August 2008 ↓

Statuia şi porumbelul

Miercuri seara am avut dovada că Lăcătuş nu decide pe cont propriu. Toja a fost titular pentru că aşa a vrut patronul

Gigi Becali îi face echipa lui Marius Lăcătuş. Bine, reformulez, îi impune anumiţi jucători. Nu e o acuză, e doar un fapt evident. E secretul lui Polichinelle, deconspirat oficial miercuri seara de Carlos Toja.

Lăcătuş avea o mulţime de argumente să îl ţină pe bancă. Toja nu e un mare jucător şi pînă la proba contrarie, nu e nici măcar esenţial pentru Steaua. CV-ul său nu conţine mare lucru, doar cîteva meciuri bune în Major League Soccer, care, pînă la urmă, nu e decît un parking pentru vedete expirate, gen Beckham sau Denilson. Într-o săptămîna nu avea cu să se integreze ,iar pe Ali Sami Yen a jucat în alt film.  Cam lent pentru un mijlocaş lateral şi cam individualist pentru  Steaua, Toja s-a repliat tîrziu de multe ori şi l-a obligat pe prietenul Dayro la eforturi suplimentare.

De acord, e prea devreme pentru un rechizitoriu, deşi ştiţi cum e, să greşeşti e omeneşte, dar să dai vina pe cineva e şi mai omeneşte. Au existat şi motive pentru care Toja trebuia să joace, poate chiar de la început. Steaua avea nevoie de maturitate şi experienţă, calităţi pe care Ochiroşii nu le are încă. Şi, desigur, motivul principal. Pohta!

Să ne înţelegem, nu e o ruşine să îţi asculţi patronul care te plăteşte. Sîntem oameni, şi cînd ne dorim ceva foarte tare, sîntem dispuşi la concesii. Toţi facem asta, să nu ne ascundem! Lăcătuş îşi doreşte enorm să fie antrenorul Stelei şi nu doar o statuie de jucător venerat în Ghencea. Iar pentru asta trebuie să plătească. Au plătit şi alţii, pînă la un anumit punct. Olăroiu îşi lua în serios patronul şi îi explica cum e chestia cu fotbalul. Că pînă la urmă trebuia să onoreze comanda, asta e altă poveste, care oricum n-a ţinut la nesfîrşit, pentru că, sătul de mutări în plic, Oli a făcut o aroganţă.. A plecat!

Lăcătuş nu vrea să plece. Un sezon bun l-ar ajuta să prindă rădăcini şi i-ar întări poziţia în relaţia cu patronul. Dar ca să rămînă, trebuie să rabde ca o statuie porumbelul de pe creştet.

Perfectul simplu şi complicat

La ce trebuie să rezistăm şi noi, şi Rădoi

Steaua, chiar dacă a pierdut la Vaslui, nu e o echipă de tinichea, şi chiar dacă joacă slab în campionat - nu mai bine decît pe vremea lui Hagi - la Istanbul nu a trăit o tragedie, ci, dimpotrivă, a făcut un meci în care am auzit de cîteva ori cuvîntul “perfect”. Scor perfect mulţumitor, calificare perfect posibilă - mie, ca să fiu perfect sincer, mi s-a părut neverosimil şi plăcut acel 2-0 din minutul 13, din două faze de un comic aproape perfect şi el. Desigur că - precum lui Rădoi şi atîtora dintre noi, rimă cu totul valabilă… - mi-au trecut prin minte patru litere: Boro… N-a fost ca acolo, căci, aşa cum ni s-a spus frumuşel, “Steaua a rezistat exemplar”. Problema rămîne: de ce este exemplar să rezişti cînd ai 2-0 în minutul 13?

Cred că lucrează aici o veche imperfecţiune, ca să mă exprim elegant: după ce de o viaţă echipelor româneşti le este foarte greu să răstoarne un scor nefavorabil, acum se accentuează dificultatea de a menţine şi consolida un rezultat bun, foarte bun, fie el neverosimil, norocos sau nu. Piţurcă ne-a dat dreptate celor care am scris că în meciul cu Italia nu ratarea lui Mutu a fost marea catastrofă, ci rapiditatea cu care Panucci a egalat. Lăcătuş, la Istanbul, s-a plîns că Nonda a făcut prea repede 1-2 şi, aş adăuga, inadmisibil de uşor, 2-2, în primul minut al celei de a doua reprize. De aici decurg două nelinişti gata să devină ofticante. Steaua porneşte în retur cu prima şansă pe hîrtie, ceea ce nu e deloc o binefacere pentru psihicul ei, presat permanent de pronosticurile euforice şi aberante ca acela de anul trecut, cînd, după primul eşec în grupă, am fost asiguraţi că va face 12 puncte.

Noi şi Rădoi trebuie să rezistăm exemplar la asemenea presiuni interne. Pe de altă parte, Galata - oricît de slăbuţ a jucat acest meci - e totuşi din Turcia, acolo unde nu prea contează dacă ai condiţia fizică perfectă; dacă nu ai condiţie fizică, ai nebunie, ca să mă exprim perfect irezonabil; ei sînt în situaţia care le place cel mai mult, şi anume: scorul nu e bun, dar meciul mai are 90 de minute. Dincolo de aceste complicaţii, eu, unul, gîndesc simplu: tot Rădoi, tot Petre Marin şi tot Goian sînt reperele solide. Bănel? Mă rog, cît timp nu am uitat strigarea din defilările de 23 August: “Trăiască clasa muncitoare!”, fie şi Bănel, neuitînd totuşi orbitorul luft din careu şi şutul acela de 3-2, dar perfect paralel cu poarta, din minutul 90. Străinii? Propun aici o tăcere, dacă nu de aur, în euro. Un bun prieten, stelist 100%, mi-a şoptit ceva 99% interesant: “De ce m-aş enerva mai puţin la o ratare a lui Arthuro, decît la una a lui Vali Badea?”. În ce mă priveşte, eu stau mai departe cu ochii pe BATE Borisov (1-0 la Sofia!) şi pe Famagusta (3-0 cu Olympiakos Pireu!). M-aţi înţeles?

Despre ceilalţi

Îi vedem pe învingători şi riscăm să pierdem sensurile durerii perdanţilor

Alina Dumitru îşi are soclul pe care şade bine mersi. E cea mai fericită fiinţă a Jocurilor: şi-a pus aurul sub pernă şi e spectator VIP, fan de lux al celor care vor rîde şi vor plînge de-acum înainte. Să nu ne orbim însă cu lumina pe care ea ne-a aruncat-o în ochi. Dincolo de minunata judoka avem deja un lot de condamnaţi la uitare. Ceea ce e firesc, dar nu neapărat ok. Camelia Potec a fost zeiţa altei Olimpiade. Dar şi zeii mai cad în cap. Pentru mulţi, ratarea ei la 400 şi un eventual eşec în a merge în propriii papuci de acum 4 ani la 200 ar vşsteji, probabil, în mintea multora, icoana care cîştiga incredibil la Atena de pe culoarul condamnaţilor. Ar fi nedrept. Camelia e “victima” propriului caracter. A vrut mai mult decît i-ar fi şoptit raţiunea şi fibra. A vrut să nu-şi reproşeze nimic, să-şi mai arunce o mănuşă, să nu plece urechea la piticul care imboldea să nu strice amintirile ei şi pe ale altora cu un pariu nebun. Numai că marii sportivi exact asta sînt: gambleri inconştienţi. Ei nu joacă “safe”. Dimpotrivă, trebuie să-şi ia sinele de gît şi să-l înalţe pînă acolo unde acesta începe să tremure ca frunza şi să ţipe după milă, deşi nu va căpăta decît un rînjet sadic. Aşa ajung acolo unde noi îi putem privi doar cu mîna streaşină la ochi. Camelia a fost depăşită net în cursa de 400 liber, obsesia ei, proba pe care a urmărit-o ca pe un iubit imposibil toată viaţa. Dar ce poveste de dragoste teribilă!

Potec a sosit la peste o secundă de medalie. E mult, prea mult pentru a întreţine visul. Alin Moldoveanu, în schimb, a ratat aurul pentru 2 milimetri. Cîte un milimetru de două ori. Argintul l-a avut la un milimetru distanţă. Puşcă aer comprimat 10 metri, aşa se numeşte proba lui, una pentru oameni plecaţi binişior de-acasă. Ţinta are cîţiva mizerabili centimetri şi trebuie să tragi în nu mai mult de un minut şi un sfert la fiecare foc. O dată, de două ori, mai treacă-meargă. Dar cîtă vreme să nu-ţi tremure mîna, să nu-ţi flipeze ochiul? Şi ce trebuie să fie în sufletul acestui om care - obositor şi perfect real leitmotiv - se pregăteşte de 4 ani pentru o dimineaţă de fiere? Dramele ca aceasta nu au mare căutare. Habar n-avem de acest sport care oricum se consumă într-un regim perfect nespectaculos. Raicea, care îşi aşteapta momentul de glorie sau de nimic, are aspect de predicator în pustiu. Atît că astfel de oameni spun lucruri care nu ajung la urechile noastre. Vocea lor e mută pentru noi. Nu trebuie să facem neapărat un caz de conştiinţă. Aşa e viaţa, nu toţi pot sta pe scena cea mare, de altfel sînt atîţia oameni în afara sportului care devin campioni total ignoraţi. Dar o dată la 4 ani n-ar fi rău să avem un gînd şi pentru cei care îndrăznesc să ne reprezinte ţara şi sfîrşesc prin a-şi trăi singuri căderea. Aşa ne-am căpăta dreptul să participăm, de va fi să fie, şi la triumful lor.

Senzaţional de neinteresesant!

În Turcia, la Bursa, un club al fanilor Bursaspor, e şi o şcoală a tribunei fără golani

Aflîndu-mă la Bursa, un oraş de două milioane şi jumătate de locuitori, despre care tot ce ştiam e că echipa lui Giani Kiriţă, Bursaspor, luptă pe la mijlocul clasamentului în campionatul Turciei, am ajuns şi la clubul fanilor. Şi nu într-o zi oarecare, ci înaintea unui meci amical, dar de mare orgoliu în ambele tabere, cu Galatasaray.

Culoarea verde, a muntelui Uludag, la poalele căruia e aşezată urbea, apare în numele unor importante instituţii muzeal-turistice şi în emblemele locului. Logic, tradiţionalul fular de fan e verde. La întrunire, mai bine zis la lecţia săptămînală de spirit civic şi de igienă a prezenţei la stadion am fost conduşi, eu şi micul grup de români, din care făceam parte, chiar de primarul sectorului, domnul Ozgen Keskin, un foarte cunoscut romancier, poet şi om de teatru.

Să ne imaginăm că primarul sectorului 5 care este din Bucureşti ar fi un foarte cunoscut scriitor şi om de cultură, cu mai multe cărţi traduse în cîteva limbi, şi că la iniţiativa sa clubul unor fani a devenit un fel de şcoală serală, unde se învaţă regulamentul sacru al spectatorului model. Să ne imginăm, de asemenea, că asta s-ar întîmpla şi cu ultraşii lui Dinamo, cu nucleul dur al tribunelor de la Rapid şi de la Steaua şi, în general cu oricare grupare de fani de la noi. 

Intr-un climat social confuz şi într-un campionat marcat de corupţie, cum e al nostru, tot ce e normal la alţii apare ca senzaţional. Dar un gen de senzaţional de la periferia interesului public. Să încerce numai un om de bine, manierat şi cu un limbaj decent să-i propună  unui finanţator înfiinţarea unei clase de bunăpurtare la meci, că devine imediat bătaia de joc a tuturor.

Primarul scriitor mi-a spus că dinadins a deschis clubul fanilor într-un centru cultural foarte activ, ca să se înveţe şi tinerii cooptaţi aici cu traiul bun, cu o anume disciplină a locului unde au loc întîlnirile lor. Sincer vorbind - mai ale că ora era tîrzie - am avut senzaţia că visez. Clădirea - o baie turcească restaurată şi transformată în casă de cultură - aducea în multe privinţe cu o aripă mai nouă a Cotrocenilor. L-am întrebat pe primar dacă nu s-a exagerat cu bunăstarea, iar domnia sa mi-a răspuns că îndeobşte în aceste grupări temperamentale se adună copii şi tineri din medii sărace şi că el se simte dator să le dea o orientare bună, să nu-i lase în voia străzii şi a găştilor de cartier.

Asta a fost tot. Dacă totuşi am scris acest articol senzaţional de banal e pentru că, la rîndul meu, m-am simţit dator primarului de sector din Bursa.         

Belgia Orientului

Rapid-CFR Cluj, primul derby din campionat. Campionatul românesc, precizare obligatorie

Joacă brazilienii noştri cu argentinienii lor, sau invers, daca preferaţi. Oricum, nu e chiar atît de important. Două armate de mercenari şi vreo 2-3 români rătăciţi prin zonă, vor distra  bizonul şi la urmă îşi vor împărţi banii lui Taher şi Paszkany. Tradiţie, identitate, sensul apartenenţei la club? Au fost odată, pe vremea lui Năsturescu, Neagu sau Marius Bretan. Acum, sosirea în România nu e decît un popas în aşteptarea următorului contract. A spus-o Argăseală la prezentarea lui Toja.

Avem 200 de străini în Liga I. Sigur că da, libera circulaţie a forţei de muncă, importăm valori şi mentalităţi occidentale, creste concurenţa, şi alte sloganuri corporatocratice.

Totuşi, 200?!  Din 2 jucători de Ligă, unul e străin? Ce facem cu ai noştri? CFR Cluj anunţă că va plăti salarii  de 5 milioane de euro în 2008-2009. Atenţie, vorbim de salarii, adică de bani care ies din club şi nu se mai întorc niciodată. De 5 milioane faci un centru de juniori , aduci  antrenori buni , pe care îi plăteşti cum trebuie şi în 3-4 ani investiţia începe să produca. Stiti citi juniori are CFR-ul în cele 6 loturi naţionale? Conform site-ului FRF (actualizat din an în Paşte),unul singur, Ionut Andrea. Unul din cei 155 de juniori selectionaţi e produs al campioanei!  Pentru excelenţii vorbitori de afacereză din Cluj, CFR-ul e o cutie neagră, în care la un capăt intră  bani, iar la celălalt ies bani, ceva mai mulţi. Restul nu contează. Să se lamenteze alţii,  ne-am cam săturat de discursuri patriotarde şi patetice. Globalizare, of course. Nationala a terminat pe brînci la Euro? Echipa a îmbătrinit, nu vine nimic din urmă? Nu e treaba noastră.

Bineînţeles că nu Paszkany e responsabil pentru cheia minoră în care s-a terminat Euro. El e un deschizător  de drumuri şi de ochi. Becali, Taher, Borcea, pîna şi imaculatul Condescu au abandonat interesul naţional (sună comunist,nu?) în favoarea profitului imediat. Aici şi acum.

Din 1982 pînă în 2002, Belgia  s-a calificat la toate campionatele mondiale, iar în Mexic ‘86  a ajuns pînă în semifinale. In 2002 însă , a început un import masiv de jucători ieftini , iar de atunci naţionala a intrat in colaps. Toate calificările ratate, egal acasă şi în deplasare  cu Kazahstan şi  locul 46 în clasametul FIFA, mai jos decît Guinea sau Iran, iată ce s-a ales de o naţionala alta data respectabilă, sufocata acum de mercenarii din campionat.

Vom fi iarăşi Belgia Orientului?

Cu Dinu, departe de Beijing

La 60 de ani, Cornel Dinu e cel mai rezisternt paradox al fotbalului românesc

Fidel pînă la autodizolvare dinamovismului, Dinu a dezvoltat o calitate profesională complet separată. Dinamovismul nu a reuşit nicodată să absoarbă statura jucătorului şi Dinu a rămas, alături de Mircea Lucescu, un  dinamo-fundamentalist, dacă nu iubit, atunci respectat de tribuna stelistă sau rapidistă.

În fond, Dinu e inventatorul pasei lungi-englezeşti în România, prima maşină de tackle şi cel dintîi mare fondist de tip Cooper, într-un fotbal care a descoperit, prin el, varianta fizică şi morală britanică. Dinu a sugerat, devreme, pe al sfîrşitul anilor ‘60, un anume fel de a juca şi de a gîndi pe care fotbalul românesc l-a recuperat abia la sfîrşitul anilor ‘70. Dinu a fost marea excepţie a generaţiei sale şi îi va fi, foarte probabail, ultimul supravieţuitor. Marea epocă a generaţiei Mexic a fost o perioadă de educaţie sportivă precară, cu eroi fabuloşi dar imprudenţi. Rata de pierderi a fost uriaşă. Dobrin şi Dumitrache au căzut repede, ajunşi din urmă de amatorismul total al moravurilor. Între atîţia copii săraci şi vulnerabili, Dinu a fost o premieră educată şi asta explică atît longevitatea lui evidentă, cît şi ruina sfîşietoare a lui Sandu Neagu. Dinu a dat întîiul proifl de adolescernt modern al fotbalului românesc. Figura de ambiţie intelectuală şi rebeliune pop a pletosului, cititului şi vocalului Dinu a fost o noutate, Într-un peisaj dominat de talente condamante la risipire, singularitatea provocatoare l-a împins spre teribilism şi aşa au apărut excesele profesorului de astologie conspirativă comparată. Ghicitul în istoria Palestinei şi sîrbismul neîmpăcat au ciobit un timp inteligenţa sclipitoare a analistului, dar faza e încheiată. Dinu a revenit, ca întotdeauna, cu o rezistenţă rară la (propriile) excese şi e astăzi la mii de ani lumină deasupra elitei conducătoare dinamoviste.

Ceva din calitatea îndărătnică a primului nostru mare mijlocaş defensiv a rămas în vigoare. Ceva acerb, inteligent, contradictoriu, dar onest. Fair, dar nu festiv. Şi asta spune de ce rîndurile despre Dinu la 60 de ani sînt mai aproape de sportul adevărat decît regulamentarul blabla despre Olimpiada care începe mîiine şi se va încheia -  nu mai e mult! - pe 24 august. Cu triumful prevăzut.

Rădoi sîntem noi

A-l mai ţine pe căpitan la Steaua e ca şi cum ne-am bate joc de noi înşine

E incorect să spui că Rădoi vrea să plece de la Steaua. Rădoi e disperat să plece de la Steaua. Jucătorul de fier, cel care se arunca stil kung-fu în calea adversarilor, mai avea puţin şi se punea in genunchi, aşa cum face seară de seară, înainte de culcare, rugîndu-se pentru transfer. De ce? Are Steaua, deci majoritatea fotbalului, la picioare. E omul de neatins din curtea unui alt om care atinge pe oricine îi vine la gură. Rădoi e, în acest moment, Steaua mai mult decît oricine şi poate că o dată cu el se va stinge ultimul simbol veritabil al Ligii Întii. N-a făcut doar lucruri bune, dar degaja acea charismă care provoca istoria. În ţara regelui cu palat el e împăratul din iarbă. E uriaş fără a fi perfect. E memorabil fără a fi atacant. E liantul, în ciuda gafei cu “pliantul”. Rădoi transcede scandalurile şi imaginea tăvălită a fotbalului-valiză prin flacăra din ochi. E capricios şi încăpăţînat, dar e fără rest. E fotbalistul în faţa căruia se înclină toţi. Şi atunci, de ce?

Tocmai pentru că e Rădoi, şi nu altul. A mers pe acest drum pînă la capătul lui. Dacă nu o ia pe altul, va trebui să se întoarcă. Regresia. Rădoi şi-a respectat contractul pînă la ultima virgulă, o chestiune care nu ţine de suma pierdută undeva printre pagini. Dacă nu va pleca, rămînerea lui va cădea asupra capetelor tuturor. Căci stelist, dinamovist, rapidist, polist, ceferist sau utecist, oricine poate simţi greutatea din gleznele omului cu masca. Rădoi a trecut prin noi toţi, fie că l-am iubit, fie că l-am urît. A-l ţine aici e ca şi cum ne-am bate joc de noi înşine. E ca şi cum am arunca în podul cu vechituri toată povestea pe care am depănat-o, de voie, de nevoie, împreună cu el. Mai mult decît să atingă cerul în UEFA, să-şi rupă picioarele, cu riscul de a le rupe şi pe ale altora, mai mult decît a ţine o echipă în palmă nu mai are ce face. E ca şi cum ai aresta un arăbesc pur-sînge în hipodromul de la Ploieşti, după ce ţi-a cîştigat toate cursele. Aici, la noi, Rădoi nu ar face decît să se repete. Ar fi un păcat.   

Atenţie ! Nu e sigur că Rădoi va avea succes la Inter. Lista ratărilor alor noştri prin alte campionate e prea lungă. S-ar putea ca “finul” să descopere că San Siro e prea înalt pentru el. E o posibilitate. Şi atunci nu ar fi mai bine să nu cunoască amarul străinilor, să rămînă iconic în patrie? Nu. Pentru că acela n-ar fi Rădoi. Rădoi merge pînă la capătul drumului, fie că iese cu capul spart sau cu o cupă în mînă. Un astfel de jucător merită să-şi afle sentinţa din gura destinului, şi nu a lui Gigi. Oricare ar fi ea.

Dacă Elvis e fotbalist, ceilalţi, ce sînt?

Tămbălăul de la vîrf e un nimic, pe lîngă răscoala ce se coace la bază

După ce am băut pentru întîia oară un roze franţuzesc la mama lui, m-am trezit minunîndu-mă ca prostul, de unul singur: Hopa, dar ăsta chiar e vin! Deprins cu poşirca numită Vin de regiune superior, mi-am dat seama că aş fi putut să mă îmbăt toată viaţa numai cu spălătură de butoi şi să mor convins că am dus-o ca prinţii.

La fel, zice lumea, c-ar fi reacţionat şi jucătorii lui Dinamo, cînd l-au văzut pe noul lor coleg, Elvis Correa Johnny dînd cu picioarele în beşică: Hopa, Elvis e fotbalist!  În comparaţie cu Miranda şi cu celelalte gloabe vopsite de impresari, ca să semene a cai de curse, Elvis n-are cum să nu aducă a fotbalist. Dat fiindcă e greu de găsit un tăntălău mai mare ca Miranda, Elvis e oricum mai fotbalist. 

De fapt, dinamoviştii au fost mai nuanţaţi. Au zis că Elvis ar da impresia că-i fotbalist. Spre deosebire de atîţia neisprăviţi, cumpăraţi la repezeală de Dinamo, de Steaua, de Poli Timişoara, de Rapid, dar şi de alţii, care au dat de la început impresia c-ar fi orice altceva, nu şi fotbalişti, Elvis e foarte fotbalist, e cel mai fotbalist. Dar dacă e pur şi simplu fotbalist, asta nu poate s-o garanteze nimeni.

Limba română a fotbalului a inventat nişte grade de comparaţie aiuritoare, care n-au corespondent nicăieri în lume. Stranierii de azi ai Stelei sînt mai fotbalişti ca aceia de anul trecut. După ce şi aceştia vor fi lepădaţi pe drum, Steaua va cumpăra alţii, şi mai fotbalişti. Sau poate alţii, care să dea şi mai mult impresia că-s fotbalişti. 
Tiago, Arthuro, Kapetanos şi chiar Dayro Moreno nu-s fotbalişti de rezultat. Sînt înalţi, vînoşi, sînt sud-americani, sînt bruneţi, sînt ce vor ei să fie pe banii întorşi cu lopata de neamul Becali, sînt buni să-i vinzi cu preţ dublu la alţi fraieri, dar fotbalişti cu care să faci o echipă de prima mînă nu-s.

CFR Cluj a realizat cît de relativă e oferta internaţională şi a procedat cu cap. A cheltuit mai multe milioane, cumpărînd treizeci de străini, din care va opri zece - cincisprezece, dar buni cu adevărat. La ciupeală, nu merge. Tot ce a obţinut Rapidul, plătind contracte enorme la nişte jucători de două parale, a fost o revoltă mocnită, care curînd se va transforma în răscoală. Oricît de motivaţi la joc ar fi străinii Rapidului, cu nişte români potrivnici în spate n-au cum să facă o echipă.

Nu doar la Rapid se coace o răscoală a contractelor, ci în toată Liga întîi. Cînd un portar ca Pardo, care a dat doar impresia c-ar fi portar, e plătit de două ori mai mult decît super-portarul Coman, trebuie să ne aşteptăm la ce-i mai rău. Încăpăţînarea lui Coman e vîrful de deasupra apei al aisbergului.Tămbălăul de la vîrf e un nimic, pe lîngă răscoala ce se coace la bază.
     

Victime colaterale

Să nu ne facem iluzii! Oricine cîştiga drepturile TV proceda la fel

În lumea în care trăim interesul privat are prioritate şi coincide cînd şi cînd cu interesul public. Avem exemple peste tot. Şmecherii taie pădurile, iar pe cei mulţi şi amărîţi îi îneacă inundaţiile. Bucureştiul se sufocă fără drumuri şi parcări, dar autorizaţiile de construcţii se dau fără număr. Să venim la fotbal. Goian e lăsat să se usuce la soare, în timp ce Steaua suferă la Vaslui, iar echipa naţională are nevoie de el. Ca şi de Dani Coman, o altă victimă în conflictul dintre interesul de grup şi cel individual.

Campionatul s-a umplut de străini mai mult sau mai puţin onorabili, iar juniorii noştri aşteaptă să le vină rîndul la anul şi la mulţi ani. Creşterea valorică a ligii e de faţadă pentru că baza e fragilă, iar peste 4 ani “naţionala” va avea toate şansele să devină o ruină, pentru că interesul patronilor de club e deocamdată în contradicţie cu interesul echipei naţionale, adică al nostru. Cam aşa stau lucrurile şi cu televizarea meciurilor. Staţi, încă nu mă înjuraţi, nu iau partea nimănui, încerc doar să înţeleg. Eu am un produs de vînzare. Tu vrei să-l cumperi. Ne înţelegem la preţ şi afacerea e rezolvată. În toată lumea, un preţ corect stabileşte o relaţie profitabilă între cumpărător şi vînzător. Sau, cum scrie în manualele de economie politică, preţul e expresia raportului dintre cerere şi ofertă. Vrînd-nevrînd, trebuie să-i credem pe economişti, adică pe experţii aceia care vor afla mîine că  predicţia lor de ieri nu se va îndeplini azi. Aşadar, preţul e cheia întregului conflict al difuzării meciurilor.

Totul depinde de flexibilitatea cu care se negociază. Pe de o parte, RCS&RDS vrea să-şi recupereze suma enormă investită în drepturile de televiziune, pe de alta UPC se întreabă dacă abonaţii săi sînt dispuşi să plătească mai mult. Într-un mediu economic sănătos reglajul se face de la sine, dacă laşi legile pieţei să funcţioneze. Interesul public egal interes privat şi toată lumea e mulţumită.    
 
Să nu ne facem iluzii! Oricine ar fi cîştigat drepturile de televiziune ar fi procedat la fel. Banii trebuie recuperaţi pe seama consumatorului, bineînţeles. Azi nimic nu mai e gratis (poate sexul, cîteodată, dar şi atunci costă mai mult decît cel plătit). Situaţia se complică dacă se urmăreşte eliminarea concurenţei de pe piaţă. Că aşa e omul croit. Să suprime ca să nu fie suprimat. E legea supravieţuirii. Numai că în lupta pentru supremaţie apărem noi, victimele colaterale. Pentru că omul uită că în ziua de azi un război cîştigat e la fel de dezastruos ca un război pierdut.