October 2008 ↓

Un derby ciudat

Iarna lui 1993 nu avea nimic special. Omenirea aştepta înfrigurată naşterea arbitrului care să-l fure pe Cristi Borcea, iar mulsul vacilor era încă pe lista de asteptare a noilor sporturi olimpice. Furculiţele erau folosite îndeosebi la transferul pastramei de oaie din farfurie în gîtlej şi nu deveniseră accesorii voodoo.

Valeriu “Măocupeu” Argăseală era doar un tînăr mustăcios şi promiţător arbitru de linie, care veghea schimbările de jucători în timpul meciului, ca un preambul al schimbărilor en gros de suporteri în timpurile de domnie absolută a războinicului luminii. Conferinţele de presă nu se transmiteau în direct, neajuns care se întîmplă cîteodată şi în ziua de azi, de-ţi vine să-i iei la şuturi pe hahalerele de ziarişti care te dau doar 30 de secunde la jurnal. E drept, presa de atunci încă nu descoperise cît de profitabil e să alimentezi paranoia. Poate că în acea iarnă începeau să se maturizeze marile idei economice despre afacerile cu statul, iar Vasile Turcu se pregătea să descopere binefacerile culturii: contractele cu Ministerul Culturii.

Aşadar, în iarna lui 1993 se joacă în Ghencea cel mai bizar Steaua-Dinamo pe care l-am văzut vreodată. Stadionul era în reconstrucţie, urma să fie fatalmente dotat cu o lojă oficială, iar cabina de comentatori era, de fapt, un prepeleac folosit pînă de curînd de crainicii vizitelor lui Ceauşescu. S-a jucat pe zăpadă sau, mai corect, s-a pretins că se joacă, în realitate nu se întîmpla nimic, faulturi puţine, ocazii mai deloc. Foarte ciudat, stadionul se umpluse doar pe jumătate, poate că lumea aflase ceva….

Şi cînd ne îndreptam cu toţii spre un 0-0 obosit şi binemeritat, Prunea respinge în careul mic şi în gheata lui Ilie Dumitrescu, nu mai e chiar nimic de făcut, şi Steaua cîştigă la primul şi ultimul ei atac. Iureş după meci, la vestiare. Prunea, desfigurat de furie, către Ion Alexandrescu, alb la faţă şi vizibil stînjenit: -Vă vede Dumnezeu, nea Ioane!

Iureş şi la defluirea galeriei steliste, care s-a făcut pe lîngă amintitul prepeleac din care subsemnatul nu apucase să coboare. Vă imaginaţi probabil ce a urmat. Vreo 20 de ultraşi pe cît de zdraveni, pe atît de neînţeleşi de o societate nedreaptă s-au pus pe zgîlţîit cabina în care mă simţeam ca o broască într-o minge de fotbal, cum ar zice fraţii Strugaţki. Cum ar fi fost dacă bătea Dinamo?…

Frumoase mai sînt orele febrile dinaintea unui Dinamo-Steaua. Ce greu trece timpul…

Europeana tăvăleală

Dacă nu sîntem doar simpli miştocari…

Aţi auzit de Obasi…? Da’ de Ibisevici? Da’ de Damba Ba? Sîmbătă i-am văzut de-adevăratelea într-un film uşor incredibil, în care Hoffenheimul lor avea 3-0 în primele 30 de minute împotriva Hamburgului. Hamburgul Urzicenilor, unul din crocodilii Bundesligii. Pe primul loc în clasamentul nemţesc, Hoffenheimul ăsta e senzaţia sezonului, venită din adîncul anonimatului, mai ceva decît CFR Cluj, cu un patron miliardar şi un antrenor necunoscut, jucînd în afara comunei lor, precum Otopenii, fiindcă nu au stadion acasă… M-au fermecat: viteză cît pentru 22 plămîni, presing feroce, pase dintr-una, maximum din a doua, căci la antrenamente a treia pasă se sancţionează! Repet: 3-0 în 30 de minute, dar au avut în repriza a doua şi 4-0, ei ştiind ce să joace la asemenea scoruri foarte periculoase… Comentatorii se întrebau ce ar fi făcut Urzicenii cu ei, în loc de Hamburg. Cred că ar fi jucat mai puţin intimidaţi. Căci, la ora actuală, forţa acestor nemţi numiţi Obasi, Ba sau Salihovici stă şi în lipsa lor de renume, în inexistenţa lor în Europa. Nu-i cunoaşte mai nimeni de la vreo tragere la sorţi, sînt neumblaţi şi mai ales neuzaţi de miercuri în miercuri, de sîmbătă în sîmbătă, nici în cupe nici la naţionalele lor.

M-au fermecat, dar nu m-au prostit: ei ţin de un fenomen care străbate azi continentul, de la Atlantic pînă în Urali: marile senzaţii europene - un Hull City în Anglia, un Toulouse în Franţa, un Napoli lîngă Udinese în Italia, NEC şi Groningen în Olanda, pînă la Rubin în Rusia  (unde-i Zenitul?) - toate aceste miracole sînt în afara cadenţelor săptămînale, tot mai epuizante, la care sînt supuse eternele favorite şi vedetele lor inestimabile. Obasi ăsta nu riscă să se rupă de două ori pe săptămînă, ca Berbatov sau Kaka sau, de ce nu, Mutu sau Rădoi. Pe Damba Ba încă nu l-a “citit” nimeni ca pe Messi. Dacă nu sîntem simpli miştocari, nu putem să nu ţinem seama de acest coeficient de intensă uzură nervoasă şi osoasă, de cine ţine şi nu ţine la tăvăleala europeană.

Ca şi criza financiară, acest fenomen ne priveşte şi pe noi. Sînt perfect de acord cu toate mesajele de duminică de pe GSP TV, care aclamau victoria provinciei asupra bucureştenelor. Aşa e: azi, fotbalul ceva mai bun se joacă în afara Capitalei şi a capitaliştilor ei de doi bani în cultura calcistică; însă fără Europa nu se poate judeca nimic. FC Timişoara-CFR Cluj a fost un meci de calitate, dar se poate trece cu vederea ce, cît şi cum joacă în Europa campioana României şi ce au făcut bănăţenii în exterior? Sau se poate ignora ce a “realizat” Dinamo în Cupa UEFA şi cum, şi cu cine se zbate Steaua? Eu, ca bucureştean, nu cer milă pentru Steaua, Dinamo sau Rapid, căci eu ţin cu Progresul de pe altă planetă şi nu-mi revin uşor după acel 1-0 cu Ploieştii de alaltăieri, cînd i-am dominat groaznic de inutil.

Safin antrenor

Lucrurile bune au un sfîrşit. Asta trebuie să priceapă şi marii campioni

Marat Safin, 28 de ani, fost nr.1 mondial, pierde la Paris în primul tur şi se declară inapt pentru tenis.Safin e un depresiv, dar are dreptate. N-a mai cîştigat nimic din 2005, cînd a făcut un meci de tenis suprareal, l-a bătut pe Federer şi a cucerit Open-ul Australian. De atunci, eşec după eşec şi senzaţia că tenisul se împotriveşte vieţii şi operei lui Safin. Acum cîţiva ani, acelaşi Safin a trecut printr-un set în care n-a cîştigat nici o minge şi a abandonat, convins că nu mai ştie să joace. Criza personală a lui Safin are ceva strigător la fileu şi, mai sus, la cer. Într-un fel, Safin are dreptul să creadă că a fost refuzat de tenis şi se poate apuca de comentariu sportiv sau apicultură. Important şi cît de cît luminos în această cădere crîncenă e curajul lui nu, adică a acelui da cu care Safin are puterea să-şi pună problema retragerii. Cine înţelege că lucrurile bune au un sfîrşit şi că gloria e îngrădită de gărduleţul mizer al neşansei, poate înceta să mai fie sportiv pentru între timp a devenit înţelept. Lotul scepticilor realişti e patronat de Borg, eroul auto-pensionat la 27 de ani, şi curtat, pe lîngă Safin, de însuşi Federer, supraomul care a învăţat să ştie că e muritor şi mult mai aproape decît s-ar crede de ieşirea din tenis.

Diego Maradona, 48 de ani, fost nr.1 planetar şi actual nr.1 al mitologiei fotbalistice globale, apare brusc la uşa Federaţiei Argentiniene, prezintă carnetul de antrenor cu vechime cumulată de 4 luni şi anexează legitimaţia de mit în vigoare. Federaţia spune da, Maradona nu spune nu şi iese uns antrenor al Alibicelesti-lor (deşi Federaţia are prudenţa minimă să îl aşeze pe Bianchi, antrenor sadea, în suita tehnică a noului Supremo). Nu e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a sesiza defecţiunea totală a îndrăznelii lui Maradona. De fapt, nu e nevoie de nici un fel de imaginaţie. Realitatea e suficientă, numai că fotbalul şi mai ales nevoia de publicitate prin fotbal nu sînt cei mai buni amici ai realităţii. Argentina va trece prin inepţia antrenorală a lui Maradona şi va coborî foarte aproape de graficul Becali 6 luni, pentru că ego-ul a bătut prudenţa. În definitiv, trăim în plină criză mondială. De finanţe şi de valori. Remediul: Safin antrenor de etică personală şi colectivă.

Înapoi la iarbă

Casele şi simbolurile se prăbuşesc atunci cînd banii o iau razna

E ca o plecăciune adusă lumii bolnave: cele trei mari ale Ligii au intrat şi ele, toate, în criză. În faza cu băncile care se prăbuşesc trăgînd după ele la fund, ca un nesfîrşit Titanic, orchestre întregi ori simpli pasageri, fotbalul nostru se instalează, sincron, în haos. Un balet de zile mari. Dar la fel de previzibil ca acela care ne roteşte prin aer, fără plasa de siguranţă, pe toţi. Nu-i nici o legătură cu griparea financiară a planetei, totuşi frisoanele care zguduie granzii balonului sînt incredibil de aproape ca explicaţie: mismanagement. Or, în limbaj neaoş, proastă gestiune. Sună rău? Sună blînd. Sigur, comparată cu cealaltă, aceasta e o criză de tot rîsul, pentru un privitor de duminică. Dar pentru un fan, e ca şi cum şi-ar pierde casa pentru care şi-a pus credit sufletul.

Steaua. Echipa lui Becali. Cel care îi numeste pe jurnalişti “dobitoci” în zilele rele şi “papagali” în zilele bune. Omul-televiziune, patronul-orchestră. Zice că nu impune jucători antrenorilor. Dar e sigur că impune jucătorilor antrenori. Mulţi. În orice moment al campionatului. Apoi le cere performanţe, repede. Să atingă Luna. E ca şi cum ai trimite în spatiu o rachetă construită în cîteva zile. Nici o mirare ca explodează. Atît că niciodată arhitectul nu e la bord.

Dinamo e dovada aproape vie că dacă dictatura nu produce performanţă, la noi nici democraţia nu e mai roditoare. Un club tăiat în felii, în care ai impresia că oamenii încă stau împreună pentru că nu se pot smulge din cravaşele pe care şi le aplică reciproc. Leadership modern: pe uşa lui Badea intră fraţii Negoiţă, iar la poarta Turcu se iţeşte Neţoiu. Nici unii nu-i vor pe ceilalţi. O mare şi frumoasă familie. Şi un moment perfect pentru a zgudui taraba. Dinamo e lider. E timpul pentru un cutremur interior.

Rapid e ca un om cu grave tulburări de personalitate. Uite Peseiro, nu e Peseiro. Uite Copos, nu e Copos. Uite Taher, cît la sută Taher? Un club la care investeşte cu sîrg domnişoara Suzan. Fata lui Verde Împărat de la Iordan plecat. Din cînd în cînd fanii o pun de-o mică revoluţie. Pietre, scutieri, body-guarzi, ţipete, lacrimi. Apoi fiecare merge la afacerile sale. Rapid rămîne uitat într-un colţ, pînă la următorul meci. Cînd toţi trebuie iar să ponteze în această piesă de teatru repetată pînă la greaţă.

Casele şi simbolurile se prăbuşesc atunci cînd banii o iau razna. Şefii fotbalului bat mătănii dinaintea investitorilor, aşa cum celebrele “hedge funds” au fost întîmpinate cu covorul roşu înainte să deturneze avionul financiar al planetei. Apoi vine o zi cînd întelegi că un scaun n-ar trebui să-i aducă aceluia care îl încheagă de două ori mai puţini bani decît ar fi normal, iar pe ultimul cumpărător să-l coste de trei ori mai mult decît face. Şi vine o altă zi cînd ţi se face dor de fotbal. Atunci îţi vine să te întorci înapoi la iarbă. Aş fi zis în iarbă, dacă n-ar suna, ca tot acest alai balcanic, a îngropăciune de lux.                      

Banii negri înving banii albi

Calificarea în primăvara europeană, Steaua, Dinamo şi Rapid o joacă la DNA

Fiind fotbalul doar o afacere în spectacol, e logic să vedem pricina tuturor necazurilor chiar în aceşti bani. La Rapid, Dinamo şi Steaua, altfel spus la cluburile care au băgat în transferuri, în salarii şi în prime mai mulţi bani decît toate celelalte echipe, nu doar din Liga Întîi, ci din toate ligile, nebunia a început de cînd relaţia dintre banii negri şi banii albi e arbitrată de DNA.

La Rapid, cel puţin, războiul e la vedere. Transferurile care au făcut la repezeală din Rapid cea mai străină formaţie din campionat put toate a cacealmale. Calmul cu care şmecherul de Peseiro îndură insulte, apropouri şi ameninţări de toate naturile dovedesc că portughezul nu e singur în falimentul de la Rapid, că şi-a adus şi un grup de guerillă cu care rade Rapidul la bani, profitînd de panica lui Copos şi prostirea lui Taher. În acest scenariu mafiot de parazitare grăbită a unui club speriat rău de DNA un rol important îl joacă angajaţii clubului, directorii, directoraşii şi vorbitorii oficiali, care ştiind că totul ar fi să se ducă dracului, s-au făcut parte cu samsarii şi cu portughezii.Nu şi cu jucătorii români, fiindcă aceştia, dacă vor pleca pe la casele lor, tot în România rămîn şi tot de DNA-ul nostru vor fi traşi de limbă. Portughezilor n-ai ce să le faci. Chiar dacă Rapidul nu mai are din ce-i plăti, are grijă UEFA să le scoată banii pe contracte de la FRF.

La Steaua, numărul celor băgaţi în bugetul de transferuri şi în comisioane e mare cît o Steaua 3. Pe Gigi îl fac la buzunar neamurile de sînge şi cele prin adopţiune. Pînă una, alta DNA-ul are treabă cu valizele, nu cu portofelele. Cînd Gigi va vedea negru pe alb cum i-au mîncat lui banii negri pe cei albi, va păţi o bubă la inimă. Una e să tolerezi nişte ciubucuri şi alta e să descoperi c-a fost prăpăd. Ziua deconturilor mici şi mijlocii la Steaua nu-i departe. Depinde în ce viteză o să intre DNA-ul după alegeri, dacă o să meargă cu frîna de mînă trasă ori o să bage din a-ntîia direct în a patra. Dacă Gigi nu se face deputat, la Steaua va fi un sfîrşit de bal mare.

La Dinamo, tot la mişcarea banilor negri şi cenuşii în transferuri e durerea. Relaţia de prietenie dintre Turcu şi Borcea e ca de la martor la învinuit. Iar aceea dintre Borcea şi ceilalţi acţionari, ca de la învinuit la spectatori cu acte în regulă. Depinde pe mîna cui intră Internele şi cît de civil e miliţianul care o să le ia. Cît timp e pe locul unu, Dinamo ţine rahatul sub covor. Dacă îl pierde, o să avem numai veşti proaste despre transferurile aranjate de Rednic. Alde Blay şi Ze Kalanga, mari caractere şi intimi ai palatelor din ţările lor, vor povesti în ziarele de triburi cît costă la Dinamo plăcerea de a-ţi face de cap şi a mai şi lua nişte bani pentru asta.

Asta e, calificarea în primăvara europeană se joacă la DNA, nu pe teren.
 

Lungul nasului

Ce va face Lăcătuş după despărţirea de Steaua?

Este incorect politic să îl aperi pe Piţurcă, dar constatam ca e singurul  care s-a întors pe picioare din războiul cu Franţa. Pierderile sînt considerabile: 8 goluri primite în 3 meciuri, 2 înfrîngeri şi abandonul inevitabil al lui Lăcătuş. Cîştigul, derizoriu dar concret:remiza naţionalei care îşi cunoaşte lungul nasului. Povestea cu pasul înapoi făcut de jucători, fără voie de la selecţioner, e pentru naivi. Mult hulitul Piţurcă, blamat de toată naţiunea pentru realismul cu care a stors remiza,  ştia la fel de bine ca şi băieţii din teren că dacă te iei la fotbal cu francezii, eşti curăţat. Lupta cu o gorilă nu se termină cînd vrei tu, ci cînd vrea gorila.

  Ce vei face, Marius, în noua ipostază de “fost”? Mai întîi, cîteva zile de linişte, cele mai grele, în care vei medita  asupra condiţiei de statuie  şi noptile aferente, bîntuite de coşmaruri cu porumbei . Telefoane de consolare de la prieteni, poate şi de la Arthuro. Mesaje în genul ”oricine ar fi fost în locul tău, Marius, la fel păţea. Şi oricine va veni, la fel o să sfîrşească.”. Presa te va mai căuta cîteva zile, după care spotul de lumină se va muta pe alte personaje. Accese de nostalgie greu de suportat la marile meciuri ale toamnei:Dinamo, Rapid, Liga Campionilor.  Întreaba-i pe Ando şi pe Hagi cum au rezistat. Treptat, rana se va închide, iar tu vei înţelege că e sănătos să-şi ştii lungul nasului, chiar şi în vremuri în care tupeul e unitate de măsură universala. Vor veni ofertele, unele meschine, altele acceptabile, dar probabil niciuna de magia Stelei.

 S-ar putea să te caute Buzaul. Vezi că şi acolo e un antrenor în lojă, care şi-a trimis cei mai buni jucători, pe Tudose şi pe Claudiu Ionescu la echipa a doua, să joace la Cislău sau la Glodeanu Sărat, desi Gloria nu are decît un punct. Şi vine mîine în Ghencea.Sînt curios dacă te duci la meci.
      

Nici Capello, nici Mourinho…

Un singur om  poate antrena azi Steaua. Ei, cine?

Desigur că marţi seară, la voleul acela fantastic al lui Keita pentru 2-1, m-am gîndit imediat la meciul cu Franţa, la acel prea recent 2-2 constănţean. Desigur că la 2-2, cu Benzema marcînd lejer de lîngă Rădoi şi Goian, mi-a trecut prin minte că voi reînvia articolul de săptămîna trecută, cel cu nevroza defensivă. Noutatea a fost 3-2-ul din ultimele minute ale primei reprize. Asta nu se mai întîmplase de multişor poveste, Steaua să revină în aceleaşi 45 de minute după 2 KO-uri. În repriza a doua - în care Lyonul a făcut 3-0, exact cît dăduse anul trecut în 90 de minute! - după 3-3-ul simplu şi clar al lui Fred şi mai ales la 3-4, cu latul impecabil al lui Benzema, mi-am scris cu litere mari în carnet doar atît: Boro!

Semifinala aceea pe care Steaua o avusese în buzunar, semifinala de groază, aia despre care mi s-a spus că la pauză, în vestiar, steliştii au fost uşor gazaţi… La 5-3 pentru Lyon, cu Fred atît de liber că avea timp să reia fără greş după un plonjon al lui Zapata, am avut puterea să-mi păstrez surîsul din minutul 86, cînd intrase Kapetanos, recomandat ca acel care a egalat cu Otopenii…

Ce se mai poate spune? Că nu am fost şmecheri - vorba lui Lăcătuş, om care poate numi şmecherie ideea netedă de a fi stat mai sus în repriza a doua? Că trebuia - cum zice cel mai priceput om dintre Ghencea şi Pipera - să fi jucat ca Insulele Feroe, cu toţi 11 retraşi într-o apărare de care n-ar mai fi trecut nimeni de pe lumea asta…? Că e inadmisibil să pierzi cînd conduci cu 2-0 şi 3-2? Nu e inadmisibil decît dacă habar nu ai ce înseamnă fotbalul şi valorile lui, dincolo de bugete, cazinouri şi marţuri. Lyonul este încă printre cele mai bune echipe ale Europei, Steaua sub primele 100. Dar - aşa cum sună zicerea din veac - nu pentru asta o iubim. În acest sens, mă număr printre aceia - tot mai numeroşi şi mai glumeţi, căci fără haz de unde har în fotbal? - care susţin că nici Capello, nici Mourinho, nici un geniu al antrenoratului nu poate azi salva Steaua din criza, da, criza ei. Decît un sigur om. Ei, cine…? Ce, sînteţi “nebuni la cap” să nu ştiţi cine poate fi azi cel mai potrivit antrenor al Stelei, cel mai eficace şi mai economicos? Numai ticăloşi, de nu “comunişti” ca Balint pot avea răutăciunea de a zice că cine vine la Steaua azi antrenor e ori inconştient, ori masochist. Acela la care ne gîndim nu poate fi nici una, nici alta, el a inventat (textual-oral) filosofia, psihologia, pedagogia şi e decis să nu promoveze antrenori, ci performanţe. Ar fi o performanţă să nu ştiţi despre cine e vorba.

În ce priveşte Clujul, e cazul să o judecăm cu o blîndeţe ironică; chiar dacă obosim calculîndu-i şansele pentru locul 3 în grupă, jucăm în cîştig. La Bordeaux a fost inhibată de propriile performanţe. Meciul ei cel mai european rămîne acela cu Dinamo din campionat, iar cel mai cumplit, probabil, cu U Cluj, în Cupă. E hazul non-european al Ligii lu’ Mitică.

Gol de sistem

A fost un meci frumos pe care Steaua l-a pierdut urît

Nici o schimbare. 3-5 cu Lyon a fost totuna cu 0-3-ul  de data trecută, doar un pic mai asemănător cu un 0-4, dacă punem la socoteală că Lyon a jucat în 9, prin neprezentarea stoperilor. Însă Steaua a fost constantă şi aşa va rămîne, pînă în clipa improbabilă în care acest club blestemat ca orice club departamental va fi silit să intre în lumea reală.

La fel ca economia sau justiţia, fotbalul e ceva nesuferit de avansat şi competitiv. Realitatea e peste tot o funcţie a performanţei. Pînă şi căderea pieţelor financiare are de-a face cu un soi de superperformanţă care şi-a venit de hac. Tocmai această exigenţă nu vine şi nu ne convine, ne deranjază şi ne lasă baltă insistent. De ce? Pentru că toate candidaturile noastre la performanţă sînt o funcţie a imitaţiei. Steaua, de pildă, repetă imitativ un model pe care nu îl poate susţine. Meciul de pe Ghencea putea fi tranşat de eficienţa pe greşelile adverarului şi atunci Steaua ar fi cîştigat cu un 2-0 sau 2-1 de rigoare italiană. Dar Steaua Şcolii Becali e, la fel ca Palatul Patronului, o pretenţie finanţată. Italienii cîştigă pe erori, pentru că stăpînesc tactic şi conceptual jocul şi locul în care adversarul şi-a permis să greşească. Palatele îşi trăiesc splendoarea numai cînd sînt locuite de aristocraţi. Altfel, sînt imitaţii prost gîndite sau muzee fără viaţă.

Lyon a jucat infernal faza de apărare, dar a dezvoltat, în cel mai natural chip cu putinţă, arta fotbalului ca joc de sistem. Pierderile calorice provocate de proasta izolaţie defensivă au trecut rapid la capitolul daune planificate, pentru că maşina de joc a dezvoltat un randament formidabil. Problema e că Steaua şi, solidar, fotbalul românesc , au pierdut demult capacitatea de a se exprima ca sistem. Cu sau fără importuri, Steaua şi majoritatea non-CFR a cluburilor nu cunosc dimensiunea fotbalului coerent, compact şi competent pe care Lyon pare să o respire reflex. Diferenţa ne separă în toate planurile, dar e infinit mai vizibilă în fotbal, unde nu cere mai mult de o oră şi jumătate pentru a se exprima. N-a fost nimic urît în scorul sau golurile de pe Steaua. A fost în schimb ceva foarte greu de suportat pentru un public românesc-european în înapoierea de sistem.

Lacăt, uşi

Marius se poate salva prin esenţa jocului Stelei: şarja cavaleriei uşoare

Lăcătuş. Marius Lăcătuş. Nu Marius Becali. Ironia, discutabilă, face elegant pasul la off-side acolo unde i se refuză înţelesul, cînd un zîmbet e perceput ca o sabie sau ca o lovitură de palat. Ironia se usucă brusc, ca doi sîni care rîdeau odată şi care azi aparţin persistenţei memoriei. “Acum vorbesc eu”, a spus Lăcătuş după calificarea în grupele Ligii. Cît a aşteptat să rostească aceste cuvinte! Ghencea era pe atunci foc de artificii. Iar omul de pe bancă primea din partea înţelepţilor fotbalului şi a presei decoraţia Steaua României în grad de mare antrenor. Cea mai iubită echipă a poporului îşi devenea sufficientă sieşi. Şi, evident, intra în utopie.

Lăcătuş, Marius Lăcătuş, e ca un gambler bogat cu ruleta în faţă şi cu oceanul de chibiţi în spate. Dacă s-ar ridica acum de la masă ar păstra averile strînse în atîţia ani. Dacă rămîne, riscă să piardă tot, să se ruineze, să se însoare cu acel ultim gust amar care te însoţeşte pînă acolo unde te preia tanti aia care nu ştie să joace în defensivă. Ca orice gambler adevărat, Lăcătuş rămîne. Tentaţia gloriei e imensă, la fel ca nevoia nebună de a învinge sistemul. E un salt în gol. Exact în acest moment, Lyon ar fi paraşuta perfectă. Timingul e perfect: la Steaua pare că nimic nu mai merge. Jucătorii s-au certat cu patronul plecînd de la bani, adică de la single-ul performanţei. O chestiune ireparabilă. La fel ca aceea a oamenilor care au dospit prea mult în Ghencea şi care tînjesc disperat după aer proaspat, Rădoi, Goian. Focul de artificii pare să fie la ani lumenă. Au ramas doar focul, flăcările. Vestiarul arde. Or, tocmai asta e şansa. Cînd nimic nu te salvează în imediat, poţi reintra în real printr-un vis.

Ceea ce nu poate pierde Steaua niciodată e chiar Steaua. Un spirit care îşi agaţă oamenii pe frînghia timpului ca pe nişte trofee. Iar capul de cerb e chiar Lăcătuş. Într-o stare de criză evidentă, numai o nebunie poate opri căderea. Iar Lăcătuş dacă poate produce ceva la perfecţie e tocmai setarea unei echipe care să joace ca muşcată de streche. Ca atunci, cu Galata. Fără scuze de genul “cineva încearcă să-mi ia locul”. Fără încremeniri în idei de apărare. O nebunie pură, din acelea care răstoarnă sisteme, organizare, valori, lucruri de bun simţ, toate acele argumente care îi fac pe alţii învingători în faţa noastră încă înainte de meci. Un hold-up al destinului. Pentru Lăcătuş nu mai există lacăt, doar uşi. Căci Steaua nu poate găsi nimic în prezent care să o salveze. Singurul ei refugiu e ideea de Steaua, în fenomen ca atare. Care a însemnat atacul. Şarja cavaleriei uşoare. Departe de Zapata. Departe de officială. Departe de tot ce e acum aproape, insuportabil de aproape.   
     

Despre bine, numai de bine

La Cluj, CFR-ul a atacat ca la Plevna, în haită, în valuri şi la baionetă. Aşa da atac!

1. Mi-a plăcut de la un cap la altul meciul CFR Cluj- Dinamo. Parcă n-ar fi fost din campionatul nostru, ci din Primera Division. La sfîrşit, mi-am dat seama că, scriind tot timpul critic, numai despre golănii, aranjamente şi contraperformanţe, şi avînd parte zilnic numai de lucruri rele, abjecte, degradante, mă simt jenat cînd mi-e bine, cînd mă simt foarte bine uitîndu-mă la un derby din campionatul nostru. Iar ce-i şi mai rău, că nu mai ştiu să scriu de bine.

2. Deşi clasamentul arată mari schimbări, nu numai în ierarhii, ci şi în moralitate, în relaţia dintre Provincie şi Capitală, titlurile celor mai multe cronici şi comentarii încep cu învinşii. Nu Oţelul a învins Steaua, ci Steaua a pierdut la Galaţi. Nu CFR-ul promite să învingă Dinamo, ci Dinamo promite să nu piardă la Cluj. Nu contează cine bate Rapidul, contează doar faptul că Rapidul pierde mereu. E un mod exagerat de bucureştean de a evidenţia eşecul şi de a face din noua regulă o excepţie, dacă nu chiar o abatere de la mersul firesc al lucrurilor.

3. Statisticile unei partide nu contabilizează şi atacurile în haită, cu 4-5 driblinguri şi pase reuşite, încheiate cu şuturi la poartă. Naţionala lui Piţurcă nu a numărat decît 3-4 atacuri cu doar 2-3 jucători şi cu serii anemice, de maximum 2-3 driblinguri şi pase legate. Clujul a atacat permanent, în valuri, cu adevărate reprize de driblinguri şi pase precise şi surprinzătoare. De mult n-am mai văzut un meci de la noi, în care atacul să aibă fervoarea asaltului la baionetă al unei redute. În esenţă, se poate spune că am văzut un meci CFR Cluj contra lui Lobonţ.

4. Mircea Rednic s-a contaminat de trufie de la domnii Borcea şi Turcu. Trufia celui care vorbeşte primul, cînd ar fi cazul să tacă. Ce-i regretabil la Mircea Rednic, ce-i negativ în hazul său de antrenor care trece în zig-zag şi fără glorie de la o echipă la alta, ca parlamentarii traseişti, e că umorul acesta de frustrat, la întîmpinare şi la provocare, îi induce un rău de durată echipei. Jucătorii se simt obligaţi să-i facă pe plac antrenorului şi se dedau la o îngîmfare care nu le stă deloc bine. E nesănătos să vorbeşti după zece etape ca şi cum ai zdrobit un campionat. La CFR Cluj, cînd se accidentează un jucător, sînt alţi doi la fel de buni care-i iau locul. La Dinamo, cum iese din teren Bratu, cum intră Miranda şi s-a terminat jocul. Dinamo e pe primul loc cu primii unsprezece, mai departe e vid şi bani daţi degeaba.