July 2008 ↓

Sfatul unui papagal

Steaua nu e o echipă de tinichea, dar “Aliuţă face cît toţi străinii ei”

Printre micile şi savuroasele momente ale vieţii noastre pe pămînt este şi acela cînd un fanfaron învins te roagă brusc să nu rîzi de el, să nu fii rău, să nu fii ironic, să îi înţelegi durerea. Mai mult: el te şi roagă, cu o umilinţă venită tot din lăudăroşenia lui, să-l înveţi ce să facă, fiindcă el, sărmanul, nu mai înţelege nimic din ce i se întîmplă. Auzi, el, cel mai puternic om din lume, cel cu care nimeni nu se compară, aşteaptă să-i dai tu, hahalera, un sfat, o idee… Ce faci, măi papagalule? Nu poţi fi nici bun, nici rău, e un semen de-al tău (Mie-mi place foarte mult cu cît gust se îmbracă). Joci între milă şi silă. Trebuie să fii exact, fără să lăcrimezi, fără să caricaturizezi: domnule, dumneata nu te pricepi la fotbal nu de azi, de ieri, ci de cînd ai început, de ani şi ani de zile, să te lauzi că nimeni nu te poate învinge în România şi că titlul de campion ţi-a fost hărăzit de Dumnezeu. Această fudulie cu totul nechibzuită, profund neplăcută Domnului, e dovada copleşitoare că nu te pricepi. Asta e drama, dar şi imensa comedie a gîndirii dumitale. Din cîte citim şi ştim, nici un patron de pe astă lume nu a atins asemenea nivel de lăudăroşenie. În acest domeniu, probabil că eşti primul pe mapamond. Cînd vei renunţa la acest titlu, vei pricepe ABC-ul fotbalului şi, cît de cît, al vieţii, cu oarecare şanse să ajungi şi la marile necunoscute X, Y, Z. Dar nu vei renunţa, te vei plînge mai departe că eşti victima unui blestem, şi la primul succes vei hohoti vesel că ai glumit cînd ne-ai cerut sfatul.

Acestea fiind zise, cu toată omenia de care dispun, e cazul să precizez că, învinsă la Vaslui, Steaua nu e nicidecum o echipă de tinichea; e o echipă de nivel mediu în Europa, supusă însă unei presiuni adjectivale cum, probabil, nici Manchester, nici Barca nu o cunosc. Jucătorii şi antrenorii sînt siliţi în trei zile de la sublim (meciul de sîmbătă cu o Romă aflată în antrenament pe Ghencea) la mizerabil. Pînă la a-i defini sistemul, pînă să ajungă a juca precum Spania, Steaua este agresată psihologic, zilnic, de propriul ei patron, ignorant şi în ale psihicului. În acest sens, eşecul de la Vaslui, departe de a fi decisiv, nicicum o tragedie - este semnificativ doar ca sancţiune drastică (şi probabil inutilă) a tot ce înseamnă fanfaronadă la noi, în ogradă. Ceea ce nu mă împiedică să fiu de acord, pentru o dată sau a doua oară, cu viziunea de strictă competenţă a preşedintelui Ligii: “Toţi străinii Stelei nu fac cît Aliuţă!”. El este, şi după ochiul meu, printre ultimii autohtoni în care străluceşte ceva din tehnica aceea a pasei şi a driblingului, pierdută sub atîtea bubuieli agramate ale minţii. Iar dacă nu ar fi pus talpa aia de roşu, aş avea mai mult curaj în a afirma că senegalezul acesta, N’Doye, e cel mai bun străin din cîţi ne-au căzut sub ochi. În fine, supun atenţiei acest rezultat din turul II al Cupei Campionilor: Anderlecht - BATE Borisov 1-2! Atît. Dau legătura în nu mai ştiu ce studio, căci sînt abonat UPC.

Spălături cu smoală

Întîmplător, doar întîmplător, omul cel mai favorizat din afacerea “Valiza” rămîne patronul Stelei

Cînd a căzut Nixon, s-a întîmplat nu pentru că a făcut ceva rău, ceea ce s-a dovedit mai apoi evident, ci pentru că, acordîndu-ne limbajul la mirosul acestor fapte, cineva l-a dat în gît. Uitaţi cum stau lucrurile: toţi conducătorii acestei lumi fac lucruri cel puţin detestabile, dacă nu chiar condamnabile penal la tribunale globale. Nu e o poziţie stîngistă, ci una logică. Moralitatea lumii e în scădere dramatică şI, cîteodată, fără a o scuza, scopurile cu sumă pozitivă se cer atinse prin mijloace înspăimîntătoare, asezonate cu victime colaterale. Nu ştiu dacă a fost cazul lui Nixon, ori dacă numai el a ascultat telefoanele părţii adverse. Dar el era preşedintele. Şi i-au tăiat capul, după ce un insider a scurs în presă afacerea. Daniel Florea nu a făcut aşa. Daniel Florea nu a picurat ori turnat cu grijă informaţiile. El a vărsat pur şi simplu găleata scandalului în capul lui Mircea Sandu şi Ionuţ Lupescu. Graba era mare şi atacul era perfect plasat. Acestea sînt ţintele cele mai vulnerabile în cazul încălcării principiilor de drept, fie ele şi din fotbal. Depoziţia sa, culeasă în premieră în paginile acestui ziar, a creat un cutremur, ceea ce e natural şi sănătos. E clar că influenţa asupra comisiilor a existat de o manieră sau alta. Acum fiecare parte încearcă să tragă afacerea mai spre malul său, dar nu asta e esenţa. Important e că aşa funcţionează lucrurile în fotbal. Pe dedesubt. Mă întreb dacă acest Docteur Justice de la CAF face excepţie.
 
Teribilă bătălie trebuie să se fi dat în interiorul lui Daniel Florea! Să-ţi torni naşul, într-o lume de cumetrii, nu trebuie să fie deloc uşor. Cîte nopţi s-o fi perpelit, cîte zile s-o fi frămîntat! Dar adevărul a învins, nici un dubiu. Acum zorile sînt mai limpezi, păsările cîntă mai vesel, viaţa e mai frumoasă. Întîmplător, doar întîmplător, cel favorizat în toată această afacere e chiar omul cel mai darnic din lumea fotbalului, dar ce zic din lumea fotbalului?, din lume pur şi simplu. Omul care face case celor sinistraţi de ape şi de conştiinţă. Omul care nu se uită la bani cînd e să facă şi mai mulţi bani. Oferă pentru terenuri de construit sume fabuloase pentru a culege mai apoi sume astronomice. Şi probabil că nu se zgîrceşte cînd e vorba să-şi securizeze cele 10 milioane ipotetice din Liga Campionilor de anul viitor. Cel puţin aşa ar face un om de afaceri. Un multi-milionar. Ca şi în cazul Babiuc, multi-milionarul e o persoană privată, poziţionată în afara sancţiunilor statului în caz de măgării. O tactică perfectă: acţionează cu mîna autorizată a altuia. Sandu şi Lupescu pot fi lesne puşi la perete. Să nu-i plîngem, e o soartă pe care şi-au ales-o. Fac parte din sistem. Dar să stoarcem o lacrimă pentru ocazia ratată de a face ordine în fotbal. E imposibil să pretinzi curăţenie atunci cînd dai cu o mătură proaspăt îmbibată în smoală. Smoala aia de jos, jos de tot. 

Căpuşe, şantajişti, samsari, fini şi naşi

Pentru mîrlănie, golănie, lăcomie, caractere infecte şi neamuri proaste, nicio societate nu clădeşte puşcării
   
Ştirea care spune că transferul luiTamaş la Celtic nu s-a mai realizat din cauza înmulţirii intermediarilor şi a pretenţiilor băneşti ale acestora explică toate scandalurile momentului. Tot mai mulţi escroci, samsari, fini, naşi, cuscri, veri, nepoţi, funcţionari ai Ligii şi ai FRF şi chiar curve de ale fotbaliştilor reclamă drepturile lor asupra jucătorilor, asta însemnînd drepturi asupra campionatului şi drepturi la banii fotbalului. Înmulţindu-se banii, s-au înmulţit şi căpuşele. Iar cum banii fotbalului sunt greu de fiscalizat, DNA-ul, parchetele, poliţia economică şi toate celelalte instituţii ale statului, care ar avea motive să se sesizeze la circulaţia banilor negri, privesc la balul mafiot exact ca şi noi, publicul.  Nimeni n-a cîştigat un război cu banii murdari. Cine porneşte o luptă cu banii murdari ai fotbalului se murdăreşte repede şi chiar dac-o cîştigă va fi aşa de rănit şi de maculat, încît nimeni nu se va uita la el ca la un învingător.

De aceea  şi cu riscul de a-mi pune toată presa în cap, spun că scandalul nu e nici în grădina neamurilor Becali, nici în curtea lui Mircea Sandu şi a lui Dragomir. Ei fac ce au mai făcut şi ce au fost îngăduiţi să facă dintotdeauna. În ce-i priveşte, defectul e la moravuri şi la caractere. Ei şi-au făcut din problemele de caracter arme şi renume. Numai că în jurul mesei unde joacă ei pokerul cel mare, nu cu fise, ci cu transferuri, comisioane, şantaje şi combinaţii internaţionale, s-au adunat peste noapte zeci, dacă nu cumva sute de ţuţări şi de aşteptători. N-ai cum să le dai peste mînă la toţi, nu poţi să-i împiedici să nu le facă semne pe sub masă rivalilor, sunt prea mulţi, ca să mai poţi să-i dai afară pe toţi. Şi tot mai vin, ca musca la rahat.

Scandalurile bricheta, valiza sau cum s-or mai numi cele care stau să se nască - vagonul, TIR-ul, yachtul, mitraliera - sunt consecinţa înmulţirii inşilor care trag sforile ca să intre la masă. Cînd UEFA dă 10 milioane de euro pentru o simplă participare în grupele Ligii, s-a terminat cu fair play-ul şi cu regulile. Taher nu s-a aşezat la joc ca să piardă la neamul Becali ce a adunat prostind şi cumpărînd toate guvernările din România, atît din cea comunistă, cît şi din acelea democratice şi de piaţă. Dacă e totuşi şi un lucru care să ne consoleze, e apariţia peştelui mare, care o să-i înghită pe cei mici. Pînă şi Copos a tăcut, de cînd a început să-şi dea cu părerea Taher.

Va trebui să ne deprindem cu gîndul că avem două campionate, cel de al doilea condiţionîndu-l pe primul. Un campionat la vedere şi altul subteran. Ce deosebeşte campionatele paralele româneşti de celelelalte e că la noi şi campionatul subteran e tot la vedere. ajuns. Pentru mîrlănie, lăcomie, golănie, caractere infecte şi pentru neamuri proaste nici o societate nu clădeşte puşcării. 

Fotbalul e fereastra prin care se vede România, iar tot ce ar îndrăzni un guvern, în momentul de faţă, e să o schimbe cu alta de termopan.

Pe culmile suspiciunii

O întrebare pentru Naum şi Banciu

Mă număr printre aceia care nu au obiecţii capitale la transmisiile tizilor mei, Radu Naum şi Radu Banciu; ba, mai mult, şi asta de multă vreme - mie îmi place pînă unde pedalează amîndoi, ca ziarişti care ştiu parfumul unei colecţii Pleiade şi al copilăriei lor, topiţi după limbile străine şi mîncărurile terestre, dar mai ales pofticioşi şi mereu lihniţi după ştirile care aleargă pe telexurile lumii. Cu ei facem Turul globului, din minele ucrainene pînă la vîrsta sudanezilor, din Himalaya la “Inimă de ţigan” şi nu văd azi telecomentatori sportivi care să ne ducă atît de departe, benefic şi cu haz, fie şi ostentativ. E ostentaţia unei plăceri de a trăi şi a şueta în această lume în care atîtora le ceri democratic să mai şi tacă. Lor le-aş cere altceva - deşi îmi este clar că sînt orgolioşi, nedrepţi nu o dată, incorecţi politic în unele, prea corecţi în altele. Şi, mai cu seamă, intransigenţi - mamă, mamă - în ale dopajului. Ura lor pe Lance, pe Pantani, pe marii şi micii trişori, merge pînă la afirmaţiile truculente ale lui Banciu: “Dacă Contador nu a luat nimic, eu îmi tai gîtul!”.

Competenţi în detectivism pînă la a-i descoperi dopaţi pe Ricco şi pe Piepoli chiar înainte ca aceştia să fi fost excluşi oficial din tur, tizii mei ating culmile suspiciunilor pînă la un nivel cînd îmi vine şi mie să exclam ca Banciu, acel “Ai, ai, ai!” - al lui în faţa frumuseţilor naturii dar şi ale condiţei umane. Sau, tot ca el, cînd contempla înmărmurit serpentinele Alpilor: “Dă-o încolo de viaţă… e prea de tot!”. Deseori, s-o zic de-a dreptul, ce fac ei din turul Franţei e prea de tot, ca o permanentă şmecherie, ca un perpetuu scandal, ca mizerie omenească, medicală, sportivă şi enciclopedică.

Am momente lungi cînd îi înţeleg, am altele cînd mă gîndesc ce ar fi zis ei acum exact 50  de ani despre (tien tiens!) luxemburghezul Charly Gaul luîndu-i 12 minute lui Geminiani în pre-Alpii francezi.

Fiindcă acum, în Alpi, i-am simţit mai blînzi, fără suspiciuni la Velits sau la Sastre, gata de un bravo pentru Augustin, subjugaţi de spectacolul bătăliei pe secunde, dar şi entuziasmaţi de mulţimile de pe şosele, îi întreb: de ce nimeni nu stă în casă (vorba lui Naum), de ce o lume întreagă îi aplaudă şi îi încurajează pe toţi, indiferent că-s dopaţi sau nu? De ce mulţimile nu-s scandalizate, nu-s sarcastice în dispreţ şi lasă masa, casa şi rulota pentru a nu rata trecerea caravanei? Nu ştiu ce ştim noi, nu le pasă? Mulţimile sînt proaste? Prea emotive la efortul sportiv? Dezinformate? Manipulate de legendă? Habar nu am. Fraţilor, dacă le ştiţi pe toate, explicaţi-mi - cît mai democratic, desigur.

Raportul Wikipedia

În fotbal, ca în Justiţie, suporterii au dreptate fără să aibă cîştig de cauză

Începe (sîmbătă) campionatul şi reîncepe (ca în fiecare an) ritualul fără rod al anticipaţiei entuziaste. Bine aţi venit la vernisajul care vă aşteaptă cu sala goală şi vă ajută să descoperiţi capodopere în pînzele lipsă de pe pereţi! Dar toate astea s-au mai spus şi autorul acestor rînduri poate fi acuzat de pesimism obsesiv, acolo unde alţii, de la şoferii de taxiuri la tineretul de cartier, văd dramă, pasiune şi valoare. Problema e că, în felul lor insistent şi neobosit, ei au dreptul să aibă dreptate, iar autorul de faţă ar trebui infirmat drastic şi umilit.

Un timp, în acele prime cîteva etape care promit relansarea şi reconversia, iluzia se va apropia curajos de realitate. Apoi, vom reveni la normalitatea nefericită şi fatalistă a realităţii de facto. De ce aşa? De ce, iar şi iar, la fel? Pentru că am trecut vijelios şi neglijent pe lîngă Raportul de ţară. În fotbal, ca în Justiţie.

Fotbalul românesc a fost audiat, lăsat să se desfăşoare, a făcut promisiuni şi a căzut pe toată linia, la Euro 2008. Era acolo o lecţie? Era mai mult decît atît. Pe monitor a apărut o wikipedia integrală, o enciclopedie descriptivă şi comparativă a slăbiciunilor fizice, a debilităţilor tactice şi a viciilor de gîndire. Lectură acră şi necesară. Elita fotbalului românsc a terminat, însă, demult, lecturile şi, oricum, nu agreează lecturile obligatorii. Euro 2008 şi Raportul lui asupra fotbalului românesc au trecut fără urmări şi au dispărut fără urmă. Cu două zile înainte de deschiderea campionatului, senzaţia generală e că Euro 2008 n-a avut loc. Sau dacă a avut loc, atunci a fost un eveniment tv, un film turnat în străinătate şi în vacanţă, din pură obligaţie contractuală. Adevăratul scandal nu e însă eliminarea de facto a europeneleor pentru care au suferit, acasă, milioane de naivi, ci dispariţia completă, fuga din decor, a autorului. Victor Piţurcă a tras uşa jeep-ului după el, s-a tolănit în aer condiţionat şi a lăsat afară, în dogoare şi fără explicaţii, restul lumii. Piţurcă a decis că trebuie să oblige publicul larg la demisie. Acesta e adevăratul punct de plecare al campionatului. Am ars wikipedia şi am lăsat o mulţime de oameni cu dreptul de a avea dreptate, fără să aibă vreodată cîştig de cauză. Ca în Justiţie.

Dar demnitatea, cît costă demnitatea, bă, fotbalistule?

Oare nu noi, românii, am inventat zicala: stăpînul mă bate, stăpînul îmi dă pîine!?

Mă consider un om cinstit, fiindcă nu s-a găsit încă nimeni să mă cumpere. Nu să mă angajeze, ci să mă cumpere. Să-mi ia la kil sufletul, conştiinţa, sentimentele. Cînd s-a întîmplat să am totuşi o ofertă pentru trădare sau pupare în fund, aceasta a fost atît de mică, încît era mai convenabil să rămîn cinstit. Frustrarea, probabil, mă face sensibil la mercurialul slăbiciunilor de caracter. Sînt curios să aflu cît se plăteşte în fotbal o jignire, la cît e evaluată înjurătura de mamă a antrenorului şi pe ce sume se lasă călcaţi în picioare jucătorii cu nume. Din costul demnităţii la fotbaliştii de lot deduc preţul demnităţii în ligile inferioare. În ligile inferioare, mîndria, ambiţia şi umilinţa sînt la solduri.

Perioada transferurilor de vară le-a dat posibilitatea unor jucători să-şi scuture niţel lanţurile cu care îi leagă contractul de patron, iar cîţiva - precum Coman - să-şi ridice şi privirea din pămînt. Nu-i nici un secret că clauzele contractuale, în lumea fotbalului, s-ar potrivi perfect şi la nişte contracte de sclavie. Nici un contract de muncă nu obligă la atîtea angajamente de rob, cîte numără cel întocmit de samsari.

Nu m-aş sesiza, dacă fotbalul n-ar dovedi pînă unde se poate ajunge, într-un stat civilizat, cu negoţul de oameni. Fotbaliştii încă nu sînt scoşi în tîrg, ca odinioară negrii în statele din sudul SUA, dar vremea în care se va ajunge şi aici nu-i departe. Deocamdată, li se asigură picioarele, cu milioane de euroi şi dolari, şi li se condiţionează libertatea. Fiindcă silenzio stampa asta înseamnă, interzicerea unui drept democratic, dreptul la opinie, iar cantonamentul nu-i altceva decît o închisoare de protocol.

La urma urmei- veţi spune - vinde fiecare ce are, unul picioarele, altul inteligenţa, unul loialitatea, altul talentul. Ce nu înţeleg eu, la fotbalistul român, e supunerea oarbă, modul lipsit de bărbăţie cu care reacţionează la jignirile cu martori. Televiziunile au dat în mai multe rînduri cîteva secvenţe din existenţa de mămăligi a cîtorva fotbalişti bine plătiţi. Normal, la cît de mîrlăneşte le-a vorbit patronul, ar fi fost să răspundă, să se răscoale, să-l bage şi ei odată în mă-sa, ca să simtă că e un muritor ca oricare altul, nu un zeu şi un arhanghel al luminii. Dar nu, fotbalistul-mămăligă, băiatul cu vocaţie de sclav şi-a făcut în gînd socoteala la bani şi a decis că merită să se lase porcăit.

Evident, tot ce-mi rămîne de făcut mie, omul din public, e să-mi exprim părerea. Pe banii lor, fotbaliştii pot să se lase exilaţi şi-n eşalonul patru, pot să accepte să fie vînduţi la pachet, pot să fie şi mînjiţi cu rahat. Are şi rahatul o cotă. Pe banii lor, fotbaliştii au dreptul să-i lingă şi scuipaţii patronului. Dar am şi eu, cetăţeanul ai cărui copii îi idolatrizează pe fotbaliştii fără coloană vertebrală un drept: să le zic bă, băieţi!, bă mămăligilor!, bă, sclavilor!, nu bă, domnilor!, cum de altfel ar merita.

Tour Amour

Campionii nu pot fi mai sus decît Turul, aceasta e lecţia pe care trebuie să o învăţăm

E cel mai frumos Tur pentru că e cel mai urît. Arată groaznic, arată uman, plin de slăbiciuni, plin de hîc-uri, de bube, de neputinţe şi mediocrităţi ale celor aşteptaţi să răstoarne munţii. Dar munţii sînt tot acolo, bine mersi. Evans urcă de parcă ar căra saci cu pietre în spate, Franck Schleck nu ştie nici măcar el dacă mîine va mai fi în galben sau galben ca ceara. Valverde  se caţără în vîrful picioarelor, departe de cel care zburda altădată în roata lui Armstrong. În general, oamenii pedalează la deal stîngaci, împiedicat, nenatural. Parcă le-ar lipsi ceva. O venă în plus, o lampă în ochi. Încet, încet, Turul reintră în posesia bunului confiscat de prea multă vreme. A redevenit singurul sport în care sportivii nu sînt totul. Cînd te uiţi la el, cicliştii se pierd ca feliile de anchoa în salata nicoise. Şi ei sînt ca noi. În timpul unei etape rîd, cască, urinează, beau, mănîncă, se enervează. Cîteodată am impresia că le mai lipseşte o bască pe cap şi un pai în colţul gurii. Vă sare vreo figură în ochi? Nu? Ei, asta e. Campionii nu pot fi mai sus ca Turul. Pentru că el sîntem noi. Aceia care dacă n-ar mai fi, nu s-ar mai povesti.

Rutierii motorizaţi au dispărut sau au pierdut cheia de la contact. Cînd să se ridice pentru a da lovitura cea mare o mînă invizibilă îi trage înapoi şi îi ameninţă mustrător cu degetul. Aşa poate să cîştige un Simon Gerrans, neica nimeni cu spectrul şomajului la capătul Turului. Omul pe care Ricco şi prostiile sale l-ar putea lăsa fără serviciu. “Caut sponsoir urgent”, aşa scria pe ghipsul managerului echipei sale pe cale de dispariţie. Gerrans s-a făcut ghem şi s-a agăţat de colegii săi de evadare ca naufragiatul de ultima scîndură a corăbiei. Cei zece metri diferenţă între el şi cei din fruntea cursei păreau că nu se vor preda vreodată. Dar Simon a zis: “Nu!”. A fost cea mai frumoasă afirmaţie a Turului. Nu trebuie să fii erou în absolut, trebuie să fii propriul tău erou. Asta n-au înţeles cohortele de campioni care nu pot rămîne nici o clipă singuri cu ei înşişi de frică să nu-şi spună în faţă adevărul. La începutul vieţii i-am iubit pe Merckx, pe Anquetil, Poulidor, Hinault, Fignon. Dar muzeul meu interior a închis, exponatele au fost strînse şi zac în cutii. Am descoperit savoarea figurilor vii în dauna celor de ceară. Îmi plac oamenii care mor odată şi-odată, care n-au aroganţa eternizării. Infinitul aparţine doar cîmpurilor de lavandă.  

Un sufletist de pe Sabinelor

De ce să ne scuzăm dacă mai sîntem patetici?

Azi o săptămînă, de la 9 de dimineaţă, un domn care semna Gicuţă a lu’ nea Nuţă, îmi scria la noi, pe www.blogsport.ro, după ce îmi citise articolul în care evocam finala de la Wimbledon, dintre Năstase şi Smith; îmi face o plăcere nebună să-i reproduc textul, în toate detaliile lui neaşteptate şi uşor ameţitoare, cu cîteva abrevieri:

“Îmi aduc aminte şi eu de meciul din ‘72, dintre Smith şi Ilie al nostru. Aveam doar 13 ani atunci, ştiu doar că am ţinut cu Ilie şi că a fost teribil de cald. Nu era vorba de aparate de aer condiţionat de atunci, însă puteai face faţă căldurii cu alte mijloace: sucuri de la dozatoare, îngheţată servită în cupe de inox…, iaurturi băute după răcire prealabilă în frigider, bere ori vin în vase cu gheaţă, pepeni cumpăraţi din piaţa Puişor, aflată pe strada Sabinelor (zona Hotelului Marriott, de astăzi). Şi mai ţin minte ceva: am auzit-o pe sora mea, mai mare cu 11 ani şi femeie măritată, vorbind vulgar în timpul disputării acelui meci; ceva nou pentru mine, crescut într-un sat ialomiţean, într-o atmosferă sobră şi lipsită de vulgarităţi. Consider că părinţii mei, aşa nevoiaşi cum vor fi fost din punct de vedere material, m-au crescut aproape ca într-un colegiu englezesc (şi am fost cinci fraţi la părinţi!). Lucru pentru care le mulţumesc, acolo Sus, unde ei au plecat de cîţiva ani. Şi îmi cer scuze fiindcă am devenit patetic…”

Dacă am o obiecţie - după încîntătoarea piaţă Puişor din vecinătatea Sabinelor, după satul ialomiţean unde copilul a crescut ca într-un colegiu englezesc! - aceea este la prezentarea scuzelor pentru că “am devenit patetic”. Asta nu, domnule Gicuţă! În nici un caz să nu ne scuzăm, azi, pentru patetismul amintirilor noastre de pe la 13 ani, cînd descopeream iaurtul, pepenii şi Wimbledonul. Unde altundeva să fim patetici, azi, dacă nu într-un ziar de sport? Îndrăznesc să scriu că nimic - nici politica, nici bursa - nu ne poate face mai sufletişti ca sportul. De ce ne-am feri? De ce ne-am ruşina? Să se scuze - vorbă să fie - toţi cei vulgari, grobieni, escrocii sentimentali şi realiştii feroci pentru care sport mai înseamnă doar cinci litere din transportul valizelor şi al scandalurilor din Groznîi pînă la Lisabona, via Monte Carlo. Noi să ne deplasăm, cu Turul Franţei, cu Naum şi Banciu, inflexibilii noştri dinamitarzi, spre Alpii legendari. Vă mulţumesc pentru atenţie, domnule Gicuţă.

Război cît doişpe

Oare lupta pentru drepturi tv va aduce şi un salt jurnalistic?

La ce bun ‘războiul televiziunilor’? Comentariile care însoţesc acest conflict asurzitor seamănă a cronică de luptă, cînd nu sînt, de-a dreptul sau mascat, biografii de generali. E vorba, mereu, de SOV, A1-RCS, Dragomir, Voiculescu şi de faptele lor de arme contractuale şi extracontractuale. Însă, la ce bun acest conflict, tot n-am aflat. Dacă nu e un război inter-egouri, orice conflcit are consecinţe, lasă în urmă un ‘bun’, o valoare. În cazul presei, ‘războiaele’ se soldează cu apariţia unei valori, iar consumatorul ei imediat e publicul. Există măcar umbra subînţeleasă a unui salt de calitate, la capătul vestitului ‘război al televiziunilor’?  Tot ce ştim e că marele conflict se va solda cu exclusivităţi, supremaţie de piaţă, număr de abonaţi, apogeuri şi eşecuri de trust. Despre calitatea gazetăriei n-a fost vorba nicodată. 

Cu alte cuvinte, publicul nu va avea nimic de cîştigat din acest război care îl ia în seamă doar spre a-i impune o nouă reţea de consum, nu  un jurnalism epurat de dezastre lingvistice şi mentale. Dreptul public la declasare culturală de masă prin sport va fi, în continuare, garantat.

Tinerii vor avea, mai departe, ocazia să piardă, în sport, tot ce n-au cîştigat la şcoală. N-am auzit pe nimeni cerînd sau promiţînd un nou tip de discurs tv, în vremurile de pace şi consum ce vor urma războiului tv. N-am auzit pe nimeni tunînd împotriva terminoligiei inepte care face regula în comentariul sportiv şi trece drept erudiţie profesională. A anunţat cineva că a descoperit formula prin care un club poate fi numit şi altfel decît ‘grupare’? Dă cineva semne că vrea să-şi recapete libertatea de expresie renunţînd la obervaţia după care cutare jucător sau tehnică de executare a autului ‘pot face diferenţa’? Va avea cineva curajul să nu mai considere că o declaraţie ‘pune presiune’ pe antrenor? Îşi doreşte cineva, cu adevărat, să renunţe la mistica ‘jucătorilor de bandă’? Va rămîne obligatorie concluzia că X  ‘a marcat pentru 1-0′?. Ce revoluţie şi ce război vor putea împiedica un comentator să dezvăluie că ‘antrenorul Y le-a spus jucătorilor faptul că meciul va fi unul dificil’? Şi, în sfîrşit, vom ieşi vreodată din scalvia lui ‘doisprăzece puncte’? Dar ‘doisprăzece şuturi, minuturi, titluri sau trofee’? Războiul televiziunilor e prea mic pentru aşa ceva. Exact cît doişpe.

Frica de suporteri

O contribuţie românească la teoria şi practica fotbalului                                    

M-am gîndit mai bine - spune Giani Kiriţă după cinci ani de campionat otoman - prefer să rămîn în Turcia, decît să mă înjure suporterii la prima greşeală, ca pe Năstase.

Tot de frica golanilor din tribune, nici Contra nu mai are chef să joace acasă. Nu-s deloc puţini stranierii, care au dat de gustul unui public decent şi vor să-şi încheie cariera jucînd pentru acest public. Cunosc un compatriot care, după cinci ani de slujbă bine plătită la Vancouver, la o bancă, a revenit în cartierul chinezesc din Toronto, de unde plecase, cu sentimentul c-a recucerit Raiul. La Vancouver - mi-a spus el cu aerul omului care înţelege că i se întîmplă ceva ciudat, dar nu pricepe ce, - era prea multă curăţenie. Acolo nu există praf şi noroi. Totuşi, oamenii îşi schimbă cămaşa în fiecare zi. Asta mă înnebunea, de ce trebuie să-ţi schimbi cămaşa, dacă e curată? Domnule, de atîta igienă poţi să te ţicneşti!

Te poţi ţicni, aşadar, şi de prea mult bine. Giani Kiriţă e un băiat de toată stima. Spunînd că-i e frică de tribune, el zice de fapt că nu-i mai e frică de ele. Tribunele turceşti nu-s, oricum ai privi chestiunea, o şcoală pentru pudici. Dar cel puţin sunt pline. Un al doilea avantaj pentru un român care evoluează în Turcia, e că nu-i obligat să priceapă cum e înjurat. Există şi un al treilea motiv de azil moral la Ankaragucu sau Bursaspor. Golănia e sancţionată drastic. Jandarmul turc îi face educaţia golanului pe loc, nu stă la mîna tribunalului. Dacă un fan l-a nenorocit pe un jandarm, aşa cum au făcut golanii din Cluj - halal club universitar! - nu ajunge întreg la proces. Nu dă interviuri, ca la noi, şi nu se hlizeşte la camere din maşina poliţiei.

Am discutat cu un poliţist tunisian despre modul în care a procedat la ei poliţia, astfel încît să n-ai nicio problemă cu huliganii. I-am spus întîi cum e la noi, că noi adică începem cu cercetarea, apoi cu procesul şi în final se ajunge la pedepse. Cam la fel e şi aici, mi-a zis poliţistul tunisian, numai că noi începem cu bătaia şi abia după asta urmează cercetarea şi procesul. Legea lui Mitică, aşa cum e formulată ea, e apă de ploaie. Noi facem din democraţie o caricatură, o parodie şi un subiect de vodevil. Personal, îi mulţumesc lui Giani Kiriţă că nu dă o explicaţie cotită refuzului său. S-a deprins omul cu binele. De ce s-o ia de la capăt cu băga-mi-aş şi cu m…e Kiriţă?

Eu, unul, nu mai am încotro, sunt obligat să-mi închei socotelile cu viaţa aici, dar Giani Kiriţă are un încotro. Bravo lui că macar  răzbună un procent din laşitatea noastră istorică! Dacă ne uităm mai atent în oglindă, o să vedem că noi suntem turcii ăia cam barbari, de care ne învăţau cîndva manualele, nu turcii din Turcia.