September 2008 ↓

Jos ochelarii de cal!

Arbitrii se confruntă cu două feluri de teamă. La arbitrii români, e teama de critici, de polemicile post-meci. Pe cînd englezii se tem să nu ucidă jocul. Sînt mult mai puţin rigizi cînd vine vorba de cartonaşe. Uneori, sînt din cale-afară de relaxaţi. Gafa lui Graham Poll, de la Mondialul din Germania, nu ţine de întîmplare. Reprezintă, mai degrabă, punctul extrem al toleranţei cultivate în Premier League. Abia la al treilea galben, Poll a arătat şi roşu, la Croaţia - Australia. A urmat o reacţie de lord. Poll şi-a făcut imediat mea culpa, s-a retras din activitatea internaţională, dar a continuat să arbitreze în Premier League, acolo unde fotbalul stă mai presus de litera regulamentului.

În extrema cealaltă, arbitrii români pun regulamentul înaintea a orice, inclusiv a fotbalului. Încă n-au depăşit viziunea îngustă a controlorilor de bilete, scrupuloşi la datorie. Gata să oprească trenul din cauza vreunui domn Goe. E drept, nu mai sînt nici “naşii” de pe vremuri. Dar mai au de muncă pînă să arate ca lorzii calmi din Premier League.

Fotbalul nostru se schimbă, încearcă să intre în ritmul celui european. Ar fi timpul ca arbitrii să-şi dea jos ochelarii de cal cu care lecturează intens regulamentul şi să observe că în jurul lor se joacă fotbal. Da, fotbal. Fiecare fluier în plus înseamnă fragmentare şi nervi. Misiunea lor nu e să ciopîrţească meciul, ci să-l armonizeze. Iar valoarea unui arbitru nu se calculează în număr de cartonaşe, ci în ştiinţa de se face invizibil, de a deveni una cu jocul. Englezii dau, în medie, 3,14 cartonaşe galbene pe meci şi 0,14 cartonaşe roşii. E una dintre explicaţiile faptului că au un campionat spectaculos. Nici unul dintre arbitrii români de top nu se apropie măcar de această medie. Colţescu se poate mîndri, de exemplu, cu 0,67 cartonaşe roşii pe meci, în sezonul trecut. A fost “durul” Ligii 1. Dar nu de “duri” duce lipsă fotbalul românesc. Ci de capete limpezi, în stare să înţeleagă, nu doar să memoreze regulile jocului.

Dacă şi numai dacă-şi vor înfrînge teama de critici, vor putea lupta şi cu cea mai persistentă teamă a arbitrilor: teama de echipele mari.

O pîine de mîncat

Victoria CFR-ului la Roma nu poate fi un alibi

Ca să înţeleg şi eu de unde şi cum mai avem o pîine de mîncat, am stat sîmbătă şi duminică să văd Bayern Munchen-Werder Bremen şi Wolfsburg-Hamburg, în compania a doi comentatori pe cît de volubili, pe atît de simpatici şi competenţi, Octavian Ţopa şi Andrei Niculescu. Pe mine, expresia asta cu “pîinea de mîncat” în fotbal, de neocolit în vocabularul transmisiilor noastre europene, mă fascinează într-atît că i-aş da-o lui Cornel Dinu s-o analizeze sociologic, istoric şi enciclopedic. Ea este dincolo de orice sistem 4-4-2 şi îşi găseşte loc în cartea aceea îndrăgită de amîndoi, “Din psihologia poporului român”. Obsesia unei pîini de mîncat chiar cînd dai cu piciorul într-o minge cred că l-ar captiva şi pe Dumitru Drăghicescu.

Sîmbătă, la Munchen, am avut privilegiul unui moment istoric de izbelişte planetară. Bayern condusă, acasă, în minutul 60, cu 5-0! Bayernul acela din Ghencea, căruia Steaua nu i-a putut face nimic serios, primea gol după gol, de ţi se făcea milă de Klinsmann sau, cum spuneau comentatorii, “de-ţi venea să ţii cu ei…”. Sigur că primul gînd de minimă şi perversă satisfacţie a fost acela că totuşi meciul de miercuri cu Steaua i-a epuizat. Dar pe Werder de ce meciul cu Famagusta CFR-ului, acel stupefiant 0-0, nu-l obosise? Se mănîncă altă pîine la Bremen decît la Munchen? Enigmă. Dar Hamburg, a doua zi, Hamburgul Unirii Valahorum din Urziceni, ce-a mîncat ca la pauză să fie condusă cu 3-0 de Wolfsburgul unui Rapid care, ce-i drept, nu l-a pişcat nici de menisc? Fuseseră storşi de băieţii lui Dănuţ? Aşa ne-ar fi făcut plăcere s-o spunem, dacă luni valahii, şi ei storşi, nu ar fi capotat cu oltenii napolitanului, tot aşa cum Vasluiul, după un meci mare la Praga, nu prea a mişcat la Timişoara aceea, capabilă de mai nimic în faţa unui Partizan care ne-a aruncat în faţă un talent sîrbesc de primă mînă: Tosici! Nu-i cazul să ameţim: în toată Europa se trece la infernalul orar al meciurilor interne şi externe, sîntem doar la începutul unui festival de uimiri, enigme şi brambureli ale condiţiei fizice: pentru noi însă se menţin cîteva probleme apăsătoare, indiferent ce mestecăm: fiindcă victoria de la Roma a CFR-ului nu poate fi un alibi pentru starea unui campionat ale cărui echipe fruntaşe dau în şase meciuri europene un singur gol (cel de la Timişoara) şi în care, totodată, singurii providenţiali sînt portarii: Zapata, Kuciak, Pardo, Lobonţ… Şi atunci cum rămîne cu pîinea de mîncat? Orice mitic bucureştean, din care cu onoare mă trag, fie el antipatic peste munţi la Clujul drag unde mi-am făcut armata, ar răspunde sec: vedeţi să n-o puneţi de mămăligă!

Dinamo - un stat în stat

Durii galeriei latră la cei care nu mai vor să-i plătească şi muşcă mîna stăpînilor

Dintotdeauna, de cînd a fost creată ca echipă a Miliţiei şi a Securităţii, iar prin asta  ca pol de putere, de abuz şi de reprezentare în sport, Dinamo a contat ca un tip de  autoritate, în care teama a mers tot timpul înaintea respectului. Ca formaţie încă agreată de Interne şi patronată discret, prin mijloace specifice - ca să folosim limbajul duplicitar al Internelor - Dinamo a rămas şi astăzi un club de fotbal cu pretenţii de directivă şi control. Control, în sensul că trecutul îi controlează în foarte multe privinţe prezentul şi că echipa de fotbal Dinamo se socoteşte îndreptăţită din oficiu la tot felul de favoruri. Cum ar fi, de exemplu, un tratament îngăduitor pentru golăniile repetate ale nucleelor dure din tribune.

Privaţii care subvenţionează echipa, cu oblăduirea discretă a Poliţiei, profită în foarte multe privinţe, de protecţia trecutului şi se manifestă frecvent ca şi cum ar avea spatele asigurat. De fapt, chiar îl au. Dovadă e  batalionul de presiune şi de asalt,  plătit pe sub mînă şi numit, de ochii lumii, TRIBUNA SUPORTERILOR.

Acum, cînd susţinerea financiară, pe care i-au asigurat-o batalionului de cîini răi sponsorii Borcea şi Turcu, a devenit publică, aflăm şi cum a funcţionat ea. A funcţionat în paralel cu fiscalitatea de stat. La Dinamo, căruţa cu bani care a circulat de ani buni de la Borcea şi Turcu spre tribunele de asalt, n-a fost niciodată impozitată pe de-a-ntregul. La Dinamo, statul român nu-şi bagă nasul în actele contabile decît dacă se lasă cu un mare scandal. Dar şi atunci statul îşi retrage repede nasul din situaţie, ca să nu i se înfunde de la miros.

Privind în urmă, vedem că toate declaraţiile trufaşe şi belicoase ale domnilor cu trabuc şi ochelari de şmecheri n-au fost altceva decît îndemnuri la luptă adresate indirect tribunei de urlători şi de huligani mercenari. Practic, în toate ieşirile lor publice de dinaintea unor partide cu mare încărcătură emoţională, domnii Borcea şi Turcu au aţîţat, printr-un limbaj marcat de ironii groase şi răsteli de miliţieni, aripa dură a galeriei. Normal ar fi să tacă şi să se dea gripaţi, nu să-i condamne pe cei pe care i-au plătit să fie golani. Regula cercului e să se închidă. La Dinamo, cercul se închide. Golanii stimulaţi financiar să facă prăpăd în tribunele adversarilor se întorc violent contra celor care nu mai vor să-i plătească. Din angajaţi, Borcea şi Turcu şi i-au făcut duşmani. Iar dacă nenea Fiscul va contabiliza toate sumele, cu care s-au scăpat la mînie sponsorii, vom şti şi care e mercurialul golăniei în fotbal. 
         

Anonimul lusitan

În România n-a venit doar Culio, ci şi Everton, de la Buzău

La începutul anilor ‘90, liberalizarea comerţului şi-a arătat primele efecte: piaţa românească s-a umplut de surogate turceşti sau chinezeşti, iar producţia internă  s-a sufocat de importuri ieftine şi fără calitate.  În 2008, după aproape 2 ani de  UE, România suportă consecinţe similare în plan fotbalistic.

Clujul bate Roma cu 8 titulari de import şi vitrina străluceşte din nou. Să admitem că, cel puţin la nivel de vîrf , e nevoie de străini, cîtă vreme sînt mai buni şi mai ieftini decît românii. Dar ce se întâmplă la subsol e de tot risul.

În primăvară, la Tg.Jiu e paraşutat un batalion de portughezi cu misiunea să salveze  Pandurii de la retrogradare. Comandantul e Joaquim Teixeira, băiat prezentabil, ca şi CV-ul sau în care piesa de rezistenţă era contractul de secund al lui Antonio Oliveira la Porto, cu vreo 10 ani în urmă. Bilanţul: 3 luni de pregătire, 3 meciuri oficiale, bineînţeles pierdute, şi o concepţie cel puţin nostimă despre fotbal. Marin Condescu intuieşte la timp consecinţele aventurii, îi arată uşa şi îl readuce pe Neagoe. Urmează reabilitarea românilor, Seria incredibilă de 6 victorii, CFR Cluj şi Dinamo sînt bătute acasă la ele şi experimentul lusitan ia sfîrşit în chicotelile asistenţei.
Acum Buzăul. Stoica dat afară, vine Magalhaes. Nu la fel de chipeş, dar cu aceeaşi vocaţie de secund şi cu o altă ceată de portughezi după el. Cine sînt ei? Anonimi, ieftini, şi aducînd vag a fotbalişti.  Printre ei, şi Everton, care nu are nici o vină. Poate că e un cetăţean onest, cu impozitele plătite şi cap de familie responsabil. Asta nu-l împiedică să fie trompeta campionatului. Desantul intră imediat în acţiune şi primele victime sînt evacuate: Ninu la Bistriţa, Mincă la echipa a 2-a, iar secundul McNelly la cărat de mingi.
Magalhaes nu vorbeşte decît portugheză şi, prin urmare, nu se înţelege cu secundul sau şi nu înţelege nici miştourile pe care le fac pe seama lui la antrenamente românii care au mai rămas în lot. El, în general, nu înţelege nimic şi îşi duce echipa în cantonament, cînd afară sînt 35 de grade la…aţi ghicit! …Slobozia! O săptămînă de oxigenare şi tonifiere în Bărăgan!
 Astăzi Buzăul joacă un fotbal deplorabil, iar juniorii Gloriei se pregătesc de culesul strugurilor de Pietroasele, că de echipa mare nici nu poate fi vorba. Acolo le rezolvă Everton pe toate.
 

Importatori

CFR şi Şahtior demonstrează că puterea de cumpărare poate înlocui temporar puterea de construcţie

Bun, şi acum ce ne facem? Ce ne facem cu succesul, cu fenomenul, cu reuşita fără dubiu şi paranteze de pe Olimpico? Sîntem atît de obişnuiţi să  concubinăm cu eşecul, încît victoriile pline ridică o problemă de adaptare. Pe scurt şi deloc sănătos, locuim bine lîngă Piţurcă, dar nu putem imagina continuarea lui Juan Culio. Al treilea stîng perfect, după dubla desăvîrşită de la Roma? Sau un CFR care va da cu stîngul în dreptul la Cluj. Nu văd cum  poate pierde CFR calificarea, dar văd de ce e CFR un exemplu greu de urmat.

O observaţie ajutătoare: Şahtior Doneţk. E izbitor. Şahtior şi CFR seamănă ca două picături de legiune străină şi au jucat la Roma, respectiv Basel, un fotbal aproape identic. Lucescu a îndesat fotbal ofensiv într-o echipă pe care o tot coase din importuri, iar antrenorul lui CFR, un domn al cărui nume îmi scapă tot timpul, şi-a asmuţit echipa cu aceeaşi sete de  succes. E ceva provincial, ceva din curajul mercenarilor care caută departe de casă prada cea mare, în acest gen de fotbal direct şi riscant. E o sete de parvenire care distruge fără discuţii şi complexe adversarii de firmă.         

Consecinţele se măsoară, însă, în dublă regie. Da, Şahtior va face vîlvă, iar CFR a lăsat cu gura căscată studioul Skysports, adunat să discute viitoarea adversară a lui Scolari. Chelsea nu se teme, dar a reuşit, probabil în ultimul moment, să evite aroganţa. Rămîne întrebarea de fond: ce facem cu un asemenea succes? Ce fac, adică, fotbalul românesc şi ucrainian cu triumful forţat de două echipe fără relevanţă la nivel naţional? Şahtior a intrat cu trei ucrainieni în teren. CFR a intrat cu trei români în teren. Diferenţa s-a cuibărit pe banca de rezerve: Şahtior - patru băştinaşi, CFR - Ciprian Deac. Din aşa ceva, nu rezultă urmarea. România şi Ucraina sînt tot acolo unde se află de cîţiva ani buni. CFR şi Şahtior nu tractează nimic şi nu prevestesc traiectorii viitoare. În cele din urmă, experimentele Şahtior şi CFR demonstrează că puterea de cumpărare poate rezolva ceva în lipsa capacităţii de construcţie. Nu e simplu şi banii trebuie cheltuiţi cu un dram de minte. Dar efectul e acelaşi: satisfacţie importată. I-am văzut faţa ori de cîte ori am stat în tribună pe Stamford Bridge.

Situaţia. Sau altfel spus…

…de ce Victor Piţurcă n-o să antreneze niciodată Anglia sau Germania

M-am întrebat, luînd în calcul firea sa închisă, manierele şi metodele din teren şi din cantonamente, felul său sucit de a considera relaţiile cu presa, cu tribunele şi cu Federaţia, dacă ar fi posibil ca Piţurcă să devină cîndva antrenorul unor echipe reprezentative din Europa fotbalului mare.

Lăsînd deoparte faptul că n-a avut nici o chemare în acest sens, răspunsul ar fi nu. Sau mai bine zis, niciodată. Nu în ciuda unor rezultate, care de la distanţă l-ar recomanda, ci datorită modului în care a obţinut aceste rezultate. Să pornim chiar de la o situaţie pe cale să se repete: Victor Piţurcă e presat din toate părţile să-şi dea demisia, deşi a calificat naţionala la Europene, iar eşecul cu Lituania ar trebui raportat la prostirea din primul meci cu Bulgaria. Deşi Victor Piţurcă şi-a onorat angajamentele scrise, el nu mai e dorit de nimeni datorită unei clauze nescrise: calitatea prezenţei. Dacă un lucru se repetă, nu România e de vină. N-a înnebunit brusc a doua oară toată ţara, în vreme ce el e pentru a doua oară învingător.

Domnul Piţurcă are acest talent negativ, de a face să semene succesele cu eşecurile. Pe hîrtie, prezenţa României la Europene a fost un succes, în realitate - o ruşine. În bugetul Federaţiei, munca lui Piţurcă s-a simţit pozitiv de tot. Totuşi, nici Federaţia nu se grăbeşte să-i mulţumească. Se întîmplă, în sfîrşit, şi la noi ceea ce se întîmplă regulat în ţări ca Germania şi Anglia. Banii nu-s totul. Ţara vrea şi onoare.

Multe din evenimentele negative de la naţională nu se compensează, oricît de clar ar fi îndeplinite obiectivele din contractul cu Federaţia. În contractul nescris cu media şi cu tribunele, domnul Piţurcă rămîne atît de dator, încît n-o să mai antreneze naţionala în vecii vecilor. Practic, nu mai avem o naţională. Domnul Piţurcă şi-a îndeplinit obiectivele, dar a terminat moral, emoţional şi calitativ un lot de tineri care, în alte circumstanţe psihice, ar fi rămas bun pentru reprezentare. La domnul Piţurcă, îmbinarea şi dezbinarea sînt siameze. E un paradox al omului Piţurcă, un dar chisnovatic al fiinţei sale, care nu-l recomandă la export.

Şi ar mai fi un motiv care-l plasează în afara normalului, pe piaţa internaţională a antrenorilor: o fi bun de naţională Piţurcă, dar nimeni nu garantează c-ar fi bun să antreneze şi o echipă de club. Să ia Otopeniul, cum a luat Dan Petrescu Urziceniul, şi s-o ducă spre primele locuri în Liga-ntîi. Eu zic că nu i-ar prinde rău o astfel de experienţă, mai ales că în Insulele Feroe echipa noastră a jucat exact cum joacă şi Otopeniul, adică avîntat şi legată la ochi. 

Hitzfeld e disponibil?

Nu există limite în ale perdanţilor. Oricînd poate fi şi mai rău

“Oricare antrenor ar fi fost demis după un asemenea dezastru”. Titlu banal într-o cascadă strălucitoare de articole în care biciuim cu artă şi competenţă. Bretonul, numărul de telefon, numărul de la maşină, pachetul de Davidoff, aerul ăsta de oltean dat naibii, care le ştie pe toate, antipatic şi consecvent, într-o Românie plină de binevoitori unsuroşi, gata să te vîndă cu prima ocazie, totul este recoltat, analizat şi diagnosticat într-o revărsare de talent şi expertiză care te lasă ameţit şi cu privirea în gol: Doamne, cînd o să reuşesc şi eu să scriu aşa?

Aşadar, ce e cu titlul ăla searbăd din deschidere? A apărut în Blick, a doua zi după  stupefiantul Elveţia-Luxemburg 1-2. Ţinta e un respectabil profesor de matematică, pe numele său Ottmar Hitzfeld, cel mai de succes antrenor german, venit în Elveţia să-şi strice blazonul. Dacă nu e crucea pe care Hitzfeld va trebui să o poarte pînă la sfîrşitul vieţii, atunci acest eşec uluitor ar trebui analizat măcar din perspectiva psiho-sociala, cu trimiteri metafizice şi voluptoase răsuciri de cuţit în rană. Mai ales că vine după un 2-2 la Ramat Gan cu Israelul, dupa 2-0 în minutul 73. Nimic din toate astea? Proverbiala lipsă de imaginaţie a elveţienilor.

Jose Couceiro demis. În sfîrşit!, oftează de uşurare Portugalia după ce Federaţia l-a dat afară pe antrenorul care aproape că a nenorocit naţionalele de tineret de 20 şi 21 de ani, ambele de mare talent, ambele eliminate din faza grupelor la Europenele şi Mondialele din 2007. Şutul in fund e atît de tare că Jose Couceiro  zboară 3056 de kilometri spre nord şi cade tocmai la Kaunas, spre a deveni noul Mesia al fotbalului lituanian. Detaliile se cunosc: elimină pe Glasgow Rangers, ultima finalistă  a Cupei UEFA, spulberă România şi Austria, iar acum pagina sa din Wikipedia e suprasolicitată. Ca să nu mai spunem că Portugalia a rămas cu Carlos Queiroz, învins acasă de Danemarca, după ce a avut 2-1 în minutul 86. E prima înfrîngere pe teren propriu a portughezilor din 1993 încoace. Ştiţi cine era antrenor atunci? Carlos Queiroz.

Eu inteleg din tot acest vîrtej al surprizelor că diavolul se uita la fotbal şi chiar ii place.

În concluzie, Piţurca trebuie să plece. Hitzfeld o fi liber?

Violenţa neputinţelor

de Radu Cosaşu

Propun atît: să ne definim exact valoarea

După aceste trei meciuri de coşmar în numai patru zile - două înfrîngeri acasă cu acelaşi scor emblematic şi un 1-0 cu Feroe, muncit eroic pînă la ridicol - problema nu cred că mai stă în adjectivele prea clare, lamentabil, penibil, ruşinos, şi nici în pamfletele stoarse pînă la ultima celulă a hazului nostru disperat. Niciodată derbedeu, dar nici fan Piţurcă, nu văd cum şi cu cine să devenim măcar o nucă tare în grupa noastră. În fond, stilul defensiv care îi place letal lui Piţurcă ne-a adus acolo ca să jucăm (aproape) ca Feroe în faţa giganţilor, iar cu Feroe să atingem clipa din minutul 88, cînd Lobonţ ne salvează de la un egal şi noi îi mulţumim lui Dumnezeu.

Ceea ce m-a şocat în aceste patru zile a fost violenţa neputinţelor la cei bătrîni şi la cei tineri. Violenţa nepriceperii în toate: în demarcaj, în pase, în şuturi, ca să nu mă ridic pînă la concepţie. Admit argumentul lui Săndoi - aşa e după orice turneu final - dar nici una din echipele valabile ale grupei - inclusiv echipa asta de Serie B a Lituaniei! - nu joacă atît de prost (acesta e singurul adjectiv la care mai apelez) ca echipa României, azi. Azi - dar mîine? În ce mă priveşte, mîine nu înseamnă meciul cu Franţa, ci tineretul acela de la Iaşi, care m-a adus să-mi pun întrebarea cumplită, dacă are talent sau nu. Talent cu T mare, căci cu t mic, o fi cît de cît. Blocaţi ca seniorii oricînd e vorba de un meci decisiv, băieţii aceştia de milioane în transferurile interne au bubuit mingea pe deschideri lungi a la Tamaş către alde Keşeru sau Stancu, incapabili să se înţeleagă prin ceea ce încă numim o pasă inteligentă, banali în mişcare şi idei, de-ţi venea să plîngi ca-n şansonetele franceze. De mici, un meci decisiv îi paralizează.

Trebuie să nu ai proprietatea cuvintelor ca să îi acuzi pe aceşti neştiutori de fotbal că “n-au conştientizat” meciul. Aiurea! L-au conştientizat ca meci decisiv pînă la lacrimile eşecului. Ei l-au conştientizat la valoarea lor. Valoarea lor e mică, pe măsura talentului. Poate că aici, în clişeele noastre, ar trebui să aibă loc o schimbare, de nu o Revoluţie. În vocabularul nostru dezgustător de fastuos, în blesteme, înjurături şi mizerii, sîntem uimitor de săraci în categorisirea valorilor. De la preşedintele Federaţiei şi al Ligii pînă la ultimul subaltern al oricărui preş, toată lumea spune, repede şi scurt, că avem jucători de valoare şi punct. Cît de mare? Nimeni nu precizează, de parcă nu ar exista pe lume şi valori medii sau mici, precum atîtea întreprinderi mai mult sau mai puţin oneste. Trebuie să ne obişnuim cu gîndul că, deocamdată, chiar şi după demisia lui Piţurcă, nu avem valori mari. Nu trebuie să ucidem nici să ne sinucidem din cauza asta. Mare e doar exasperarea.

Boierimea locală în fiecare minut

Fotbalul românesc e subprodusul unei mulţimi de interese rău mirositoare

De ce n-a fost dat afară Piţurcă în minutul Lituania plus 1? Răspunsul aşteaptă intact şi ignorat într-o altă întrebare: de ce n-a fost dat afară Piţurcă în minutul Euro plus 1? Fotbalul românesc e suma nulă a întrebărilor care au rînjit scandalos şi au fost trimise la culcare. Numai asta explică şocul şi revolta post-Cluj. Amîndouă sînt pînă la urmă uşor comice, pentru că amîndouă sînt forme întîrziate de cunoaştere şi recunoaştere a unor adevăruri îndelung ignorate. Parodia extremă din meciul cu Lituania nu e un scandal, ci consolidarea unui scandal, cel mai lung şi mai adînc scandal din noua istorie a fotbalului românesc. Pe scurt, Piţurcă e, pur şi simplu, o nestemată de plastic, un caz patent de incompetenţă, promovat şi protejat instituţional de o Federaţie putredă.

Problema creată de sistematizarea şi prelungirea acestei situaţii e tocmai iluzia publică după care Piţurcă e un antrenor autentic, Federaţia o structură responsabilă, iar cluburile Ligii lui Dragomir o reţea competitivă. Corolarul acestei suite de imposturi e chiar fotbalul românesc, mai bine zis impresia după care fotbalul românesc are probleme dar e, în principiu, viabil. Fotbalul românesc nu e, din păcate, decît fotbalul românesc. Adică subprodusul unei enorme pretenţii susţinută de circulaţia banilor şi părăsită de inteligenţă profesională. Nu există nici un motiv realmente managerial şi nici un argument vag raţional care să poată explica instalarea lui Piţurcă la naţională.

Există în schimb o mulţime copleşitoare şi rău mirositoare de interese şi înrudiri obscure care explică apariţia şi mai ales menţinerea lui Piţurcă la naţională. Nici unul nu are legături cît de cît plauzibile cu fotbalul, cu viziunea şi cu voinţa de performanţă. Poate că această procedură de navigaţie fără busolă pare normală într-o ţară în care Piţurcă e greu de demis, Andone are regimul de expulzare a scamei de pe rever, iar Chivu şi Mutu stau la baza teoriei generale a Universului. Poate. Însă atîta vreme cît acest gen de normalitate va continua să dea logica internă a fotbalului românesc, vom ţopăi, dar nu vom urca şi vom ciupi, dar nu vom învinge. În schimb, ne vom lipi om la om de teoria Principelui Străin. Uitînd că problema e boierimea locală.În fiecare minut.

Cu mască şi fără mască…

… dar mînjiţi de rahat şi pe mîini, şi pe buzunare, şi pe ţoalele de fiţe

Ce mă şochează în confruntările de mahala pe care le poartă federalii cu finanţatorii unor cluburi şi cu Liga sînt ameninţările groase, de camorra şi de şuriu, cu baza într-un subteran al legilor. Toţi se au la mînă cu cel puţin un şmen cu banii pe masă. Iar acum, cînd buba a dat în copt, toţi îşi licitează stocul de şantaje, în văzul lumii şi al instituţiilor blege ale statului, de parcă s-a ajuns la finala pe clan.

Nu cred să mai existe în Europa o altă ţară în care autodenunţurile să fie socotite vorbe la nervi, acuzele directe să fie tratate ca revărsări de umoare rea, iar mărturisirile cu trimiteri la un veritabil sistem mafiot, simple demersuri publicitare.

Normal ar fi ca Procuratura şi Fiscul să se întoarcă acasă din concediu şi să se  sesizeze la fiecare din ameninţările de la uşa cortului ale lui Iancu de Timişoara, la toate dezvăluirile din vîrful limbii ale lui Mitică Cel Mare, la absolut toate adjectivele de privată, cu care patronul Stelei împroaşcă D.N.A.- ul în direct şi fără hîrtie igienică. Normal ar fi ca atunci cînd un finanţator ameninţă că va spune ce ştie şi că, spovedindu-se la popor, va produce viituri şi cutremure la nivelul de sus al banilor din fotbal, statul să  ceară precizări în scris, tocmai bune de umplut un dosar de Rahova.

Eu, cetăţeanul care plăteşte taxe şi impozite, mă simt lipsit de apărare văzînd cum Justiţia se opreşte sfioasă la porţile fotbalului. Eu, cetăţeanul de rînd, aş ajunge pe drumul cel mai scurt în faţa judecătorilor, dacă aş cuteza să spun, ca Gigi Becali, că toţi cei care îl anchetează sînt nişte handicapaţi, nişte idioţi şi nişte nenorociţi. Faptul că Gigi Becali poate să insulte toate instituţile justiţiare fără să i se întîmple nimic, ba chiar să se adune sub acelaşi steag electoral cu partidul preşedintelui, mă face să cred că, într-adevăr, Justiţia e plină pînă la buza haznalei de laşi, de coruptibili şi de neisprăviţi. De oameni cărora le place să fie insultaţi. Care nu se simt împliniţi profesional dacă trece o săptămînă şi nu-i umple Gigi Becali de fecale.

Oameni buni cu suflet bun - ca să vă vorbesc şi eu ca milogii din autobuze - haideţi să ne trezim! Nu să ieşim în stradă cu bîtele, fiindcă nu avem aceeaşi genă ca neamul ăla prost din Banat, care altceva decît să înjure şi să scuipe nu ştie,dar să facem totuşi ceva. Ce vedem noi acum nu sînt nişte spectacole de mahalagii, ci războaie pe viaţă şi pe moarte pentru bani. În toată lumea, banii fotbalului produc conflicte dure, numai că la noi ele se desfăşoară la vedere, cu protecţia poliţiei şi a jandarmeriei. Eu, cum vedeţi, scriu. Scrieţi şi dumneavoastră, la ziare, la televiziuni, la Ligă, la FRF,  la Guvern, la Ministere, la Primărie, la Patriarhie, la Preşedinţie. Fiţi mînioşi, fiţi direcţi, nu aşteptaţi să rezolve timpul fiindcă timpul nu rezolvă, dacă oamenii dorm, aşteptînd să fie duşi la tăiat. Plătiţi bilete la meciuri, plătiţi abonamente la tv, plătiţi impozite. Dacă nu ne trezim acum, or să plătească pentru somnul nostru copiii noştri. Iar atunci chiar n-o să mai fie nimic de făcut!