest peisaj după o bătălie în care am pierdut toate cele 7 echipe în competiţiile europene? Dacă cel mai bogat şi cel mai puternic om din România - care nu ştia ce-i locul 2 - s-a dovedit 99% o hahaleră, ce facem cu preşedintele Ligii, al cărui oracol profesionist prevedea că măcar în Cupa UEFA ne calificăm cu toate 5? Ce facem în faţa acestui dinamovist - prea fericit de eşecul Stelei - care, după ce ne-a anunţa în tur că echipa va avea un atac letal, şi am văzut cît de letal a fost, acum îşi anunţă adversarii să se concentreze pentru locul 2 în campionat? Nu poate nimeni dintre cei care le ţin microfoanele unor căpoşi sau tahericardici ca să-i auzim în integralitatea obscenei lor fudulii săi întrebe brusc, simplu şi naiv: vorbiţi serios? Atît. Nu mai mult. Să vedem ce efect produce… La urma urmei, singurul bine verificat în seriozitate este Dan Petrescu. De pildă, el susţine că CFR Cluj e cea mai bună echipă din ţară, iar Urzicenii lui sînt doar buni. Îl cred.

Petrescu, singur la Londra

Românul şi-a dat doctoratul la microfonul televiziunii engleze

CFR a jucat bine 70 de minute, dar a căzut la limita de avarie în ultimele 20 de minute. Rezultatele şi consecinţele sînt, în serie, semi-performante, un pic dincolo de linia care desparte rezistenţa de iniţiativă. 1-2 cu Chelsea, după 180 de minute mult mai echilibrate decît ar fi fost de crezut şi un gol cusut din mişcări de mare calibru. Apoi, primul club din România care dă, după un amar de ani, senzaţia că ştie şi poate ceva în fotbalul superior european. În sfîrşit, adjudecarea problemei fundamentale de management în fotbalul intern, unde modelul Becali e de acum demonstrabil depăşit.

Însă, profesionismul românesc integral a fost ilustrat, marţi seara, la Londra, nu la meciul, ci în marginea meciului de pe Stamford Bridge. Dan Petrescu a fost adus de canalul ITV1, care a transmis meciul, a stat pe scaun cu o privire lucind de inteligenţă, a vorbit curat şi precis engleza tehnică a antrenorului competent şi a dominat tehnic, de la un cap la altul, discuţiile. Dan Petrescu a jucat 200 şi ceva de meciuri pentru Chelsea. Dar “urziceneanul” care a luat loc în studioul de televiziune nu era un ex-jucător nostalgic, ci un om de fotbal complet. I-am vazut comentînd pe Hasselbank, Desailly si Zola, toţi veterani chelsişti, dar diferenţa e ca de la şuetă la doctorat. În 20 de ani de fotoliu tv, i-am văzut comentînd şi pe aşa numiţii “pundits”, clasicizaţi la televiziunile britanice, şi nu cred că Petrescu e mai jos de locul 3.

Ce a spus Dan Petrescu nu a fost revoluţionar sau retoric. A fost exact şi convingător, aşa cum pot fi în fotbal doar cuvintele unui om care înţelege dinăuntru fiecare mişcare şi fiecare suflare a unui meci. Petrescu şi-a avertizat gazdele că, după pauză, Chelsea va avea o surpriză şi CFR l-a confirmat. Dar nu asta a fost remarcabil. Dan Petrescu e captivant pentru că amestecă pasiunea şi cunoaşterea, într-un fel de a vorbi despre fotbal care e aproape totuna cu a juca fotbal cu mintea. Petrescu face poftă de fotbal gîndit, disecat şi explicat, aşa cum deschid apetitul marii chefs ai telviziunii franceze. Îndrăzneţ, isteţ, fără fudulie şi tobă de carte, Perescu a lăsat impresia, la Londra, că România trebuie să aibă o presă sportiva imperială şi manageri enciclopedici. Din fericire, Petrescu s-a prezentat singur la Londra.