June 2008 ↓

I Love this Game

De cînd n-aţi mai rămas cu gura căscată la o finală? Cîtă vreme a trecut de cînd n-am mai dănţuit, ca ielele ieşite de sub o lună stearpă, vrăjiţi de o echipă europeană? Spania ne-a dat lacrimile, pur şi simplu. De durere. Aceea de a fi nevoiţi să vedem, să comentăm, să analizăm o viaţă de om fotbalul scrîşnit al zilelor noastre, fotbalul tacticizat, fotbalul cu virtuţile sale ascunse de ochii profanilor, fotbalul neînţeles şi neînţelegător cu umilii săi televizionari, fotbalul searbăd care ne lungeşte cearcănele sub ochi.

Am plîns, invizibil, pentru tot acest timp pierdut, ca nişte oameni care ies din adîncuri şi respiră adînc, eliberator. Spania e Brazilia. La 1-0 oamenii tineri ai junelui Aragones atacau de parcă n-ar fi existat tabelă, de parcă n-ar fi ştiut de pofta de sînge a lui Schweinsteiger sau Mertesacker, nume care sună ca zgomotul de şenile. Dar ce mai infanterie uşoară de partea cealaltă a fotbalului! Bailando! Spaniolii au fost ca în transă. Mereu şi mereu să ducă mingea în faţa porţii, ameţind-o şi ameţindu-i pe toţi cei dimprejur. Graţie, da, de asta am avut parte, nu de grazie. Fotbalul n-are casă, nu e amanetat de nimeni. E ca o amantă perfectă, merge cu cel care o iubeşte cel mai mult.

Duminică seară am aflat cît de ponosiţi sîntem. Duminică seară, cînd am vrut, ca pe vremea copilăriei, ca niciodată Crăciunul să nu se termine. Vorba lui Radu Paraschivescu: “Mai bine se vorbeau între ei ca scorul să rămînă aşa, dar să mai joace o repriză”. Ei bine, iată banalul cuvînt magic: bucurie. Construim castele de fum pe o chestiune în esenţă simplă: un joc, o joacă. Ne place să o complicăm, să o urîţim, să-i dăm valenţe de zbor spaţial şi importanţa unui război de o sută de ani pierdut sau cîştigat. Or, Spania tocmai ne-a arătat că regele e gol. Şi că noi sîntem nebunii lui.

Putem să vorbim orice, să analizăm cu bisturiul, să explicăm savant întîmplarea din Prater. Rămîne ceea ce e în noi. Rămîne bucuria care duminică seară ne-a ridicat de pe scaune şi mîine ne trimite poate din nou pe maidan. Spania aceasta a născut în noi ceva, pe cînd alţii nu lasă nici o urmă. Multă vreme am crezut că Dumnezeu nu se uită la televizor, nici măcar ca să vadă fotbal. Poate că am greşit. O asemenea lecţie nu poate fi întîmplătoare. Vine la fix, în ceasul rătăcirii noastre, cînd ni se spune că dacă nu ne place ce joacă România sîntem, nici mai mult, nici mai puţin decît nişte cretini.

Ilie Moromete şi turcii

De ce nu jucăm ca turcii? De ce nu ne batem ca ei, de ce nu ne dăruim ca ei, de ce nu “murim” ca ei pe teren? Nu de ieri, nici de alaltăieri - după meciul cu Germania, rival în frumuseţe nebună cu Olanda-Rusia - asemenea întrebări mă asaltează pe dinăuntru şi pe dinafară, în lift, la slujbă, chiar prin faţa bancomatelor, venite spontan de la superpricepuţi la afonii şi apoliticii în fotbal. Ca să fiu sincer, nu sînt fan turc, nu “mor” după fotbalul lor. Sud-american ca opţiune, mi-a făcut plăcere cum i-a bătut Portugalia în primul meci, clar şi fără apel. După aceea, m-a exasperat norocul lor, deşi sînt dintre aceia care ştiu că fără noroc nu se poate învinge; au avut o baftă excesivă, indecentă, ca în meciul cu Cehia, unde, fără gafa lui Cech, la 2-1 pentru expiraţii aceia, fie şi aşa, nu se poate discuta despre geniul lui Terim şi alor lui. Mai nimeni nu a luat-o în seamă - a fost gafa turneului, mai mare decît aceea a lui Tamaş la golul lui Panucci. După aceea, cu croaţii, într-un meci de un plictis căruia numai prelungiri nu îi lipseau, au avut un bulan (iată, îmi vine să vorbesc urît şi nu mă cenzurez) incomensurabil. Cînd au marcat croaţii, în minutul 119, am sărit încîntat că i-a pocnit ghinionul cum se cuvine. Aiurea! Ce s-a întîmplat în minutul 120 - nu mai pun la socoteală penaltyurile! - rămîne memorabil, plus gîndul la sinucidere al lui Bilici.

Abia acum, după cel mai bun meci al lor, acesta cu Germania, meci într-adevăr extraordinar, se poate spune că turcii te pot face, Doamne iartă-mă!, să-ţi dai duhul o dată cu ei. Temperamentul lor nu ne aparţine nici nouă, dar nici altora. Căci e o problemă de temperament - nu de sistem. O problemă de sistem nervos, nu de sistem 4-1-4-1. Ei parcă nu au sistem, momente lungi par nişte posedaţi ai unei idei fixe: nu cedăm decît morţi, dar cu voi de gît! E în ei o violenţă clarobscură, care le dăunează construcţiei normale, dar le asigură o anormalitate fotbalistică perversă în beneficiu. În dăruire - clişeu la care trebuie să renunţăm dacă nu-i adăugăm maniera! - ei nu numai că se sufocă, dar te şi sufocă. Cu nemţii nu numai că meritau să învingă, dar au avut un ghinion pe măsura tuturor noroacelor de pînă acum. Cu Hiddink, cu Lippi, cu Mircea Lucescu ca antrenori, nu vom juca niciodată ca ei. De ce? Cum ar răspunde Ilie Moromete: de aia! Mai tehnic? Uitaţi-vă ce fotbalişti români dintre “interni” sînt căutaţi după acest turneu: Goian, Rădoi, Săpunaru, Moţi - numai apărători - şi un singur înaintaş: Dică, fiindcă îl ştie bine Zenga… Bine că încă nu pleacă Lobonţ - demn de a fi numit “Il Dio”, ca Mircea David, la Roma, în 1940.

Toate acestea sînt scrise joi, la o oră cînd nu ştiu dacă Rusia se va califica în finală; sînt fan Arşavin încă din finala Cupei UEFA; de la Ronaldinho nu am mai avut asemenea chef să slăvesc un fotbalist.

Ce înseamnă un străin

Nu ne trebuie neapărat un străin de ţară, ci un străin de sistem

Tot ce e fond intern s-a consumat demult şi complet. Nu la Euro 2008, ci mult înainte. Altfel, nu am fi reuşit figura diabetică de la Euro 2008. Avem nevoie de un străin, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm propunerea lui Mircea Sandu. În primul rînd pentru că, dacă aţi băgat de seamă, ea îl include pe Mircea Sandu. Or, preşedintele FRF e responsbilul de vîrf al bolii de la bază.

În al doilea rînd, ideea l-a vizitat pe Sandu abia după ce a apărut în trombă Rusia lui Hiddink. Iar asta înseamnă că Sandu promite de pe acum o făcătură. El nu va putea aduce la naţională un personaj de talia lui Hiddink sau măcar ceva care să-i ajungă pînă la jumătatea puterilor. Căci Hiddink a cerut şi a avut puteri totale. Hiddink nu a reparat, ci a înfinţat echipa Rusiei. Singurul jucător cu 50 de selcţionări e Serghei Semak. Restul clasicilor au fost trimişi acasă. Echipa e, aproape de la un cap la altul, o colecţie de tineri atleţi între 24 şi 26 de ani. Hiddink nu e un depanator, ci un reformator. Un Bora Miluinovici fără negocieri şi fără apel.

Va accepta şi, mai ales, va căuta Mircea Sandu un asmenea demolator? Mult mai probabil, va tatona un personaj slab şi manevrabil. Dacă s-ar fi convertit la radicalism, Sandu ar fi petrecut următoarele trei luni prin aeroporturi şi ar fi căutat. 2010 e tîrziu şi poate devni inutil.

Da, ne trebuie un străin. Dar asta înseamnă mai mult decît o spune cuvîntul. Ne trebuie chef de răscolit sensul aparent al standardelor. Plecarea lui Sandu ar fi începutul. Am putea descoperi, apoi că <<străin>> e şi Boloni. Cultural şi mental, Boloni vine din altă lume. Străin e, în cazul în care chiar avem curajul de reîntemeia fotbalul românesc, Răzvan Lucescu, un om decent, un antrenor onest şi, cu sprijinul unei Federaţii conduse de alt străin , o soluţie radicală.

Încă mai mult decît străinii din import ne trebuie străinin de sistem. Ne trebuie şi un timing nemilos. Cu excepţia unui anume produs istoric dubios lansat în 1989, revoluţiile nu se programează. De ce să aşteptăm 2010? Ca să se cosnsulte Piţurcă profesional cu Mama Omida? Amestecul străinilor, români sau nu, în afacerile interne ale clanului e singura cale spre profesionism. Iar asta nu se va întîmpla sub patronjul lui Mircea Sandu.

Piţurcă judecat pentru sîngele vărsat

de TUDOR OCTAVIAN

  E, totuşi, atît de consolator să vezi cum se chinuie Franţa şi Italia să nu cadă mai jos decît noi!

Cei mai mulţi din cei care-l învinovăţesc pe Piţurcă de ratarea sferturilor ar trebui să tacă. Să nu-şi dea cu părerea despre fotbal un timp bun de acum înainte. Ne-am convins că jumătate din lot n-are valoare de Europene, iar cealaltă jumătate nu mai are de multă vreme motive să-şi dea sufletul, ca ruşii, pe teren. Prima jumătate n-o să obţină niciodată mai mult decît a obţinut pînă azi, pe cînd jumătatea a doua şi-a făcut plinul şi nu pierde nimic pierzînd nişte sferturi continentale.

Victor Piţurcă a realizat tot ce şi-a propus: o calificare semnificativă şi o ieşire din scenă decentă. Cu un joc al şanselor şi mai favorizant, ar fi intrat în istoria comică a competiţiei. Nimeni pînă azi n-a ajuns în sferturi cu un singur gol. Noi am fost foarte aproape de această stranie performanţă. De fapt, nu noi, ci Piţurcă. Noi am am vrut altceva, iar Piţurcă doar ce putea efectiv să obţină. Piţurcă a reuşit un maximum de prezenţă, cu un minimum de efectiv performant. Prezenţa nu obligă la calitate, nici la spectacol. Am bifat o participare la Europene, după ce ani buni n-am bifat nimic.

Nu mi-e drag Piţurcă. Pe un om care nu-ţi e simpatic, nu e obligatoriu să-l deteşti. E suficient să-l înţelegi.  Cu jucătorii pe care îi are la dispoziţie Piţurcă, trebuie să fii naiv sau pur şi simplu prost, ca să anunţi performanţe ieşite din comun. Piţurcă mi-a fost indiferent, deoarece nu avea sens să mă mint şi să sper la semifinale şi la titlu.  Nu avea sens să sufăr pentru o formaţie de mîna a doua, care nu avea cum să devină  dintr-odată mai bună. Ia s-o mai terminăm cu metaforele. Nu e o nouă generaţie de aur, e o generaţie de alpaca.

Grupa morţii trebuia să se cheme grupa morţilor. E singura care n-are o echipă în semifinale. Am văzut meciurile Naţionalei în Franţa, într-o familie franţuzească,  şi am putut fi mîndru de România, pentru că Franţa şi Italia n-au jucat deloc mai bine. Poţi fi patriot şi bucurîndu-te politicos de necazul altora. E, totuşi, atît de consolator să vezi cum se chinuie Franţa şi Italia să nu cadă mai jos decît noi! E atît de plăcut să-i vezi pe trufaşii de franţuji cum vorbesc controlat, cu un vizavi de solidaritate, de înfrăţire la pagubă, despre italieni şi români!

Paradoxul acestui turneu final e că ne scuteşte de o ipocrizie. Nu ne mai simţim obligaţi să fim amabili cu nişte fotbalişti plafonaţi ori incompatibili cu standardele fotbalului mare. Piţurcă n-a avut încotro. Piţurcă a trebuit să mimeze un fotbal tacticizat cu nişte jucători care pasează prost, driblează modest, n-au simţul direcţiei şi al distanţei şi aleargă legaţi la ochi. Ce să caute un Florentin Petre şi un Nicoliţă în Naţională? Ce să le mai ceri unor Daniel Nicolae şi Marius Nicolae, cînd de ani de zile nu mai dovedesc nimic? Cît eroism să-i pretinzi lui Rădoi, cînd de vreo patru ani stă mai mult prin spitale, decît în teren? Piţurcă a fost obligat să trateze cu delicateţe un număr impresionant de neputinţe fizice şi blocaje psihice, iar soluţia era una singură: să-i ţină în apărare, să-i oblige la o luptă corp la corp pe redute, nu în cîmp deschis.

Cît despre Mutu, lucrurile sunt clare: i s-a urcat iarăşi la cap! Are picior şi chef de joc, dar numai la Florenţa. La lot are doar probleme. Odată şi odată, Piţurcă ar trebui să vorbească deschis despre ele. Altfel Mutu o să-l scoată pe Piţurcă de la Naţională, nu rezultatele.

Spleen în splină

După Euro, publicul pare să se fi desprins de naţională
Vroiam sa ne bucurăm. Vroiam mult ? La capătul zilei, după un amor sau un meci, contează cu ce rămîi. Ce te duce pînă următoarea nebunie. Ce te ţine în viaţă pînă cînd îţi pui iar viaţa în joc, nu gîtul, ăla pe care unii vor să i-l ia lui Piţurcă, ci doar chestiunea aceea impalpabilă care îţi dă un  şut în fund în fiecare dimineaţă. Vroiam, deci, să ne bucurăm. Noi, nespecialiştii dispensabili. Poporul galben. Şi iată că abia acum am aflat ceva esenţial : fotbalul nu mai e toată viaţa noastră. Naţionala a încetat să ne mai fie tată şi mamă, cumva am renunţat să ne mai simţim orfani la fiecare ratare a unei calificări. Am evoluat, am crescut, am învăţat să mergem pe propriile picioare. Trăim şi dincolo de un corner, cît ar părea de bizar fanilor generaţiei lui Hagi. Adică tot nouă, dar la altă vîrstă, la altă vreme. Acum ne uităm la meci şi vrem să ne bucurăm. De ce? Pentru că un meci nu mai e un război. Cei 11 nu mai trebuie să apere cu orice preţ glia străbună. La acest Euro s-a întîmplat ceva extraordinar : publicul s-a desprins de naţională. Atenţie! Nu a părăsit-o! S-a dus doar în altă parte. Au fost ani în care această naţională, şi altele, au fost considerate catalizatoare ale unui popor. Ne-au arătat cum ar trebui să ne naştem ca o comunitate dincolo de suma indivizilor. Cum să stăm împreună. Acum a venit ziua în care naţionala trebuie să înveţe de la poporul ei cum să se bucure împreună.

E un joc, la asta trebuie să ne întoarcem ca să nu ne pierdem capul. Jocul e bucurie. Dar jocul nostru a virat în spleen, chiar înainte ca pe băieţi să îi lase splina. Un lung gust amar, o neînţelegere fenomenală. Piţurcă şi jucătorii au mers la Euro cu senzaţia că n-au dreptul la nici un pas greşit, şi atunci nici n-au prea păşit. Au alergat mult, dar n-au păşit apăsat, curajos. Intenţia poate fi, înţeleasă în resorturile ei greşite, chiar lăudabilă. Au vrut să nu rişte nimic ca să nu regrete nimic. Dar iată că s-a întîmplat exact invers. E vina lor. E şi vina noastră. Pentru că nu numai o Naţională cîştigă sau pierde împreună, ci şi o naţiune. Nu sînt extratereştrii, cu toate bizareriile lor. Sînt de-ai noştri, că nu ni putem revedica doar cînd ne scot pe străzi. Nostra culpa ! Nu le-am zis clar şi răspicat că vrem să ne bucurăm şi, da, să şi cîştigăm. Dar nepărat în această ordine. Pentru că inestetic, cinic, la maximă siguranţă am jucat prea mult timp. Vrem să se uite şi alţii la noi, în afară de noi. Vrem să ne crească inima. Afurisit şi incoruptibil organ !

Noi, aceştia, previzibili……

O poziţie incomodă să mergi cu fruntea sus şi cu ochii în pămînt

Fireşte că nu-i uşor să vii de la Euro cu fruntea sus şi cu ochii în pămînt, totuşi, chiar în această poziţie incomodă, întreb: dacă Piţi şi ai lui au jucat exasperant de previzibil, noi, aceştia, nu le sîntem pe măsură, la fel de previzibili? Care noi, aceştia? Ei, care? Se ştiu de o viaţă, dinainte de inventarea temporizării. Cei care, după război, au deşteptăciunea mai dezvoltată decît vitejia. Cei care au spus sus şi tare că nu facem nici un punct şi acum sînt scandalizaţi că am făcut două - amîndouă netrebnice. Cei care după meciul cu Franţa au zis că aşa şi numai aşa trebuia jucat - fără scrupule - şi acum urlă că de ce nu am bătut Franţa. Cei la fel de vehemenţi în miştouri cît şi în incompetenţă. Cei numiţi perfect de Vali Moraru: “Prizonierii ultimei imagini”. Repet: toată această dezlănţuire nu a fost previzibilă? Adaug imediat că nu am aproape nimic împotriva ei, dacă toţi aceştia ar recunoaşte mai întîi pe toate computerele că nu au ieşit cu miile în pieţe să-i ceară, înainte de Euro, lui Piţurcă să renunţe la stilul lui morbid fără de care nu s-ar fi adunat, tot acolo, sperînd că o “să-l minţim” şi pe Van Basten.

Personal, nu sînt bulversat, ci doar mîhnit. Mîhnit pentru că am avut dreptate cînd am întrebat - din timp, aici - ce vom face la 1-0 pentru noi sau la 0-1, acestea părîndu-mi-se problemele majore. Am văzut ce-am făcut: la 1-0 cu Italia, imediat 1-1, eroare mai gravă decît ratarea penaltyului. În meciul cu Olanda, la 0-1 pentru Italia dincolo, a fost şi mai clară neputinţa crasă de a răsturna nefavorabilul. Echipa asta nu o are printre calităţile ei indiscutabile pe aceea supremă: dezinvoltura în performanţă. Ea e încrîncenată într-o disciplină tactică lipsită de exuberanţă. Ea nu poate bate pe oricine, dar poate scoate un meci nul în faţa oricui. Nu e chiar un rahat, dar nici o mare brînză.

Încît imprevizibile pentru mine rămîn frumoasa răcnire a imnului naţional. Galeria română - cu humorul acela al familiei Mutu, Muta şi Mutulică - şi mai ales dimineaţa asta în care caut, între mîhnire şi luciditate, să-mi explic de ce România nu s-a calificat în dauna Franţei şi a Italiei la un European de fotbal. Incredibilă dimineaţă!

Piţurcă-OTV

În faţa Olandei, am făcut exact ce ştim să facem în faţa valorii pure: nimic.
România: fără îndoială, locul unde se termină Europa şi începe o coproducţie Piţurcă-OTV. Să discutăm de fotbal ar fi prea mult. De sport, prea sus. De onoare, imposibil. În schimb, superstiţia explică tot. Superstiţia? Da, în mod fundamental, superstiţia e un fel de a refuza angajamentul şi de a pune la lucru toate atributele indolenţei: norocul extrem, necazul altora, pretenţia neruşinată şi intriga de culise. Dacă privim bine şi sincer, această jonglerie obscură ţine loc de voinţă, în lumea mentală a lu Piţurcă.

Fotbalul “naţionalei” la Euro 2008 a fost expresia unei religii meschine în care articolul de credinţă numărul unu e boicotul angros, iar instrumentul unic de joc e jaful în detaliu. În acest aranjament, realitatea urmează să se supună şi să urmeze pretenţiile noastre neavenite. Italia şi Franţa, Olanda şi restul lumii, arbitrajele şi Zambrotta, totul e, cumva, dator să se plieze şi să lucreze în contul nostru, salvîndu-ne, astfel, de neîndemînarea în faţa răspunderii directe. Fotbalul devine, astfel, exact ce e restul vieţii româneşti: o artă negativă, o conspiraţie care aduce iniţiaţilor maximum de profit, prin minimum de mijloace. Succesul acestei lumi vine din truc, nu din muncă, din scurtături şi din relaţii privilegiate, nu din idei şi din construcţia de valori. Cînd întîlnim adversari mici îi facem şi mai mici, cînd ne ciocnim de echipe bune le îmbătrînim, iar cînd, în cele din urmă, dăm ochii cu adevărul ne învîrtim debusolaţi. Şi sîntem inutili. Ăsta a fost meciul cu Olanda. În fond, în faţa Olandei, am făcut exact ce ştim să facem în faţa valorii pure: nimic.

Anti-echipa educată de Piţurcă a dat impresia că… Aici e capcana, în această  putere neasemuită de a întreţine iluzia şi de a declara la vamă bunuri pe care nu le avem asupra noastră. Din nou, paralela cu marile figuri ale imposturii româneşti e remarcabilă. Aici excelăm. Sîntem acasă şi producem în masă: magistratul nul care pozează în judecător britanic, şmenarul care conduce bănci şi companii, flecarul infernal care se dă independent şi face din vorbe un oraş. Dedesubt, nebăgată în seamă, pînă în clipa catastrofei: realitatea. Cu Franţa, am secretat tone de anestezie. Cu Italia, am făcut un joc decent bazat pe un arbitraj indecent. Cu Olanda, am fost invitaţi să spunem ceva, să arătăm orice, să dăm cel mai mic semn de viaţă. Şi am tăcut. N-am priceput subiectul şi nu cunoaştem limba. În timpul ăsta, din tribune: Deşteaptă-te, române!
Piţurcă-OTV

În faţa Olandei, am făcut exact ce ştim să facem în faţa valorii pure: nimic.

Het Wilhelmus !

Să ne rugăm de olandezi? Sau luptăm, luptăm şi ne calificăm?  

Morituri te salutant! Morţii, da, morţii-vii ţi se prea-pleacă dinainte şi te îndeamnă galeş din priviri să le permiţi să-şi tîrască mai departe pateticele existenţe. Romanii şi românii sînt cu ochii pe tine, îţi pîndesc gesturile ferme încercînd să ghicească în ele ca în stele, îţi trimit vorbe de dragoste, cuvinte dulci ca ale lui Donadoni, care mai avea puţin şi compunea o Charta universală a drepturilor cinstei, omeniei şi corectitudinii, sau mesaje vizuale pe şleau, afişate la antrenamente : “Să ne calificăm împreună !”. Nu, zău! Nu pleca urechea, prea mărite Van Basten! În primul rînd că deja te-ai calificat. Singur. Singur împotriva celor care îţi trimiteau deja numele în uitare. A celor care te includeau politicos între favorite, dar în mintea lor te aruncau alături de sărăcanii carpatini la coada vacii grupei. I-ai umilit, i-ai ridiculizat. Acum se milogesc de tine, te imploră cu lacrimi fierbinţi să nu-i laşi să moară. Evident, ca mai apoi să nu te lase să trăieşti.

Se zice că vechii locuitori ai Lumii Noi au pierit nu atît de sabia lui Cortes, cît de bolile pe care le împrăştiau oamenii lui cu generozitate. Olanda este supusă unui asediu similar. I se prezintă ca o floare a logicii calculul meschin pe care numai slabii de înger îl aruncă tremurînd pe lespedea judecăţii de apoi a grupei. Abete vrea să ne-mbete. “Dacă Olanda a bătut clar Italia şi Franţa, care au fost egalele României, la fel trebuie să învingă şi echipa lui Piţurcă”, a zis şeful fotbalului italian. Penibil. Francezii tac, dar le putem ghici gîndul. Ai noştri, în schimb, le propun veseli batavilor un blat subînţeles.  Bine ar fi, bre, să defilăm la braţ spre sferturi ! Dă-i încolo de macaronari înfumuraţi şi de cocoşi aroganţi ! Van Der Saar şi ai săi privesc distraţi această commedia dell’arte. Dar pe undeva nici ei nu pot rămîne imuni la zumzetul care le umple continuu urechile. Vor ceda? Vor face jocul cuiva ?

Sper că nu. O sentinţă periculoasă, dar plină de viitor. Calificîndu-ne fără umbră, ne-am naşte în ochii lumii, unde încă gestăm. Ar fi validarea definitivă a unei generaţii care ne forţează deja respectul. Şi chiar căzînd, dar cu panaş, vom şti ce sîntem şi unde sîntem, după ce discret ni s-a arătat cu fluierul calea spre sferturi. Să lăsăm deci văicărelile altora. La acest Euro am fost dîrji, uniţi, sacrificiali, riguroşi, patrioţi. E momentul să fim şi drepţi cu propriul destin. Deie Dumezeu să fim şi buni !

Hei, Wilhelmus, aici sîntem !

Naturelul şi utopia din fiecare

O voce perfidă: maăi Bică, de ce n-o marca Goian ca Pepe

Cu cîteva ore înainte de acest ultracomplicat Italia-România, nu pot merge cu tupeul mai departe decît de stabilirea unei tactici strict personale pe care o comunic - cu succes sau nu - tuturor celor din fotolii, din baruri, parcuri şi parcări, piţurcişti sau anti. Îmi propun să ţin cu ai noştri şi să judec meciul în spirit ofensiv, avînd adică decenţa şi curajul bunului simţ, duşmanul înrăit atît al mitomaniei, cît şi al mitocăniei. Oricît de greu este a înţelege această idee şi a ţi-o asuma, şi mai grea este munca naţionalei noastre pe teren, aşa cum s-a văzut luni. Au fost două ore de muncă (aproape) silnică. De acord, nu de aceea s-a inventat fotbalul, dar asta o vom discuta într-o altă lume mai bună. Pînă atunci, o lege a bunului simţ este de a nu-ţi permite cruzimea miştocară la adresa celor care trudesc, gata-gata să-şi dea sufletul, fie şi bine plătiţi. Nu propun milă, compasiune, lecţie de istorie naţională cu lamentaţiile lor, ci puţină inteligenţă, ceea ce se mai numeşte supunere la obiect, în cazul de faţă la acest obiect, se ştie care…

De (aproape) 40 de ani, căzînd sistematic în “grupe ale morţii”, aşa jucăm, obsedaţi de disciplină tactică, într-o apărare cît mai eroică, fie ea meschină şi urîtă. Asta mi-a devenit naturelul. Travaiem dur şi producem şomeri eminenţi precum acest Coupet; se elogiază pînă la cer absenţa gafelor în careul lui Lobonţ, concomitentă însă cu absenţa vreunui singur şut pe poarta şomerului; se murmură din nou: “Ah, dacă aveam ceva mai mult tupeu!”, dar eu mă gîndesc că mai mult tupeu decît acela al lui Piţi - să joace cu 9 fundaşi! - e chiar peste imaginaţia lui Rehhagel. De altfel, s-a văzut ce a păţit de la Suedia onestă, acea Grecie exemplară în ale defensivei nesimţite, dacă a încercat să se mai deschidă, să-şi schimbe faţa detestabilă din 2004. Sau ruşii, cu spaţiile lor verzi şi largi oferite Villelor spaniole. Sau leşii, bine bălăciţi de Ballack. Putem spune, cu cît humor ne permite mîndria naţională, că am realizat cu substanţial ajutor francez cel mai urît meci, precizînd imediat că nimeni nu are blocul nostru defensiv. Dan Petrescu - creatorul Unirii Valahorum Urziceni - nu a întîmpinat obiecţii în studio cînd a afirmat că numai aşa trebuie jucat: cu gîndul tactic, strategic şi bulimic de a nu fi învins, de a nu pierde. Scopul scuză mijloacele, nu-i aşa? Nu e chiar aşa. Există mijloace care compromit scopurile cele mai nobile. A rămas aşa, cum a vorbit Dan, cum preconizează şi Lucescu tatăl: defensivă fără scrupule moral-estetice, fiul fiind de aceeaşi părere: “Piţurcă a jucat perfect cu Franţa!”. Abia ieri, TRU a explodat în litere mari şi congestionate: “Prefer Rusia sfărîmată de Spania, chiar dacă va fi să ieşim campioni europeni” cu defensiva asta. Ideea e prea generoasă. Nimeni nu va accepta un 1-4 cu Italia. Dar, dulce şi perfidă, o voce - nu a bunului simţ şi a utopiei din fiecare - ne şopteşte: de ce, măi Bică, nu marchează Goian ca Pepe? Luminile acestui european, pînă acum, sînt Portugalia braziliană şi Olanda asta pe care pînă mai ieri ziceam că o avem deja la degetul mic.

Drag mi-e cîntecul, nu jocul

Nu imnul e problema noastră, ci felul în care interpretăm cu mingea la picior

Ştim ce poate cînta Naţionala. Sună bine. Am ieşit din zona timidă a imnurilor îngăimate într-un karaoke defazat. Chivu ne-a luat cu el în cel mai emoţionant canto naţional şi acolo ar trebui să rămînem. Bineînţeles, după datina proastă a locului, cineva, un fite-funcţionar a găsit că e rost de cîrteală şi s-a trezit cu ideea că ne trebuie alt imn. Ceva mai fun şi mai sexy. Mergem la Vodă, îl tragem de mînecă şi îi cerem o favoare: “Hai, bre, fă şi mata acolo un decret să fie alt imn. Ceva mai ca lumea, să cînte băieţii la meci”. Adevărat, Deşteaptă-te Române merge un pic mai lent decît e portul şi jocul pe la Bamboo. Însă DJ Băsescu n-o să se lase înduplecat. Imnul nu se schimbă la cerere şi cu atît mai puţin la cererea FRF. Imnul sună aşa cum au hotărît vremurile şi e întotdeauna demodat. Tocmai asta îl face cu adevărat puternic şi tocmai asta pune lacrimi în ochii celor ce cîntă. Un imn bun e vechi şi inadecvat, adică aduce brusc, alături de cei ce îl cîntă fără sfială, înainte de meci sau pe podium, o mulţime de umbre trecute. “Din somnul cel de moarte” nu e mai anacronic decît năvala asupra Bastilei. Amîndouă sînt cheia care deschide locul de taină şi ne uneşte cu tot ce-a fost înainte de noi. Nu imnul e problema. Dimpotrivă, imnul pe care l-am regăsit înaintea meciului cu Franţa e soluţia.

Dacă avem o problemă, atunci trebuie să o căutăm, lucid şi curajos, în joc, nu în cîntec. Acolo nu avem soluţie sau, mai bine zis, avem o soluţie meschină, un fel de a paraliza şansa şi succesul pe toate planurile: şi la noi, şi la ei. Ce încearcă România să fie la Euro 2008? Am văzut: echipa care nu vrea să cîştige, dar ştie să nu piardă, adică să nu îi lase pe ceilalţi să cîştige. Un soi de Grecia 2004 care se abţine de la voinţa minimă de victorie şi curtează pronia sau aşteaptă accidentul. Orice ar spune patriotismul automat şi Dan Petrescu, asta e mult sub ce merită lacrimile lui Chivu la imn. E o nepotrivire adîncă între elanul din cînt şi boicotul fundamental care ne poate aduce un 0-0 cu orice echipă a lumii. Rezultatul nu e un punct cu vicecampioana lumii, ci o imagine nedemnă: România, echipa care poate strica orice. Prefer Rusia sfărîmată de Spania. Chiar de va fi să ieşim campioni europeni.