August 2008 ↓

Box pentru contabili

Boxul amator e în pragul autodistrugerii, iar cauza  de suprafaţă  a denaturării sale e  maşina de punctat

Invenţia a fost introdusă  dintr-o pornire  justiţiară a AIBA,după arbitrajele scandaloase de la JO din 1988.  Numai că…cine e mai hoţ decît arbitrul? Adaptarea  la mediu s-a făcut rapid şi  judecătorii au constatat că maşinăria, in loc să-i astîmpere, acum le oferea şi un alibi. Dacă eşti deştept, poţi fura mai mult decît înainte, că oricum nu te prinde nimeni. Asta presupunînd că în AIBA chiar există cineva care are  de gînd să-i prindă pe hoţi. În vîrful federaţiei internaţionale corupţia nu are frontiere. Şi aşa ajungem la fondul problemei.

Rudel Obreja nu e un sfînt. Dar iubeşte boxul într-atît încît să renunţe la sejurul plătit, la maşină, ghid în Beijing  şi cîte alte călătorii exotice subvenţionate de generosul Comitet Executiv al AIBA. Renunţă şi la morga de oficial de prim rang al turneului de box şi ziariştii se trezesc cu el  în centrul de presă, strigîndu-şi în gura mare revolta. Gestul său, spectaculos pentru unii, teatral pentru alţii, loveşte dur temelia unui sistem vicios. Nu e neapărat vorba de Obreja, deşi nu cunosc vreun român aflat într-o poziţie similară, gata să renunţe la privilegii de dragul unei idei.
E vorba de coma profoundă a boxului amator.

În varianta propusa de AIBA acum vreo 20 de ani, acest sport  a devenit azi o glumă proastă. Sălile sînt suprapopulate de boxeri anorexici şi longilini, care dau şi fug. Parodia e supravegheată de arbitrii mult prea puternici şi mult prea corupţi. În paranteză, şi noi am profitat de asta, îmi aduc aminte de finala Campionatului Mondial de la Berlin, care a început de la 3-0 pentru Doroftei, desi “Moşul” nu lovise de 3 ori. Dar măcar atunci, în 1995, boxul era pentru războinici. Acum e pentru contabili. La Beijing am văzut campioni olimpici care fugeau în ring, beneficiari ai unui sistem de punctaj care a distrus boxul.

Obreja îşi joacă acum ultimul as: va pierde cu siguranţă funcţia de vicepreşedinte al AIBA, dar poate deveni liderul  unei opoziţii internaţionale pe cale de coagulare. Îi are alături pe nemulţumiţii de la Beijing: nemţi, turci, unguri, francezi.  Dacă va fi învins de system, ar putea să tragă după el întreg boxul românesc, care măcar o perioadă va fi marginalizat . Dar dacă va fi susţinut şi va cîştiga, nu trebuie să uite că a mai dat jos un presedinte AIBA. Şi mafia a tot supravieţuit.
 

În numele deşteptăciunii

Contează foarte mult ce va urma. Mai mult decît oricînd

Dacă, aşa cum am fost îndemnaţi cu voioşie, sînt dispus “să trecem” peste ofsaidul din care a marcat Bănel, cred totuşi că mai sînt cîteva evidenţe peste care nu putem trece. Prima ar fi aceea că Steaua a fost mai deşteaptă decît o Galată mult prea nervoasă şi, oricum, deloc teribilă. Că li s-a scris steliştilor pe tablă: “Jucaţi cu inima!” nu trebuie să ne facă să ignorăm această deşteptăciune de care se vorbeşte prea rar, mereu confundată la noi cu şmecheria şi înjosită ca atare, preferîndu-se clişeul dăruirii pe viaţă şi pe moarte. În fond, şi turcii s-au dăruit, dar fără acea inteligenţă fotbalistică de care depinde mai totul, inclusiv primele şi bonusurile. Sîntem de obicei predispuşi să ne fălim cu eroismul în defensivă, mai ales acela dintre minutule 75 şi 90, uitînd de această facultate eminentă a minţii. “Am fost mai deştepţi”, nu sună, vai, atît de grandios ca “Am fost eroici”. De aceea mi-a plăcut nu numai jocul lui Rădoi - care a făcut unanimitatea elogiilor cum de la Hagi nu s-a mai întîmplat, ci şi ceea ce a spus imediat după izbîndă, fiind singurul care a vorbit despre mintea fotbalistului într-un meci decisiv. Calmul şi echilibrul lui mi s-au părut exemplare - chestia cu statuiile o socotesc o ironie şi ea binişor găsită, infinit superioare declaraţiilor patronale care pendulau între emfază şi ipocrizie, între “vom trece de grupe” şi “nu mai contează ce urmează”… Cum nu mai contează?

În numele acestei deşteptăciuni, cred că e cazul să spunem răspicat: contează foarte mult ce va urma. Mai mult decît oricînd. La a treia calificare consecutivă a Stelei în Liga Campionilor, nimeni nu se mai poate mulţumi cu o prezenţă amabilă, cu o trecere simpatică a cîtorva granzi prin urbele noastre, cu cîteva meciuri mai mult sau mai puţin onorabile, cu cîteva mîngîieri ale orgoliului şi un punct, două, trei luate la plesneală. Nu discut de CFR Cluj la prima sa aventură, marcată de un destin haios care o aruncă în aceeaşi urnă cu Famagusta aceea. Dar Steaua - onest vorbind, indiferent cui îi convine sau nu, singura noastră echipă care îi putea elimina pe turci - nu mai e o fetişcană la primul amor cu Europa. Nu ne mai putem umfla pieptul mîndri că şefii ei vor vedea la Monte Carlo tragerea la sorţi a grupelor, închinîndu-se febril ca să cădem cu tot ce-i mai accesibil. Geo Bogza îi spunea odată unuia care se lăuda că l-a prins pe Dumnezeu de un picior: “Fii atent, Dumnezeu are şi El două picioare!”.

Cu cît mai rău, cu atît mai bine

Nostalgici, nu înţelegem cîştigul pe care l-a adus “bilanţul negativ” de la Beijing

Cel mai slab bilanţ olimpic din 1952 încoace? Aş fi mai îngrijorat de bilanţul de interpretare a bilanţului. Daca am ajuns la cota Helsinki ‘52, adică în momentul istoric al primei noastre participări olimpice de după război, s-ar putea să fi ajuns, de fapt, unde trebuie. Pentru mai multă claritate, o întrebare: ce-am avut şi ce-am pierdut? Răspuns: am avut medalii şi bilanţuri festive, fabricate de o industrie sportivă supradimensionată pentru vitrina propagandistică socialistă. Şi am pierdut exact asta: imaginea stimulată industrial a supracapacităţiilor noastre sportive. Aşadar, n-am pierdut mare lucru. Bilantul “negativ” de la Beijing nu e altceva decît revenirea în realitate. Distanta între imagine şi adevăr a dispărut. Sîntem exact ce putem şi putem exact ce sîntem. Cine se simte umilit ar trebui să se întrebe ce e de regretat: şcoala de dresură gymnastică, asaltul asupra probelor fără tradiţie, planurile de medalii fixate în avans?

Legaţi nostalgic de pretenţii absurde, riscăm să nu înţelegem cîştigul pe care l-a adus bilanţul “negativ” de la Beijing. Ne aflăm pe poziţia a 17-a în clasamentul pe medalii, adică pe o treaptă de performanţă foarte dezonorantă pentru nostalgii şi foarte onorantă în realitatea sportivă globală. Asezaţi un pic sub Spania şi un pic (cam mult) peste Canada şi Noua Zeelandă, nu avem ce ne reproşa. Dimpotrivă, putem mulţumi imaginii deformate pe care o proiectează acest gen de clasamente. Numai aşa ne putem socoti egali sau superiori Canadei, Noii Zeelande şi altor ţări care fac sport mai mult şi mai bine decît noi. În al doilea rînd, dupa Beijing, sportul românesc arată mai privat  şi mai credibil. Constantina Tomescu a deschis o zonă de profesionism modern acut. Iar Alina Dumitru e cea mai bună ştire despre viitorul sportului romanesc, dacă prin sport românesc înţelegem efort inteligent şi vocaţie personală, nu hei-rup naţional.

Numarul de medalii exprimă ceva, dar nu e clar ce. Norvegia sau Argentina, abia vizibile în clasamentul pe medalii, sînt naţiuni sportive reale, societăţi care fac sport aşa cum respiră (şi respiră foarte bine). Aici e adevăratul olimpism. Într-un fel, cu cît mai rău, cu atît mai sincer, mai exact şi mai bine.

Acum ori niciodată

Sportul nu mai e nici pentru el însuşi o prioritate. E primul care îşi pune piedică

Jocurile chinezeşti au fost pentru noi mai proaste decît cele greceşti dar, vorba unui banc comunist, vor fi mai bune decît cele londoneze. De fapt, e cea mai puţin fructuoasă ediţie de la Helsinki încoace şi, conform acestei logici, ne aşteaptă peste 4 ani cea mai slabă participare de cînd ne ştim pe lume. În acel ‘52, în Finlanda dezgheţului nostru, marea conflagraţie abia trecută ne seta şi medaliile, două la tir, două la box. Erau vremuri grele. Iosif Sîrbu, primul medaliat cu aur al istoriei noastre, s-a sinucis. Noi nu trebuie să ne facem hara kiri. Doar o sinceră analiză. Ştim, e greu. Mult mai uşor e să aşteptăm miracolul. Dar dacă miracolul nu ne mai aşteaptă ?

Nu e vorba de a anunţa un alt Armagghedon al sportului. Oricum, asemenea predici au devenit plictisitoare. Se ştie, sportul e un dizident al societătii romaneşti, scos din domiciulul forţat doar cînd îl premiază restul lumii. Mai grav e că sportul nu e pentru sine însuşi o prioritate. E primul care îşi pune piedică. Înainte de toate îl macină pizmele intestine. De la Forminte şi vorbele lui voalat acide pentru inamicii camuflaţi din gymnastică, pînă la Tadici şi buba spartă a handbalului, trecînd prin neînţelegerile canotajului şi canoei în privinţa locului de construit o pistă olimpică ori incomunicado-ul din lumea nataţiei, unde fiecare înoată pe culoarul lui şi basta. Apoi sportul romanesc e ca un bătrîn încremenit în vechile metehne, ale sale şi ale lumii sale. E imun la schimbare, perpetuează cumetriile, federaţiile nu dau socoteală decît unei sume de oameni care adesea pot fi lesne controlaţi. Banii publici, mulţi sau puţini, intră astfel într-un soi de perpetuare a speciei şi nu într-un salt evoluţionist. Această stare de părăsire cheamă criza morală de la bază. Aflu cu o frecvenţă deranjantă despre felul în care antrenorii sau şefii de cluburi fac selecţia talentelor: pe baza şpăgii. De la prieteni pînă la şoferi de taxi, cu toţii îmi oferă cazuri concrete, evident, sub acoperirea anonimatului. Şi asta e o altă mare problemă, care ne va răpune ca o rîie netratată: lipsa asumării responsabilităţii. Ştim cu toţii, dar nimeni nu spune cu voce tare. Dar măcar şefii sportului, Belu şi Morariu în primul rînd, ar trebui să plece urechea chiar şi la aceste şoapte şi să demonteze, chiar prin flagrant, această boală. Pentru că vremurile sînt negre rău. E urgent să se reconstruiască plăcerea copilului de a face sport şi încrederea părintelui că măcar acolo nu trebuie să vină cu plicul ca la doctor. E primul pas al drumului aproape rătăcit către medalii.

“A fost o participare onorabilă”, a declarat Octavian Morariu după Beijing. O declaraţie de diplomat. O pătură de catifea peste un corp sîngerînd abundent. Măcar muribundul a mai urcat steagul de 8 ori şi a dat drumul la imn de patru. “Acum ori niciodată”. Acestea ar putea fi ultimele lui cuvinte.      

Sindromul Tadici

 Sau despre mîrlănie, ca program de antrenament şi indicaţie tactică

Un proverb din categoria celor care dau satisfacţie oamenilor care se mulţumesc cu puţin şi cu ce iese spune că metoda cea mai bună e aceea care duce la rezultat. La un rezultat se poate ajunge pe mai multe drumuri. Există întotdeauna o metodă mai rafinată, mai isteaţă, mai eficientă de a fi performant.

La noi sînt încă în uz o mulţime de zicale feudale, precum bătaia e ruptă din Rai, sau deşteptăciuni de şanţ şi de cazarmă, cum ar fi un picior în fund, un pas înainte. La noi, fac carieră proverbele săracilor, deşi bogaţii au şi ei proverbe la fel de potrivite cu starea.

Dacă Tadici aducea măcar bronzul de la Olimpiadă, mîrlănia dumisale, de bărbat cu mari frustrări la femei, ar fi contat drept singura metodă care duce la rezultat. Fetele, care evoluează sau au evoluat în străinătate, au cunoscut şi alt gen de antrenament, marcat de civilizaţie. Cînd începi să te înveţi cu binele, golănia impune reacţie. Grosolănia şi batjocura instituite de Tadici n-aveau cum să deranjeze, întrucît în sportul românesc, antrenorul care nu înjură înseamnă că nu ştie meserie. Tadici e regula, nu excepţia. Alungîndu-l de la naţională pe Tadici, umblăm încă o dată la efecte, nu la cauze.

Normal, ar trebui ca în contractele antrenorilor cu Federaţia să figureze clauze clare privind comportamentul. Contractele ar trebui să consemneze şi presiunile financiare cu caracter penal. Nu-i nici un secret că sportivii îi plătesc pe antrenori ca să fie selecţionaţi. Nu-i niciun secret că au fost trimişi La Olimpiadă sportivi complet lipsiţi de şansă, îmbătrîniţi în mediocritate - ca la atletism, de exemplu - doar ca să poată fi plătiţi în continuare antrenorii.

Ce declară acum cu glas tare handbalistele sînt numai adevăruri suportabile, decente, care nu impun o anchetă fiscală. Olandezii spun că atunci cînd un dig se rupe într-un loc, el se rupe tot. Eşecul de la Beijing nu o să rupă digul, pentru că mai sunt destui bani de tocat de la buget. Naţionala de handball parazitează  banii particularilor care finanţează cluburile. Subvenţionată de stat, Federaţia de handbal şi întreg plutonul ei de slujbaşi, dansează în competiţii pe munca şi pe banii particularilor, a patronilor de cluburi. Statul vrea glorie olimpică exploatînd investitorilor bunacredinţă a plătitorilor particulari. Statul plăteşte medaliaţii din bani publici, iar particularilor, care au creat cluburile şi le-au ţinut vii din banii lor, nu li se aduc nici mulţumiri. Aceasta e adevărata cauză a eşecului. Tadici nu-i pînă la urmă decît un profitor trufaş şi prost crescut al unei politici de bugetari ciubucari.

Tu cine eşti?

O întrebare care nu trebuia pusă niciodată

Forminte despre Bela Karoly: “Pe Nadia o antrena şi nea Ion de la poartă. Nadia e genul rar de gimnastă căreia îi spuneai rău şi ea făcea bine”.

Să ne întoarcem în timp. Eram înaintea unei “zone” la Onesti şi antrenorul Mănescu ne-a dus în pelerinaj la un antrenament al Nadiei. Noi, niste puşti din Buzău care abia aflaserăm cum e să-ţi rupi palmele pe bară, am intrat cu sfială şi respect în sala în care un tip masiv şi mustăcios, cocoţat pe un postament , o asista pe Nadia la paralele. Roata liberă şi stînd pe miini, pe bara de sus. Cinci-şase bucăţi, legate. Nici nu visam că se poate aşa ceva. Nadia  avea picioarele înfăşurate în bureţi, dar tot se vedeau vînătăile. Era încă un copil, începuse să scoată capul în lume, avea 11 ani şi tocmai cîştigase Turneul Prietenia la junioare. Iar noi, o grupa de puşti slăbănogi aflam, privindu-i chipul imobil şi concentrat de vestală, că gimnastica e cu totul altceva.

Mustăciosul cu privirea severă o tortura pe Nadia pentru gloria de mai tîrziu.

După Nadia au urmat şi altele. Georgeta Gabor, Teodora Ungureanu,Dumitriţa Turner, Emilia Eberle, Mary Lou Retton, Kim Zmeskal, Kerri Strug.  În total 9 campioane olimpice şi cine mai ştie cîte  mondiale, produse în serie ale experimentului Bela Karoly. Nu nea Ion de la poartă.

Au trecut anii… Bela Karoly e acum “un bătrînel plîngăreţ, îndrăgostit de camerele de televiziune”, gata oricînd să ne spună povestea pădurarului pe care l-ar fi salvat el din ghearele ursului, dacă ar fi fost lăsat să tragă, sau, mai real, daca ar fi fost acolo.  Şi, ce e mai dureros, gata să dărîme un soclu pe care el însuşi l-a construit. Nota Sandrei Izbaşa prea mare? Posibil .Resetimente pentru afacerile ratate în Romania? Iarăşi posibil. Batrîneţe? Cu siguranţă ,de la o vîrstă discernămîntul funcţionează cu întreruperi.

De asta ar fi trebuit să ţină cont Nicolae Forminte. La bătrîneţe mai spui şi prostii, după ce ţi-ai ascuns biscuiţii sub covor. Dar suntem datori să îi tolerăm pe vîrstnici, cu toate păcatele lor.  Sigur că Forminte e un antrenor remarcabil. Rezultatele de la Beijing i se datorează. Izbaşa şi Nistor sînt vîrfurile unei generaţii de junioare crescute de el. Cu un salariu mizerabil, dar cu pasiune, har şi încăpăţînare a reuşit să facă biciul să pocnească. Şi totuşi, un zîmbet îngăduitor s-ar fi  potrivit mai mult decît întrebarea ţîfnoasă: “Cine mai e şi Bela Karoly?”. Pentru că rişti să primeşti răspunsul: “E cel care a reinventat gimnastica. Dar tu cine eşti?”

Piţurchismul ca stil

Cu cine vreţi să jucăm ca Spania?

…Şi, adică, de ce aşteptam să ne entuziasmeze România - Letonia? Fiindcă aşa am auzit: că nu ne-a entuziasmat! Primul amical de după Europeanul acela - numit foarte bine de Gabi Balint: “Onorabil cu gust amar” - nu a fost cu nimic altfel decît toate amicalele de dinaintea lui. Acest 1-0 dintr-un penalty putea fi “realizat” la fel de bine şi cu Mutu, şi cu Chivu pe teren şi tot aşa ni s-ar fi spus: un meci util de pregătire pentru un Mondial care, o-ho-ho!, va fi şi mai greu decît grupa morţii din Elveţia. Acest 1-0 menţine procentul de 61% al meciurilor victorioase sub comanda lui Piţurcă. Nici asta nu ne entuziasmează? Dar ce ne-ar entuziasma? Ştiu ce: să-l auzim pe Piţurcă recunoscînd că altceva decît rezultatul nu-l interesează, că pentru el totul, indiferent cum, e să nu pierzi, şi, în fine, că-l lasă rece urletele celor care-l hulesc pentru tactica lui ultradefensivă. Asemenea autocritică piţurchistă nu e posibilă, chiar cu un singur gol în trei meciuri la Euro. Maximum ce-am auzit de la el este un fel de regret că nu l-a luat pe Bratu, acolo. Am liniştea că am spus-o aici, chiar atunci: Piţurcă nu poate juca altceva decît defensiva rea, crudă, generoasă, eroică şi, dacă se poate, norocoasă… Vreţi spectacolul unor atacuri în valuri-valuri? Vorba lui Prunea: Vreţi adică să luăm 5 goluri în loc de unul? Şi, mă rog, cu cine vreţi să jucăm ca Spania? Aici e aici…

Fiindcă miercuri s-a mai înregistrat un 1-0 românesc, aproape entuziasmant. În Ţara Galilor, tineretul U-21. Unul din acele rezultate numite extraordinare, obţinute tot aşa cum ştim şi cum putem: cu dăruire exemplară în apărare, cu marcaj strict, cu un Tătăruşanu de poveste frumoasă, cu contraatacuri “la ce-o fi şi ce-o ieşi”, cu ceva noroc şi cu toate clişeele verbale care ne însoţesc, fidele, de-o viaţă: “Iar scăpăm cu faţa curată…”, “Iar nu avem replică…”, “Iar avem noroc…”, cu urări de bine la fiecare zbîrci galez: “Aşa vă vrem…”, totul culminînd cu vestea bună: “Sîntem în minutul 80 şi avem 1-0″ şi cu indicaţiile strămoşeşti: “Să intrăm tare, trebuie să ţinem mingea!”. Oricît ţin la Săndoi şi am vibrat cu el, a fost o victorie în cel mai curat stil piţurchist, cu tot ce are el bun şi rău; s-a tras din greu, “cinste muncii!”, căci despre asta putem vorbi cu gura plină: avem în fotbal o şcoală românească a muncii! Nu e de dispreţuit - doar de întrebat: Cînd băieţii acestui U-21 vor ajunge la “naţională” vor şti să atace valuri-valuri, să joace deschis, ca spaniolii la modă, sau vor “ţine de minge” şi de rezultat la 1-0, aşa cum au învăţat de mici? Hai să nu fim mai căpoşi, mai imposibili decît Piţi. Miercuri seară am stat pînă tîrziu ca să văd ceva entuziasmant: pasa lui Henry, cu călcîiul, din întoarcere, în careu, dintr-un punct mort, către Govou şi gol!

Dar în apărare, Franţa - tot după o expresie nemuritoare a neamului nostru - ne oferă o pîine de mîncat. Vom avea atunci un înfometat de gol?

Marele salt înainte, prin întrebări

Cîteva nedumeriri menite a întrerupe repaosul mental din timpul Olimpiadelor

Mike Phelps, cel mai mare olimpic al tuturor timpurilor? Glumiţi. Sau  sînteţi loviţi de orbul actualităţii, frate bun cu afecţiunile oculare ale galinaceelor. Argumente: Phelps x 8 înseamnă de opt ori perfecţiunea iar supraperfecţiunea e plicticos de mult. Nu găsesc nimic emoţionant în cele 8 perfecţiuni succesive ale lui Phelps. Alte argumente: Yifter şi Keino, şacali deshidrataţi în alergare eternă spre orizont. Owens, contrar şi exploziv ca o legendă care sare şi aleargă despuiată, în văzul necredincioşilor. Robert Korzeniowski, aur, între 1996 şi 2004, pe orice rută de marş. Laase Viren sau fuleul de marmură. Carl Lewis, caz de perfecţiune cu dispersie, de la sută în 1984, la lungime în 1996. Apoi, zeii. Paavo Nurmi, kilometrofagul, cu 29 de recorduri mondiale, aşezate aproape din mie în mie de metri, între semifond şi 20 km marş. Deasupra: Emil Zatopek, o siluetă măruntă, mereu în alergare, cu o grimasă de osîndit în lipsă de repaos. În ’52, la Helsinki, a cîştigat trei distanţe, cu un aur la 5000, pe care i-a alergat doar pentru că nu avea ce face între 10000 şi maraton. Dar de Tomescu vă amintiţi? Şi oricînd, fără discuţie sau comparaţie: Patzaichin. Unde e Phelps? Înotătorii şi sprinterii sclipesc, uneori în serie, dar n-au stofă şi consistenţă de titan.
Altă întrebare: e Usain Bolt pe steroizi? Nu ştim şi nu îndrăznim să bănuim. Testele anti-doping vor fi păstrate încă 8 ani. Timp destul pentru descoperiri tîrzii şi irelevante. Pînă atunci, ne putem baza pe trecut. Înainte de Beijing, Bolt a fost incapabil să alerge 200 m sub 20 de secunde. Apoi, marele salt înainte. 9,69 pe sută. Rata de “infecţie” în clubul alergătorilor sub 9,8 pe sută e suspectissimă: din şapte performeri, trei, Johnson, Montgomery şi Gatlin, au alergat pe droguri. Al patrulea, Greene, a fost denunţat de propriul furnizor de steroizi.

A treia serie de întrebări care întrerupe repaosul mental pe care îl obişnuim la Olimpiade: ce spune întîietatea absolută a femeilor în sportul olimpic romanesc? De la Manoliu, Viscopoleanu şi Silai, la Szabo şi Tomescu, una şi aceeaşi întrebare insistentă: unde ne sînt bărbaţii? Subiect de sociologie şi istorie. Apropos: unde ne sînt analiştii?

Mîna jos de pe medalii!

de Radu Naum

Tricolorul urcă, imnul sună, iar nouă ni se pare că sîntem învingători

“Niciodată în istorie atît de puţini nu au făcut atît de mult pentru atît de mulţi”. Churchill despre Bătălia pentru Anglia. Vremuri în care o mînă de aviatori a învins o armată care înnegrea cerul. Dar piloţii RAF nu erau singuri. O ţară întreagă se ruga atunci cînd ei se înălţau în calea invadatorilor. Şi mai ales un popor îşi sufleca mînecile sub bombardamente pentru ca prima linie de apărători să aibe cu ce şi pentru ce să se ia de gît cu schultzii. Cuvintele premierului cu trabuc, maestru al verbului, construiau doar o imagine inteligentă prin patetismul ei, dar fără rădăcini reale. În schimb, ea se lipeşte perfect pe fruntea Romaniei în vremuri olimpice. Duminică a fost o zi de aur, dar şi de indecenţă atîta vreme cît îndrăznim să ne bucurăm cu toţii de succesele oamenilor de la Beijing. Habar n-avem, în frunte cu cei pe care îi punem chiar în fruntea noastră, despre ce fac ei ca să obţină victorii şi să reverbereze succesul asupra naţiei. Tricolorul urcă, imnul răsună, iar nouă ni se pare ca sîntem învingători. Nici vorbă. Noi sîntem adevăraţii învinşi. Căci în arenă cîştigă medalii doar cei care scapă, miraculos, de toate tentativele noastre de a-i răpune prin indolenţă, nesimţire, lipsă de orizont, iresponsabilitate socială, promovarea nulităţilor, furt sau crasă incompetenţă. Ar trebui să gemem, să ne zvîrcolim. Pînă acum am primit 8 lovituri mîrşave: 4 de aur, una de argint şi 3 de bronz.

Atenţie ! Aceasta nu e o figură de stil. La Snagov, milionarii tembeli se distrează să facă valuri cînd trec cu bărcile lor cu motor pe lîngă canotoare sau canoişti, iar dacă aceştia îndrăznesc să protesteze, se întorc şi fac cercuri în jurul lor ca să-i răstoarne. Mircea Roman, antrenorul lotului de canotaj, le-a bătut obrazul în direct după medalia de aur a lui Andrunache şi Susanu. Şi să nu-mi spuneţi că aceşti precambrieni sînt o minoritate smintită de atîţia bani uşori. De fapt noi, prin fibra noastră slabă, îi lăsăm să se îmbogăţească şi să ne conducă tocmai pe cei fără scrupule şi fără bun simţ. Trec prin noi ca prin brînză şi ajung să dăuneze celor care ne-ar putea înălţa ca naţiune. Vedem doar ce medalii am luat. Dar cine ştie cîte s-or fi dus pe apa sîmbetei din cauza bătăii de joc instituţionalizate. Jocurile Olimpice se întîlnesc cu alegerile fix din 4 în 4 ani, deci îi applaudăm pe campioni în acelaşi timp în care perpetuăm o clasă politică fără ochi pentru ei. E o potrivire fără cusur. Nu avem un stadion, o sală sau un bazin pentru acest secol. De ce? Pentru că nu ne pasă şi nu le pasă.  Atunci măcar să nu ne mai prezentăm, fripturişti, la masa campionilor. Să încetăm să lăcrimăm crocodilian la victoriile lor. Ieri, Constantina Diţa Tomescu a cîştigat maratonul, teribila probă, la vremea nopţii romaneşti, în timp ce noi dormeam. E o imagine perfectă.

Patriotismul de piaţă

  Olimpiadele nu mai sunt sport, ci un tîrg mondial de reprezentare politică

Fostul secretar general al Federaţiei Române de Tenis de Masă, devenit, de cîtăva vreme, american şi antrenor al lotului Statelor Unite, pe numele lui încă neaoş, de Teodor Gheorghe, a învins, cu o echipă de chinezoaice naturalizate la pachet naţionala noastră de ping pong cu 3 - 1. Cu bani, Andorra, Lichtenstein şi Insulele Feroe îi pot naturaliza peste noapte, dacă au chef, pe toţi campionii şi pe toate campioanele olimpice din 2oo8, indiferent de naţionalitate, astfel încît cele trei microstate să ajungă, în 2112, puteri absolute în întrecerile olimpice.

E numai una din imensele porcării, instituţionalizate prin marea afacere publicitară a PATRIOTISMULUI  DE PIAŢĂ. O porcărie chiar mai mare decît cea numită SPORT AMATOR. Trebuie să fii ori nerod, ori orbit de românism ca să urli ” Hai România! ” cînd vezi alergînd, boxînd sau înnotînd pentru bani, dar cu steagul tricolor pe piept, nişte etiopieni, nişte chinezi sau nişte ruşi de prin Sahalin. Există destul loc pentru minciuni şi mai mari. Olimpiadele s-au transformat într-un program de reprezentare politică şi cu acoperire într-o mare afacere. Sportul e doar mijlocul prin care marile puteri economice ale planetei îşi fac jocul.

Doar noi, frustraţii de români, mai credem că talentul şi efortul primează şi că folosul unei Olimpiade e clasarea între primele 15 naţiuni. Sportivii noştri, care răzbesc din cînd în cînd pe podiumurile competiţiilor internaţionale, sunt cu adevărat mari performeri. Însă nu performeri ai statului, ci în sine. Aş spune că aceşti ultimi mohicani ai sportului din România sunt ceea ce încă mai sunt în ciuda politicii de stat în sport.

Domnul Belu, starostele de circumstanţă a unei politici falimentare în sport, a ştiut de ce nu-i prudent să plece cu lotul în China. Dumnealui ştie că nu mai aveam ce spera şi că ar fi devenit subiect prioritar pentru media. Aşa, dînd bir cu fugiţii la decontul olimpic, poate să se uite liniştit la televizor cum nu existăm şi cum cheltuim banii contribuabililor, mulţi, puţini cîţi sunt, cu vechea minciună naţională de presă numită ” Totul e să participi”. Dacă “Totul e să participi”, atunci de ce domnul Belu nu participă?

De fapt, n-am nimic să-i reproşez marelui antrenor Octavian Belu. Poate doar vanitatea de a pierde, ca şef al sportului, o parte din ce a agonisit, în stimă şi admiraţie, ca producător emerit de medalii olimpice. Problema nu e în biroul domniei sale, ci la guvern, la toate guvernele noastre de după 1990. Sportul de reprezentare e treaba politicului. Domnul Băsescu ar avea mai multe motive de a lăcrima la Bucureşti decît la Beijing. Personal, cred că nici n-are dreptul de a plînge de bucurie, cînd ajunge un român la medalii, fiindcă n-a făcut nimic pentru reprezentarea noastră olimpică. Dacă ar fi făcut, foarte probabil că domnul Belu l-ar fi însoţit în China. Restul, cum spune un dicton, e tăcere. Şi ce tăcere! O tăcere de sfîrşit de lume!