November 2008 ↓

Nici vicioşi, nici trădători. Doar fotbalişti

Cine, de la Dinamo, mai are şi alte argumente, decît banii?

Fotbaliştii sînt doar prin excepţie nişte minţi luminate. Nimeni nu discută condiţia mentală a fotbalistului. Ar însemna să amorseze un subiect social îngrijorător, care nu prea are soluţie. E mai bine pentru toată lumea ca fotbaliştii să fie foarte inteligenţi doar în arenă. Şi în alte confruntări atletice se cîştigă banii cu găleata, dar în box, în luptele din categoria “sporturi extreme” şi în fotbal relaţia cu cîştigul e la jumătatea distanţei dintre sclavie şi şantaj..

Tot ce declară de ani buni încoace fotbaliştii români, la promovările în echipe mai mari, la transferuri, înainte de meciuri, după meciuri, în situaţii conflictuale şi, în general, cînd sînt solicitaţi să deschidă gura, sînt vorbe goale şi proaste, niciodată filtrate prin gîndirea proprie. Spun şi ei ce au auzit că zic alţii şi ce le impun şefii să spună. Repetă, ca nişte papagali, frazele calpe ale unor patroni, nu cu mult mai deştepţi. Poate mai deştepţi în afacerile cu betoane, vinuri şi butelii, dar în rest indivizi limitaţi şi trufaşi, convinşi că trabucul, ochelarii negri şi maşina scumpă îi fac mai marii ţării şi lorzi cu dispensă de studii.

Pulhac, Torje, Ropotan şi Lucian Goian au devenit un caz naţional datorită primitivismului pedagogic al şefilor lor. Clubul a ratat prilejul de a-i trezi, nu din beţia cu vin, ci din otrava mult mai rea a ideii că, uite, au ajuns cineva fără şcoală, fără cei şapte ani de acasă, ignorînd legile, fiscul şi urbanitatea. Era ocazia perfectă ca nucleul de infantili să fie întors spre cauze mai bune, printr-o discuţie relaxată, dar conţinînd un angajament moral mai sigur decît unul de contract. Patronii însă au dat cu bîta, fiindcă alt instrument psihologic n-au ţinut niciodată în mînă.

Ce-i de aşteptat în relaţia dintre nişte tineri care se exprimă numai cu crampoanele şi nişte finanţatori care se exprimă numai cu forţa? Scîntei, resentimente, umoare rea. Cine e persoana de la Dinamo care mai are şi alte argumente decît banul? Ce altceva ştiu să aibă din banii lor, mulţi şi mai degrabă nemunciţi, alde Pulhac, Torje, Ropotan şi Lucian Goian decît ce au văzut că au toţi fotbaliştii: curve, beţii, maşini de neamuri proaste şi celulare cu diamante? La banii pe care-i cîştigă de la douăzeci de ani un fotbalist de prima ligă, acesta n-are nici o şansă de a scăpa cu mintea întreagă la treizeci. Scapă doar cei care au veghea unui tată sau prietenia unui antrenor lucid, fără acrelile tîrzii ale meseriei.

Ar trebui făcută statistica ratării din fotbalul românesc, ca să vedem că şi aici suntem fruntaşi, nu numai la cel mai mic consum de săpun pe cap de locuitor.        

Cînd se transformă ştiinta în viciu?

Atunci cînd Pulhac îşi rupea genunchiul pentru Dinamo era un măscărici?

Acoperit! Descoperit! - suna comanda guturală a caporalului, iar noi ne puneam sau ne dădeam jos boneta într-un exerciţiu imbecil de supunere şi umilinţă. Se numeşte instrucţie şi e ceea ce s-a întîmplat cu Steaua şi CFR în rol de recruţi cu capetele tunse chilug.

Cît erau ele de comuniste, de departamentale şi de mijloace de propagandaă în mîna  dictatorului, Steaua, Dinamo şi Universitatea Craiova ajungeau în semifinale, în finale, ba le mai şi cîştigau, de ne făceau să ne simţim mult mai aproape de Europa decît o fac hibrizii de azi, îngenuncheaţi înaintea  norocului, ca Zapata la Munchen.

E clar că sîntem de 18 ani pe un drum greşit. Am acoperit blaturi ca să descoperim cum răsar din pămînt palate de crystall, unul după altul. Construim consilii de administraţie din veri, unchi şi bodyguarzi ca să transferăm cetăţeni cu legitimaţii de fotbalişti, care se plimbă ca Semedo, cu un aer uimit şi admirativ prin expoziţia de fotbal de pe Allianz Arena. Alergăm cu valize de bani după alţii, în loc să îi creştem pe ai noştri şi, bineînţeles, că nu avem timp să înţelegem şi să aplicăm ideea fundamentală care ne guvernează  piaţa şi viaţa: cîştigă cel mai iute, cel mai puternic şi cel mai deştept.

Deci: cu aerul nătîng al fătucilor port-microfon chinuite de angoasa că Totti nu a auzit de Dracula, cu agresivitatea lipsită de sens a galeriilor care terorizează călătorii şi comentatorii prin trenuri şi cu grobianismul lui Ionuţ Popa, emitentul unei declaraţii de rahat, mă întreb: cînd Pulhac îşi rupea genunchiul pentru Dinamo era un măscărici?

Dar în care moment, specialiştilor, cunoscătorilor şi consumatorilor fruntaşi, macheala se transformă  din ştiinţă în viciu?

… Acest paralizant 0-2

Discuţiile bazate pe “dacă” le numesc daco-române

În vîrtejul de lamentări şi huiduieli deja banale, dar de care nu ne-am săturat căci nici nu avem cum şi de ce, opinia cu cel mai inutil coeficient de adevăr şi dreptate mi se pare a fi aceea a lui Imi Ienei, la care nimeni nu s-a oprit: la Munchen, nici o echipă românească nu ar fi putut face faţă furiei cu care a jucat Bayern. Ea m-a silit să mă întreb în limba maternă: da’ ce v-a apucat, domnilor, să vă omorîţi pentru 3-0? După cum îmi face o anumită plăcere să recunosc că reacţia clujeană la 0-2 mi-a dat un fior. Cine de la noi se mai omora la 0-2 în minutul 24? Sătul de orice teorii bazate pe celebrul “dacă” - le numesc de altfel teorii daco-române -, nu mai pot să discut decît pe scoruri şi minute. Steaua a fost învinsă în 14 minute, între minutele 57 şi 71, precum un Gaz Metan în Ghencea, după ce a primit primul gol. Clujul a luat-o tot în 14 minute, numai că acolo am avut şi meci pînă la 3-1 în minutul 64. Nu e necesară multă filosofie ca să observăm că ambele noastre echipe, evitînd, sărmanele, finaluri incendiare, au fost doborîte în prima oră de joc. Cu furie la Munchen, cu calm şi seninătate la Cluj, unde elanul naiv al CFR-ului s-a lovit crud de inteligenţa bătrînă a italienilor tottialitari. Singura deosebire semnificativă între Steaua şi Cluj a fost reacţia la 0-2. Iar dacă la 2-0 facem bancurile cunoscute, la 0-2 nu mai ştim să rîdem creator şi ne cam cad pantalonii.

Ca unul care nu mă tem că mi-aş plictisi cititorii de cîte ori am scris că nimic nu e mai important decît ce fac echipele noastre la 1-0 sau 0-1, îmi fac datoria de a semnala că a venit şi vremea lui 0-2. Nu în cupele europene, ci în campionatul ăsta aflat în sărăcie de surprize. Liga Campionilor, cu fascinaţia exercitată de Ribery şi Totti, ne împiedică desigur să vedem micuţul fenomen care a avut loc în etapa trecută. Micuţ, micuţ, dar cît se poate de drăguţ: în două meciuri disputate între echipe cu ceva pretenţii, s-a întors acest rezultat de 0-2, socotit îndeobşte paralizant. În Giuleşti, Vasluiul a egalat după pauză Rapidul prea euforic, iar la Piteşti, Argeşul a knockoutat Oţelul, care părea că are meciul în buzunar, după o primă repriză excelentă la nivel românesc. Poate ştiu statisticienii Gazetei de cînd nu s-a mai întîmplat asta în campionatul nostru. Eu mă întreb cînd se va mai întîmpla! Sînt naiv? Lăsaţi-mă în durerea mea.

Legendinho

Pe cînd Steaua îşi căra anchiloza la Munchen, la Florenţa se săvîrşea un miracol

Bayern - Steaua a demonstrat sever care e diferenţa între performanţă şi subdezvoltare. Lecţia e mai puţin instructivă la capitolul Bayern: o superechipă propulsată de suprangajament fizic şi moral. Perfecţiunea se comentează singură. Cine vrea să admire standardul Bayern n-are decît să urmărească viitorul meci al acestei echipe pe care multă lume începe prin a o detesta şi sfîrşeşte prin a o respecta. Capitolul Steaua e incomparabil mai  comentabil, pentru că mizeria se lasă descrisă amănunţit. Diferenţa umană şi sportivă a fost enormă. Steaua a adus la Munchen exemplarul complet al enciclopediei limitelor, în traducere românească. O echipă fără participare atletică, slujită de un lot uriaş în presa locală şi mărunt în arena reală, pregătită de cel mai nou antrenor temporar din rezerva de cadre Becali. Nu mai e loc de patriotism în faţa acestei lecţii de subperformanţă: a ţine cu Steaua pentru că e Steaua sau pentru că e o echipă românească e tot o subperformanţă.

Cel mai important lucru al serii în care Steaua şi-a tîrît anchiloza la Munchen a avut loc în altă parte şi ţine de cealaltă parte a jocului de fotbal: de miraculos. Juninho Pernambucano a reapărut pe un teren de fotbal, la Florenţa, cu silueta lui de grămătic îndesat şi a lovit migea după reguli necunoscute printre noi, aici şi acum. Juninho face asta în mod repetat şi din ce în ce mai sigur, cu o măiestrie care a transformat miracolul în rutină. Cele două bare de la Florenţa au avut ceva misterios şi nedrept faţă de cursul normal al fotbalului pe care îl cunoaştem, atît cît ne duc bocancul şi capul. Am mai văzut lovituri libere fatale, n-am mai văzut catapulte racordate la mecanisme de ceasornic. În mingile lovite de Juninho zboară ceva magic şi misterios, o energie necunoscută, care ascultă probabil de paranormal şi tot mai clar de o zonă obscură şi iraţională: de voodoo şi rituri secrete. Juninho e expresia directă a iraţionalului, a fotbalului jucat dincolo de reţete şi prescripţii. Juninho e profund anormal, aşa cum e tot ce vine de demult şi ajunge la noi înfăşurat în mister. Legendă. Juninho. Legendinho.

Invers! Complet invers!

Înapoi, la adevăr: meritele învingătorilor fac interesul turului, nu erorile învinşilor

Lucrurile stau în felul următor: FC Braşov a umilit-o pe Dinamo, Universitatea Craiova a ţinut-o la respect pe Steaua, Vasluiul i-a mîncat  Rapidului punctele care ar fi amînat mazilirea lui Peseiro şi ar mai fi îndulcit falimentul, iar Pandurii a coborît CFR-ul din Cluj în zona cu trenuri personale şi mărfare a clasamentului.

Cu toate acestea, comentariile la etapă şi la noua configuraţie a clasamentului încep tradiţional cu drama învinşilor, nu cum s-ar cuveni cu meritele învingătorilor. Ca şi cum la Dinamo, la Rapid, la Steaua şi la CFR Cluj chiar şi dezastrul e o chestiune de blazon, înfrîngerile avînd un înţeles mai complet decît victoriile adversarilor. Ca şi cum noutatea, în acest frămîntat tur de campionat, nu ar fi ascensiunea unor formaţii cu o politică a loturilor extrem de coerentă, ci trufia şi prostia de multe milioane de euro la achiziţii şi salarii a granzilor. Nicicînd nişte mediocri şi nişte rataţi n-au fost plătiţi mai bine decît acum cînd echipele lor merg rău. Cu banii risipiţi de Steaua pe o jumătate de lot cumpărat din prostie şi la cacealma ar putea fi finanţate şi salvate pentru fotbal echipele care au bătut-o şi au scos-o din cărţile cîştigătoare pe Steaua.

Un alt viciu de abordare a situaţiei e la dialogul jurnalistului de sport cu învingătorii. Dacă îmi permit să observ cum batem noi, presa, pasul pe loc, cînd realitatea ne dă peste cap obişnuinţele, e pentru că m-am simţit tentat eu însumi să scriu acest articol pornind de la eşecul în linie a celor patru. L-am început, ca toată lumea, insistînd asupra slăbiciunilor învinşilor, deşi eşecul lor pe linie face deosebirea dintre regulă şi excepţie. M-am lăsat furat de frustrarea gălăgioasă a unor Rednic, Borcea,Turcu şi Argăseală, cînd ar fi fost mai normal să iau aminte la bunul simţ manifest în toate  declaraţiile lui Viorel Moldovan, Răzvan Lucescu, Dan Petrescu şi Sorin Cîrţu. La acesta din urmă, cu un plus de prudenţă la plusul de temperament, nu la conţinut.

Învinşii ţipă şi fac spectacol mediatic balcanic, în vreme ce învingătorii se poartă europeneşte. Învinşii, deşi joacă mai prost ca niciodată, acuză arbitrajele, deşi acestea au un singur cusur: sînt corecte chiar şi abundînd în greşeli. Sînt proaste, dar nu părtinitoare. N-au clasă, dar nici un cîştigător dinainte ştiut. De cînd arbitrii au luat frica eşalonului de asalt - Urziceni, Timişoara, Craiova, Vaslui, Piteşti şi Braşov - campionatul e foarte strîns. Arbitrajul a devenit un gen de rău spre bine.

Recapitulînd evenimentele etapei, nu ne rămîne decît să privim lucrurile şi din perspectiva învingătorilor. Învinşii, ne învaţă istoria, n-au niciodată dreptate.

Record deprimant

Niciodată nu am fost atît de puţini la un meci al naţionalei

Naţionala, federaţia, noi, bucureştenii, am intrat în istorie. Cu toată suta de bilete cumpărate de Marica, nu au fost mai mult de 2300 de plătitori la meciul cu Georgia. A căzut astfel recordul vechi de 80 de ani, de la un amical Romania -Turcia, jucat cu 3000 de spectatori în stadionul Gloria CFR din Arad. Niciodată naţionala nu a avut aşa de puţini suporteri. Chiar şi  în timpul razboiului, în octombrie 1942, tot s-au adunat 12000 pe ANEF la un amical cu Croaţia, iar pe vremea secetei cumplite din 1947 au fost 25 de mii în Giuleşti, la jocul cu Iugoslavia.

Cum s-a ajuns aici? Cum s-a degradat într-o asemenea măsura o relaţie,  ce părea indestructibilă? Acum cîţiva ani reperele românului de rînd erau Biserica, Armata şi echipa naţională. Astăzi în cine mai credem?

Cîteva explicaţii. Mai întîi, oferta din ce în ce mai modestă de amicale propuse publicului român. Din martie 2004, de la acel 5-1 cu Germania, nici o echipă mare, cu excepţia Rusiei, nu a mai jucat în România. Ni se spune că nu sînt bani pentru adversari de top. Atunci cum de au reuşit ungurii, cu un fotbal mai prăpădit şi  cu o federaţie mai săracă, să aduca la Budapesta, numai din 2007 încoace, Italia, Croaţia sau Grecia? La noi de ce nu vine nimeni, doar am fost la Europene, ce Dumnezeu? Propunînd meciuri de pregătire cu echipe de calibrul Moldovei, Letoniei sau Georgiei, federaţia lasă impresia că şi-a mai bifat o sarcină de serviciu, iar suporterul înţelege încă o dată că el nu contează. Indiferenţa naşte indiferenţă.

Apoi, oraşul. Detaliile nu au rost, le ştim cu toţii. Bucureştiul e un oraş prea ocupat pentru mărunţişuri din astea, fără Mutu, fără Chivu, fără o aroganţă, acolo… Şi asta în timp ce la Craiova se adună 15 mii doar la antrenament, iar la Buzău, că tot e mai aproape de Bucureşti, stadionul e acceptabil şi lumea  moartă după fotbal.

Şi, desigur, stadionul. Cu greu se putea găsi ceva mai nepotrivit. Ce se poate vedea şi înţelege de pe Dinamo, cînd terenul e la kilometri depărtare? Nu stai mai bine acasă şi vezi meciul la televizor?

Probabil că asemenea întîlniri sînt bune pentru jucători, pentru Piţurcă, pentru grup. Dar  un amical cu un adversar fără cotă şi organizat fără inspiraţie şi interes are consecinţe grele în planul imaginii. Miercuri,19 noiembrie 2008, naţionala României, fără suporteri, a fost un nonsens .

O victorie asupra fanfaronadelor

Da, Urzicenii pun presiune pe lăudăroşi!

Cred că sîntem mai mulţi de 2.000 - cîţi au fost miercuri pe Dinamo pentru meciul cu Georgia şi, respectiv, la Caracal, pentru tineretul lui Săndoi - cei care socotim că ceea ce se întîmplă cu Urzicenii este, conform fericitei formule a lui Radu Banciu, “excelent pentru fotbalul românesc”. Cîte fenomene sînt azi excelente în soccerul nostru? Oricît am încerca să fim de generoşi - grea încercare! - nu putem numi decît unul singur: pe acesta, Urzicenii lui Dan şi MM, plus patronul lor, al cărui chip şi glas, curat incredibil!, nu le-am audiovăzut niciodată. Mi-aş permite să contrez uşor laudele zilei, scriind că nici nu mă interesează dacă vor lua sau nu titlul de campioni, deşi acest gînd m-a vizitat intens ştiţi cînd? Nu, nu în meciul cu Dinamo, ci cu mult înainte, în Giuleşti, cînd au învins Rapidul în stil de “mare campioană”. Precizez: campioană a României. Prudent, fiindcă la orizont apărea Hamburgul evident inaccesibil, am tăcut în scris, dar am comunicat-o unor amici. Ca să mă reabilitez după delictul acesta de neîncredere, vin azi şi spun că, indiferent dacă vor fi sau nu campioni, demonstraţia lor în această toamnă este cea mai tare şi inteligentă replică la fenomenul cel mai insuportabil, cel mai nociv, cel mai prostesc din viaţa fotbalului românesc, şi anume: lăudăroşenia. Se ştie a cui. Se ştie cine sînt campionii ei, de la Liga lu’ Mitică pînă la cluburile istorice.

Cu aşa-zişii ei refuzaţi. Cu nebunul ăsta, prea nebunul Dănuţ Petrescu, pe care l-am văzut cum nu se putea uita, ca orice copil, la un penalty în favoarea lui, într-o biată optime de Cupă a României, cu orăşelul ăsta care poate încăpea în Ghencea, Urzicenii aceştia constituie cea mai clară şi copleşitoare victorie asupra fanfaronadei; se mîrîie că fac presiuni asupra arbitrilor (şi fac, nu o dată!), dar cea mai mare presiune Urzicenii o pun pe lăudăroşii aceia de mare agresivitate a trabucului şi a buricului, pe care numai eleganţa lui Cornel Dinu i-a putut numi “acţionari prea emotivi”, cerîndu-ne nouă, celor cu sînge rece, o anumită înţelegere faţă de ei. Am atîta sînge rece ca să mă bucur, fie şi pentru una sau două etape, de prezenţa Urzicenilor Valahorum în fruntea clasamentului. Păstrez energie pentru a suporta şi o deziluzie, căci aşa e în fotbal, în cer, pe pămînt şi în tenis. Apropo, aş îndrăzni să le urez să aibă, cît de cît, soarta unui Federer; nu mai e primul din lume, dar la Shanghai a făcut cele mai frumoase partide, exact cum a spus CT Popescu. În meciul cu Murray, l-am auzit pe Chican exclamînd la un schimb fabulos: “O, Doamne, sublim!”. Avea dreptate. A doua zi, cu Davîdenko, Murray era de nerecunoscut. A-l învinge pe Federer încă lasă urme grele. Am curiozitatea să văd ce urme va lăsa experienţa Urzicenilor.

Muşcă-l şi tu!

Dan Petrescu a învăţat la Chelsea să respecte voinţa echipelor mărunte
În mod evident, Dan Petrescu este viitorul antrenor al Naţionalei, iar viitorul Naţionalei e blocat. Iată de ce: Unirea Urziceni a păşit într-o zonă inaccesibilă fotbalului românesc de linie. E vorba de etica muncii la fugă, trîntă şi deposedare pe metru pătrat de teren. Unirea e o echipă iritantă, care începe prin a obosi ochiul şi sfîrşeşte prin a-şi slei adversarul. Dinamo a fost un adversar foarte puţin advers, o echipă care nu ştie ce vrea şi cum să vrea. Semnat: Rednic. Dar asta nu face mai pu?in lizibilă semnătura lui Dan Petrescu.

E ceva  robust, rudimentar şi eficient în fotbalul impus de Dan Petrescu la Urziceni. Rudimentar în sensul solid şi dens pe care acest cuvînt refuzat de artiştii jocului l-a cucerit în fotbalul anglo-scoţian. Unirea a jucat pe Dinamo foarte aproape de violenţa mocnită şi productivă a unei bune echipe englezeşti de provincie. Vorbim, se înţelege, de diviziile inferioare ale fotbalului englez sau de echivalentul lor, prima divizie scoţiană.
Petrescu a învă?at la Chelsea să respecte voinţa echipelor m?runte care se agaţă de mamuţi, măcinîndu-le sistemul osos şi nervos. Acum două săptămîni, Burnley a raşchetat Chelsea şi l-a împins într-o criză de nervi pe Drogba. E un episod comun în fotbalul englez, unde banalitatea răutăţii e o forţă pozitivă. Ipoteza de bază: există doar echipe tari şi echipe slabe de înger.

Acum exact 50 de ani, un tînăr ucenic strungar pe numele său Alexander Chapman Ferguson, fiul unui tinichigiu din Glasgow, debuta la Queen’s Park, echipă din sudul oraşului, şi o încasa din prima. Un oarecare de la Stranraer l-a muşcat pe tîn?rul Alex, care s-a speriat şi a ţipat cu privirea întoarsă spre antrenor. De pe bancă a venit imediat corecţia: “ Muşcă-l şi tu!”. În următorii 50 de ani şi patru titluri europene de club, Sir Alex n-a făcut decît să urmeze învăţătura primită brutal şi prompt în meciul de debut.

Am ajuns în preajma lui Dan Petrescu şi a echipei pe care a pus-o să mănînce din Dinamo pe Dinamo. Am ajuns, totodată, la mare depărtare de etica muncii la Naţională.

În absenţa stăpînului

Dorinel Munteanu e numai tacticianul de etapă. Strategul campionatului e ocupat cu alegerile
Cînd o situaţie pare a nu se explica în nici un fel, trebuie să cauţi explicaţia cea mai simplă. Situaţia Stelei se explică prin modul în care Gigi Becali îşi face simţită absenţa. Nu ştiu cît mai e sau cît nu mai e lîngă echipă, dar nu mai e lîngă rezultate. Să ne amintim cît de prezent, de implicat, de activ era Gigi Becali în fiecare rezultat al Stelei spre sfîrşitul campionatului trecut şi cum lua el situaţia în gestiune totală.

Că nu mai e prezent în rezultate din motive judiciare sau electorale, că nu se mai bagă peste rezultatele meciurilor fiindcă le ştie dinainte, creadă fiecare ce vrea. Faptul special la Steaua e că, spre deosebire de celelalte ediţii, cînd trebuia motivată în toate felurile spre sfîrşitul campionatului, acum ar trebui împinsă din spate încă de la început. La începutul campionatului însă nimeni nu face combinaţii pe puncte.

La începutul campionatului se joacă pe bune. Se adună capital. Or într-o astfel de conjunctură, cînd fiecare îşi pregăteşte oferta pentru retur şi pentru sforăria din final, nici măcar Gigi Becali nu poate să facă nimic. Tot ce îi rămîne de făcut e să schimbe antrenorii şi să se mire că nici aşa nu merge.
   Steaua nu merge nu fiindcă ar avea un lot mai slab sau o infirmerie mai plină. Steaua nu merge fiindcă s-a obişnuit să rezolve Gigi Becali, în extravilan, ca să zicem aşa, tot ce la alţii se rezolvă numai în intravilan. Echipa nu mai simte braţul de sprijin al stăpînului. N-are la cine să se uite, cînd nu leagă nimic, echipei îi lipsesc şi lauda, şi insulta. Steaua a fost dependentă de vorbăria belicoasă a patronului, iar cînd acesta e ocupat cu imaginea electorală, de om echilibrat şi de tată pentru candidaţii micului său partid de asalt, joacă privind tot timpul spre un scaun gol.

Diferenţa nu e catastrofală, nu e ca de la victorie la înfrîngere.E ca de la victorie la meci egal. La meciuri egale, nici Becali, cît e el de putinte, n-are soluţii. El se pricepe la victorii şi la eşecuri. Pentru Steaua, egalurile au fost de vreo cinci ani încoace treaba celorlalţi. Aici e problema, că Steaua are psihologie de locurile unu şi doi, dar la egaluri e vulnerabilă. În rînd cu ceilalţi, pe locurile de capă şi sfadă dinspre mijlocul clasamentului, Steaua se simte ca şi cum ar trage să se salveze de la retrogradare.

Nu cred că Dorinel Munteanu va rezolva curînd ceva. Dorinel Munteanu ar avea nevoie la dreapta sa de un Gigi Becali în formă maximă. Echipa aşa a fost deprinsă, să fie antrenată sufleteşte de stăpîn. Dorinel Munteanu e, ca şi Lăcătuş, preparatorul fizic şi tacticianul de etapă. În absenţa strategului de parcurs, Steaua e doar o formaţie care poate să facă meciuri frumoase, dar cu un punctaj de meciuri urîte.      

Liga Campionilor, sarcină de serviciu

Rapidul joacă la Craiova, acolo unde, de cîte ori a bătut, a luat campionatul

Juveţii veniră la Piteşti cu “Oltenia Force One”, luară patru de la Pandurii lui Cîrţu şi plecară spre Craiova cu “Oltenia Four-One”. Metamorfoza autocarului s-a petrecut, contrar aşteptărilor, nu în autobaza lui Sorinaccio, ci în Trivale, în fata stadionului fără apă la toaletă. Dacă nici nu aveau pretenţii la aşa ceva, cei 3000 de olteni admirabil rebegiţi de frig se aşteptau în schimb la un semn de bunăvoinţă din partea idolilor . Doar că idolii terminaseră programul cu publicul şi aveau preocupări mai serioase, cum ar fi:

varianta 1: să se gîndească la dubla cu Rapid şi Steaua;

varianta 2 : să se gîndească la dubla cu Rapid şi Carul din Stele, versiunea Beharca 2008.

Cum şi noi, şi idolii, sîntem oameni serioşi, nici nu luăm în calcul varianta 2 şi ne pregătim să invocăm incontrolabilul, ghinionul şi, desigur, pe Ilie Iordache care, asemenea  multor jucători de la Steaua, nu are faţă de Universitatea Craiova (Balaci dixit). Dar există viaţă şi după ratarea Cupei,  aşa că la muncă şi capul în pămînt, vacanţa din Oman e încă departe, iar astăzi sosesc rapidiştii, blindaţi de bani şi întărîtaţi de perspectiva cîştigării campionatului.

Chiar aşa! De cîte ori a bătut în Bănie, adică de două ori în istorie, Rapidul a luat titlul! În toamna lui ‘98, Mircea Lucescu îşi făcea bagajele pentru Inter, după 1-0 cu Ştiinţa lui Silviu Lung, iar în 2002 oltenii avură 1-0 de la cabine, dar Daniel Niculae le-a dat două goluri în ultimele 10 minute. Poate că Spadacio nu ştie asta, poate că nu ştie nici cîte titluri are clubul care  îl plăteşte din cînd în cînd, dar cu siguranţă cineva i-a tradus nemulţumirea lui Copos, cum că o echipă cu asemenea condiţii trebuia demult să fie pe locul 1! Poate că atunci cînd va fi cu plăţile la zi, cu oalele pline la Pro Rapid şi cu gunoiul ridicat de la stadion, patronul care nu crede, nu crede, nu crede o să vrea, prin contract, Liga Campionilor.