May 2008 ↓

Apel la memorie

Atenţie! Rămînem la temporizarea cu suflet!

În total dezacord cu Ilie Balaci - “Nu avem nici un fel de şanse” -, ignorîndu-l pe Ilie Dumitrescu, care se îndoia că generaţia lor s-ar fi putut califica în această “grupă frumoasă”, preşedintele nostru jucător a pronosticat o victorie cu Franţa, două egaluri, cu Italia şi Olanda, punîndu-ne la dispoziţie o viziune exuberantă asupra situaţiei; nu văd în acest pronostic nici o imixtiune a politicului în sport şi nici de ce s-ar lăsa cu vociferări pe băncile opoziţiei; la fel de democratic - în cea mai grea dictatură, adevărata noastră Agora avea locaţie în sediile Pronosport - pot să nu-i împărtăşesc viziunea, dar s-o ţin bine minte. În cîteva zile vom vedea dacă vom hăhăi de plăcere sau de durere. Nu am vocaţia pronosticurilor fiindcă am memorie; îmi este mai uşor să ţin minte decît să văd viitorul în roz sau negru, ceea ce este şi mai uşor, dar şi mai neinteresant.

Ca atare, aş dori să se ţină minte de toţi cei care ştim să nu confundăm patriotismul cu incompetenţa, mulţi, puţini, cîţi om fi, că nu au fost grave obiecţii la lotul convocat de Piţurcă; nu s-a strigat pînă la cer că de ce ăla şi nu ălălalt, nu s-au deplîns nedreptăţi flagrante; s-a mers pe o încredere în ochiul antrenorului. Renunţarea la Bratu - ţin minte cum s-a rupt fundaşul ăla de la Lazio, doar încercînd să alerge lîngă el - a fost acceptată ca o reconfirmare a strategiei defensive la care, de asemenea, nu am înregistrat vreun veto devastator. Memoria - cu competenţa ei şi în humor - îmi şopteşte că, în fond, demult am optat, fără oftat, pentru o permanentizare a temporizării angeline, singura care ne convine temperamentului şi potenţialului nostru. Vremea cînd Fănuş dădea acel strigăt împotriva ei, la Guadalajara - “Cea mai nevaccinată idee judeţeană…,” - a trecut demult. Totuşi, am avut sincere succese, temporizînd, “minţindu-i” pe mulţi cu acest ritm al nostru de şmecheri vicioşi, cum binişor ne-a ochit Henry. O, bineînţeles, “jucînd şi cu sufletul”… Dacă nici temporizarea nu ştie ce-i aia să pui suflet lîngă os, atunci cine mai ştie? Obiecţia mea la chestia asta cu “sufletul” este aceea că adversarii joacă şi ei cu tot atîta suflet, ba chiar ni-l pot mînca şi pe al nostru. “Sufletul” nu e o tactică. În schimb, vechea neotemporizare piţurchiană - ca să mă exprim savant - este. Rog frumos - pe măsura grupei - ca să nu avem vorbe după aceea, să se ţină seama că, fără vreun referendum, fără proteste enorme de stradă şi în redacţii, opinia microbistă şi-a dat asentimentul (mă rog, cît înseamnă un asentiment la noi) pentru o viziune defensivă cu contraatacurile aferente. Andrei Vochin, ieri, îi cerea lui Piţurcă să ne surprindă. Cu ce? Eu aş fi mulţumit - deloc defensiv - să aibă noroc.

Liga Nordului

Fotbalul englez refuză să fie împrumutat Londrei

Undeva, între cele patru reprize ale finalei Ligii Campinilor se se află ceva de înţeles, un mesaj care trece dincolo de aglomerarea multinaţională a echipelor şi pune în lumină naivitatea exorbitantă a abramovismului. E simplu: centrul nu cîştigă. Liga Campinilor circulă, obliagtă de o lege care scapă antrepenriolor, pe o rută care ocoleşte cu grijă Londra. Încă o dată, cîştigătoarea engleză a Ligii Campionilor e o echipă din afara Londrei, o provincială care infirmă, în fotbal, supremaţia politică, economică şi financiară a Capitalei. Numele englez al Ligii Campionilor e: Manchester, Liverpool sau, înainte, Birmingham sau Nottingham, întotdeauna Nordul, niciodată Londra. Întotdeauna vreun oraş de caznă industrială, niciodată una din variantele luxoase al urbansimului şic lononez: Arsenal, Chelsea, Tottenham sau, coborînd la subsol, West Ham, Fulham şi, Doamne fereşte!, Milwall - echipa care demolează tot, începînd cu propria reputaţie. Centrul fotbalului englez nu vrea să fie totuna cu centrul politic şi economic. Investiţiile şi gloria n-au reuşit să schimbe direcţia acestei reguli care dictează, pur şi simplu, pentru că vine din istorie.

Fotbalul a fot inventat de nişte englezi puşi pe treabă, la mijloc de clasă muncitoare şi a rămas aşa: agăţat mental şi emoţional de Nord. Tot ce s-a întîmplat, ulteriror, în Londra, a fost mai bogat, mai favorabil comentat, dar niciodată mai eficient. Fotbalul englez n-a reuşit să-şi trădeze originile, nici măcar în evul de amoralitate al anilor ‘90. Cumva, fondatorii au rămas în fruntea coloanei. Nimeni n-a reuşit să se împotrivească, să contapună o varinată sau un suflu de de greutate comparabilă cu pasiunea Nordului. Datele iniţiale contează. Semn că fotbalul n-a fost inventat prin tragere la sorţi, ci a apăut acolo unde putea fi jucat din voacţie şi pe termen lung. Manchester s-a internaţionalia,t dar a rămas o expresie locală, un nucleu în schimbare care pavoazează supus viziunea lui Feguson, care reia, la rîndul lui, scriptul găsit la instatalre. Ferdinanad şi trupa l-au împins pe Sir Bobby Charlton spre podiumul de premiere. Ştiau de ce. Sau intuiau. Ceva s-a păstrat şi a dictat victoria, dar şi norocul suspect de fidel care a făcut din Manchester campioana Nordului European şi a Europei.

Sîngele altora

La Euro 2008 vor fi practicate pentru prima dată în istoria fotbalului testele de sînge

Jacques Rogge aterizează astăzi în România. Belgianul acesta calm, cu privirea de învăţător, pe trei sferturi severă şi de rest înţelegătoare, e una dintre cele mai înalte personalităţi ignorate ale lumii. E şeful CIO, are rang de şef de stat, dar e luat peste picior de un Sancho Panza. Judecătorul Serrano a închis sub şapte lacăte cel mai dinamită dosar al sportului mondial, “afacerea Puerto”. 58 de ciclişti beneficiari ai circului ambulant de prestidigitatori sanguini conduşi de “doctorul” Fuentes au fost citaţi. Din 58 doar patru au fost condamnaţi sportiv. Nici unul nu e spaniol. Povestea nu înduioşează. E e vorba de penibilii aceia care dau din pedale. Numai că atunci cînd Guardia Civil a descins în locurile ascunse ale creşelor de sînge, o veste înfiorătoare a răzbătut dinspre subsolurile rău mirositoare : “Pssst ! Sînt pagini întregi cu fotbalişti, tenismeni, atleţi!”. Real şi Barca au fost chemate la vorbitor. Evident, riposta a fost fulminantă, cu violenţa miliardelor pe care le învîrt alde Calderon şi Laporta. Dovada!, au ţipat după modelul coana Leana. Dovada? Păi, întrebaţi-l pe nea Serrano de dovezi. Întrebaţi-l, ia vedeţi, vă răspunde? Jacques Rogge l-a întrebat. Ne dai dosarul ? Ei ?

Acesta a fost răspunsul onor judecătorului ! O mare absenţă. O mare bătaie de joc. O mare de amar.

Ratatatam ! Bun venit la Euro! Serviţi, înfruptaţi-vă! Makelele, Cannavaro, Ronaldo, Lahm, tam-tam, vedete, salturi incredibile, sprinturi benjohnsoniene. Să vezi şi să nu crezi! Păi, cam despre asta e vorba, despre orbire … Dar UEFA nu e FIFA şi Platini nu e Blatter. În Austria şi Elveţia vor fi practicate pentru prima oară în istoria fotbalului teste de sînge. Ura! Vive le roi Michel ! Din culise se aude însă un rînjet incredul. Michel? Un mişel, spun specialiştii antidopingului. Anunţînd o perioadă bine definită pentru detectarea hormonului de creştere, care nu iese la iveală decît 3-4 zile după ce a fost admis în organism, UEFA le indică trişorilor drumul de urmat. De fapt, adevărata revoluţie ar fi controlul permanent şi inopinat. Dar asta e pentru fraierii care scot limba de-un cot pe o bicicletă. Noi, gelaţii, parfumaţii, prizaţii, noi, “manechinii”, nu vrem să fim deranjaţi la plajă. Vrem să dăm goluri şi pentru asta trebuie să fim plini, plini-ochi ! Ca ragazzii de la Juve, care intrau în farmacia clubului ca în bibliotecă: aveau 281 de produse la dispoziţie ! Dar pentru atît lucru vă rugăm să nu vă faceţi sînge rău. Vizionarea plăcută !

Diferenţa dintre optimism şi vorbe goale

La EURO, e posibil să trecem de grupe, dar mult mai probabil e să nu trecem

Cea mai bună soluţie - spun americanii - e aceea cu care obţii ce-ţi propui. E o definiţie a reuşitei care suferă de hollywoodizare. Conţine mult cinism şi foarte puţin europenism. În definiţiile europene ale succesului e întotdeauna şi loc de întors. Optimismul excesiv de la echipa naţională, în ciuda problemelor care se înmulţesc cu fiecare zi şi a faptului că ecuaţia grupei ne e în mai toate privinţele potrivnică, e de inspiraţie americană şi face o mare confuzie între posibil şi probabil.

E posibil să depăşim faza grupelor, dar e mai probabil să nu mergem mai departe. Nu-i imposibil să ocupăm unul din primele două locuri în grupă, însă e improbabil. Inconştienţa, plăcerea românească a vorbelor mari şi goale, dar şi o doză de mişto preventiv balcanic plusează în majoritatea declaraţiilor: Cîştigăm grupa! Sîntem mai buni ca ei! Adversarii se tem de noi! Putem să luăm titlul!

De aici încolo, optimismul dă direct în delir. Fenomenul - fiindcă rezolvarea prin gargară a momentelor de criză devine un fenomen, dovadă şi declaraţiile exagerat de optimiste din handbalul feminin înaintea tuturor ratărilor decisive, are mai multe cauze, una mai nouă derivînd din îndesirea anchetelor DNA-lui. E vorba de nădejdea împricinaţilor, cu funcţii şi rosturi mari în fotbalul nostru, că un succes, fie şi numai pe jumătate, combinat cu o presiune mediatică optimistă ar putea tempera zelul anchetatorilor, i-ar gîdila la organul patriotic, i-ar obliga pe şefii acestora să închidă măcar un ochi.

E resuscitat discret, dar cu subtilă tactică de învăluire, vechiul imperativ bolşevic: acum nu e momentul. Acum v-aţi găsit şi voi, mă, nenorociţilor, să ne tulburaţi sufleteşte Naţionala? Acum, cînd avem atîtea şanse să devenim campioni europeni, ca grecii, ne subminaţi la optimism?! Acum o faceţi pe prudenţii, cînd întregul nostru popor, de la mic la mare, de la civili la generali contribuie la o stare de spirit a lotului perfectă? Nu vă e ruşine, mă, vînduţilor, mă, bozgorizaţilor, să scrieţi urît despre tata Piţi c-ar fi putut semna în falş pe hîrtiile penale ale lui tata Gigi?

Partea proastă, în revărsările acestea de optimism triumfalist, e că, pînă la isterie, nu mai e decît un pas. Un pas de numai zece zile, pe care ar fi bine să nu-l facem. Cînd cazi uitîndu-te la vîrf, fie că eşti la poalele muntelui, fie niţel mai sus, nu te mai ridici singur. Trebuie să vină brancardierii.

Eveniment: Federer şocat!

Moscova ca Moscova, dar ştiţi ce-a fost la Hamburg?

Voi fi direct şi voi verticaliza repede: nici finala Cupei Angliei de pe Wembley, nici finala Cupei Campionilor de la Moscova, ei da!, nici ea, cît aş fi de giggsian, nu mă pot extrage din cele trei ore ale evenimentului numărul 1 din acest an 2008: l-am văzut pe Federer, la finala de la Hamburg, avînd 5-1 în primul set şi pierzînd 6 (şase!) game-uri la rînd, adică şi setul. Cine i-a făcut asta? Ei, cine…? Un singur om e azi pe lume capabil de asemenea lovitură: Rafa Nadal! În al doilea set, galacticul elveţian are 4-1, 5-2 şi din nou “extraterestrul iberic” - păi, nu? - reface pînă la 5-5, intrîndu-se într-un time break pe care Nadal îl putea şi cîştiga dacă… Pentru prima oară l-am văzut pe Federer muşcînd fileul la o ratare, pentru prima oară supermanul şi-a permis să facă fiţe expresive dînd pe faţă ce simţea pe dinăuntru. În setul 3 a fost gata - incapabil să revină de la 1-3, redus la o defensivă mohorîtă, cu un Nadal irezistibil. Fireşte că toată epopeea asta are explicaţii tehnice: reverul prost (prost la nivelul lui, desigur…), serviciul aşa şi aşa, forţa defensivă a lui Nadal, retururile lui devastatoare.

Ele nu explică totul; spaniolul i-a mai luat, la Monte Carlo, un meci, revenind în setul doi, de la 0-4, încremenindu-mă şi atunci. Dar, aici, la Hamburg, s-a mai întîmplat ceva - şi mă gîndesc că e taina acestui  meci, cum se zice azi, halucinant. Şi anume: la acel 5-1 pentru Federer în primul set, Nadal a chemat medicul şi i s-a plîns de durerea din muşchiul piciorului drept, au fost cîteva minute bune în care doctorul l-a studiat atent, l-a oblojit cît de cît, Rafa se schimonosea de durere şi, din tribună, unchiul antrenor îi făcea semne apăsate ca să abandoneze! Rafa a refuzat, a intrat pe teren şi - repet, iertaţi-mă! - de la 1-5 a întors totul pînă la 7-5! Să nu spun vorbă rea, dar parcă nu mai avea nici pe dracu’… Sau dacă avea, nu conta. Scos din mînă, din certitudinea unui 5-1, Federer, omeneşte, nu galactic, nu mai înţelegea nimic: îl “minţise” Nadal? Voia să-i demonstreze că-l poate învinge şi într-un picior? Cred că pentru prima oară Federer a simţit că îl paşte ridicolul. E înspăimîntător pentru orice campion, oricît ar fi de genial; tot ce-a jucat în următoarele două ore a fost sub acest şoc. Nu-l plîng, nu-l scuz. Dimpotrivă - salut viclenia legală, curată în orice sport. S-o deplîngă fraierii care se vor îngeraşi.
Cît despre şlagărul acela cu “Moscova nu crede în lacrimi” - ba la fotbal crede cînd îl vede pe Terry ratînd- am liniştea că, precum am prevăzut-o cîţiva, finala nu a atins nici o clipă frumuseţea sfertului cu Liverpool-Arsenal; m-a şocat doar Sir Alex luîndu-l la întrebări, în văzul lumii, pe prostănacul de Michel. Dacă o mai importăm şi pe asta, să vedeţi veselie din Ghencea pînă în Otopeni, via Urziceni

Cupa englezului

Fotbalul britanic are poveşti chiar mai frumoase decît o finală Chelsea-Man. Utd
          
A cîştigat Anglia Liga Campionilor? Înainte de a spune da, sprijiniţi pe triumful de la Moscova, încercaţi să numiţi primii 10 jucători ai Europei. Lista se descurcă perfect, în componenţa italo-hispano-franco-germană. Englez cu adevărat e motorul financiar care a cumpărat tot ce ce mişcă în Europa şi a anexat, între profituri, Liga Campionilor. Fotbalul englez a atins apoteoza prin grefe şi înlocuitori. Cu două excepţii.

Prima e scoţiană şi, prin urmare, îşi neagă ipoteza: Sir Alex Ferguson. A doua e la fel de izolată dar incomparabil mai interesantă: Steven Gerrard.

Premizele cazului Gerrard au fost citite, acum o lună, într-un trbunal din Liverpool. Pe rol, cazul John Kinsella, un micro-haiduc local, mai mare peste cîteva chioşcuri în întîrziere cu plata taxei de protecţie. Judecat pentru spargere, Kinsella a adus în faţa instanţei o scrisoare de recomandare. Autorul scrisorii povestea că, în 2001, Kinsella l-a ajutat fără să ceară nimic. Era vorba de Steven, băiat cu mare viitor în fotbal. O bandă  a început să-l aştepte  după antrenamnete, i-a făcut zob maşina, apoi i-a cerut bani, precizînd că, în lipsa plăţii, cineva îi va rupe cu pricepere picoarele şi îl va scoate din fotbal. Tatăl copilului s-a sfătuit cu o seamă de personaje competente şi i-a telefonat lui Kinsella: Steve e băiat bun, n-ar putea dl. Kinsella să intervină? Kinsella a promis şi necazurile au încetat. Tatăl copilului e recunoscător şi semnează în josul scrisorii: Paul Gerrard. Scrisoarea n-a avut greutate. Nu mai avea cum. Într-o pauză de şedinţă, Kinsella a dispărut. Însă gestul lui Paul Gerrard a fost înregistrat unde trebuie.

Se mai înţelege din scrisoare că Steven e proprietatea cuiva care nu l-a cumpărat, dar îl are. E proprietatea oraşului: a străzilor lungi şi fumegoase, a băieţilor care se dau cu capul de asigurările sociale şi a fetelor care nimeresc mereu la poliţie. Steve e patrimoniu.

 Acum un an, cînd Chelsea a vrut să-l cumpere, s-au făcut actele, avocaţii au luat onorariile dar <<cineva>> s-a opus. Vînzarea n-a fost ” aprobată”. Gerrard a rămas acasă. Chelsea va încerca iar, tocmai pentru că  nu înţelege. Băiatul e singurul englez care joacă la clubul în care s-a născut şi a cîştigat singurul trofeu cu care s-a ales Anglia, în 2008. Nu Liga Campionilor.

Făcături de firmă

Miranda se potriveşte la vopsea cu maşina lui Borcea, iar Pekarici merge perfect la culoare cu cravata lui Turcu

Nişte negustori, care habar n-au de meserie, cumpără pe mai nimic, de la nişte disperaţi, care şi-ar vinde şi sufletul, o seamă de lucruri, despre care nu se ştie ce sînt. Şi toată lumea e mulţumită, mai ales ignoranţii, care le cumpără scump ca să se dea mari. Aceasta ar fi una din definiţiile comerţului de artă de la noi, valabilă şi în negoţul de prima ligă cu fotbalişti. Adesea, în definiţie apar nu disperaţii, ci escrocii, care le vînd fudulilor falsuri fabricate în China. Cum şi în fotbal se cumpără şi se revînd făcături de firmă, jucători de mîna a treia, cu performanţe retuşate pe DVD-uri, comparaţia se susţine.

Cu articolele despre Miranda şi Pekarici, bazate pe informaţii emanînd mai ales de la club, se poate alcătuit o antologie plină cu poveşti de adormit fanii. Adevărul însă, la darea lor afară pentru nepotrivire de caracter - cum zic la tribunal nevestele dezamăgite de soţi impotenţi - abia încape într-un rînd mărginaş de articol. Nici cît să încropeşti din el o scuză: sîrbul a fost adus la Dinamo fără să-l fi văzut nimeni jucînd, iar Miranda a fost cumpărat tot în orb, după două DVD-uri!

Miranda şi Pekarici sînt făcături de firmă, bulendre spălate, parfumate şi vîndute în buticuri de fiţe. Ei au totuşi nişte calităţi: unul se potriveşte la  vopsea cu maşina lui Borcea, celălalt merge perfect la culoare cu cravata lui Turcu. Cam aşa sînt cumpăraţi toţi străinii din campionatul nostru, la potriveală cu părerea despre sine a investitorului. Dă bine să ai sud-americani, iar dacă unul din ei o bagă pe dînsa în aţe, fie şi numai odată pe an, milioanele risipite în prostie par să se amortizeze.

Aceste erori fac un rău de durată fotbalului românesc deoarece îi jignesc pe autohtoni. Cînd un împrăştiat ca Boya are un contract mai mare decît Coman, portarul Rapidului are toate motivele să pună mereu alte şi alte condiţii ori să-şi ia lumea în cap şi să se uite pieziş la patroni. Cînd un Zicu, abonatul spitalelor, joacă numai cîteva zeci de minute pentru 4OO.OOO de euroi pe an, la Dinamo n-are cum să fie linişte, iar Pulhac o s-o ducă pe Dinamo în Liga Campionilor, de bună voie şi nesilit de nimeni. Aceşti stranieri contrafăcuţi produc diferenţa pe scena europeană. Europa fotbalistică ştie ce cumpără România, fiindcă în Europa banii au echivalent în valoare, nu în vanităţi. Cum să sperii Cupa UEFA cu nişte căzături, de care adversarii noştri abia au reuşit să scape?

Ziariştilor americani le e interzis să aibă păreri pe banii altora. E treaba fraierilor, dacă vor să sărăcească jucîndu-se de-a investitorii. Aşa, sînt apăraţi de curiozitatea presei investitorii deştepţi, care înmulţesc bine banii şi fac ţara puternică. Noi, jurnaliştii români, sîntem datori să avem păreri despre banii altora fiindcă la cît de aiurea se cheltuiesc e neîndoielnic că-s tot atît de contrafăcuţi ca alte Miranda şi Pekarici.

Vieri şi antilopele

O sumă de oameni egali între ei la conducere e un dezastru

Un lucru e sigur despre români: le lipseşte organul autentic al democraţiei. Cultul tătucului respiră liber, nu performăm decît sub varii forme de autocraţie, democraţia o desublimăm în haos. Ne plac lucrurile impuse, dintr-o lenevie a participării şi asumării, şi sîntem bine serviţi: preţul carburantului e curată nesimţire, bordurile devin o sfidare publică, autostrăzile virează în banc. Dar lipsa de coagulare între indivizii acestui spaţiu geografic e mai ales vizibilă atunci cînd unu şi cu unu nu fac doi, ci zero. Ciudata ecuaţie se verifică simplu în fotbal. Unde e un singur şef suprem, fie că e Becali, Paszkany sau Iancu, lucrurile merg, bine sau prost, dar merg. Există o idee. Pe cînd la Dinamo, de exemplu, există o încremenire în clasicul şi etno-folcloricul «hăis-cea». Asta, şi nu cei 60 de ani de istorie-neistorie pe care se bat amical sufletele candide, e marea dramă actuală a clubului, şi a orice înseamnă în România a te însoţi cu aproapele tău. O sumă de oameni egali între ei la conducere e un dezastru. O experienţă sub care Rapidul stă ca sub drobul de sare.

Rapid însemna pînă mai deunăzi Copos. Astăzi înseamnă Copos şi Taher sau Taher şi Copos, nu se ştie cît la sută Copos şi cît la sută Taher. Procentele sînt mereu precum fluxul şi refluxul la noi. Cert e însă că Giuleştiul a început să vorbească pe două limbi concomitent, ceea ce înseamnă cacofonie. Boloni e proiectul lui Taher, Răzvan Lucescu e permanentul paradis pierdut al lui Copos. Între timp, Steaua şi CFR transferă. Intră în scenă Malesani înjurînd ca la uşa cortului, murdar încă de sîngele lui Empoli. Vieri, cu creasta lui de adolescent întîrziat, gata să-şi mai asigure şmechereşte o rentă grasă pe spatele unui jucător îngropat de mult, se iţeşte şi el de după şinele de tren. Moment de ilaritate, speculat din vole de Balaci: ‘În România cluburile interesante pentru Vieri pot fi doar Bamboo şi Fratelli!’.

Atmosfera e veselă. Singurul care nu rîde e Rada, care a dus echipa pe 3 deşi a fost lăsat să se descurce singur în jungla sacoşelor. El nu e interesant pentru nimeni, prins în coabitarea celor doi patroni. Cine reuşeşte primul să convingă pe cine şi cine pescuieşte balena mediatică? Iată cum, deocamdată discretă, de nuanţă, lupta externă, cu alţii, se transformă în luptă internă, cu sine. Nu trebuie să fii rapidist, stelist sau dinamovist ca să te îngrijorezi. Dar să nu dramatizăm. Poate că vierii se vor transforma în antilope. Poate ca miracolul înţelegerii dintre doi bogătaşi e posibil. În fond la noi miracolul e cel mai trainic proiect.

S-a vorbit cu statul de drept

Fotbalul e acel lucru pe care îl discută oamenii de stat şi îl judecă instituţiile mari

Federaţia afişează o linişte suverană. Mai exact: o nesimţire solidă, instituţională. Pinalti are alegeri şi asta a consumat capacitatea de observaţie a lui Mircea Sandu: servieta de la Cluj nu se vede de la Piatra Neamţ. A! Federaţia a cerut o informare de la DNA. E, deja, un mic act de titanism. Îmi vine să urlu, fulgerător, în direcţia FRF: ‘Puneţi mîna şi înfiinţaţi o comisie care să analizeze oportunitatea organizării unei subcomisii care să raporteze Departamentelor FRF, înainte ca acestea să formuleze un proiect de recomandare către propriile Comisii, în pregătirea unui preaviz pe baza căruia Federaţia să stabilească dacă va lua sau nu poziţie faţă de dreptul său legal de a lua poziţie!’. Scurt pe doi pe firul în patru!

FRF aşteaptă. Tot călătorind prin culisele FIFA şi tăifăsuind cu oamenii noştri de fotbal trecuţi prin defilări DNA, Mircea Sandu, care nu e băiat prost şi de vreo cîţiva ani face acordul, a învăţat ceva: aşteaptă, domnule, să se lăbărţeze statul de drept. Mai întîi oboseşte publicul, apoi se plictisesc ziarele, apoi vine Euro, pe urmă se pronunţă Justiţia şi gata! Mai clar: ştiaţi că Justiţia s-a pronunţat, săptămîna asta, în cazul Iacubov? A durat trei ani şi ceva, dar acum e clar: omul e curat ca lacrima. Vă mai aduceţi aminte de ce a fost acuzat Iacubov şi de ce ar trebui să vă indignaţi? Aţi uitat. Ei, vedeţi? Ăsta e statul de drept şi pe el îl aşteaptă încrezător FRF.

E foarte bine că Sandu şi FRF tratează direct cu noţiunile mari: justiţie, stat, anchetă. Asta dovedeşte că FRF nu e o instituţie sportivă, ci o putere în stat care discută de la egal la egal cu celelalte puteri în stat. Pînă şi faptul că Olteanu Bogdan,  care conduce în Parlament operaţiunea de imunizare a demnitarilor, s-a declarat scîrbit de proasta calitate a unor Becali şi Borcea, spune ceva despre importanţa fotbalului nostru. Aici nu ne jucăm! Fotbalul e acel lucru pe care îl discută oamenii de stat şi îl judecă instituţiile mari. Federaţia s-ar face de rîs, uitîndu-se în propriile regulamente sportive şi dictînd suspendarea lui Becali pe perioada anchetei. Aici vorbim de chestii mari! În joc e soarta ţării, mă-nţelegi? Nu e de joacă! De-aia s-a vorbit şi cu statul de drept. A spus că vine şi acum îl aşteptăm.   

Pentru că mai există sport

Un bine care nu e dezinteresat e rău

Pentru că mai există sport şi în afara “campionatului supercorect” al domnului Dumitru Dragomir, vreau să-mi exprim entuziasmul, da, entuziasmul, în faţa fotbalului practicat de Zenit Sankt Petersburg miercuri noaptea la Manchester. Esticii lui Advocaat au făcut un mare bine soccerului european, spulberîndu-i pe acei scoţieni exasperanţi în sistemul lor defensiv, care, vorba lui Van Gaal, ar duce la dispariţia acestui joc. Pentru că mai există sport în afara blaturilor noastre tot mai impecabile, ţin să subliniez (iertaţi-mi expresia…) că m-au înfiorat aplauzele de pe Camp Nou adresate lui Rijkaard, numai lui, antrenorului, la capătul ultimei nenorociri a Barcelonei, la un 2-3 cu Mallorca, după ce a avut 2-0.

Pentru că mai există sport şi în afara convieţuirii noastre pe cît de paşnice, pe atît de mizerabile, cu fel de fel de escroci sentimentali şi materiali, ţin să-mi iau, cu un dulce nod în gît, “rămas bun” de la Justine Henin, pe care am admirat-o atît de mult încît, vă jur, cînd am văzut-o la Berlin, la 5-0 pentru Safina în al doilea set, m-am gîndit că se va lăsa de tenis. Totodată, nu pot să “ascund” că am stat la toate cele patru meciuri ale acestei Dinara Safina - din optimi pînă la finală - convins tot mai mult că, după ce le-a învins pe Henin şi Serena Williams, avem în faţă o nouă stea; de la serviciu la forţa psihică plus o mamă de o sobrietate a zîmbetului rar întîlnită, sora lui Marat Safin s-ar putea să ajungă şi mai sus decît fratele ei. Şi aici sînt pregătit pentru o deziluzie. C-aşa-i (nu numai) în tenis.

Pentru că mai există încă ceva sport şi prin ograda noastră, trebuie să recunoaştem că finala Cupei României la fotbal a fost mai plăcută decît alte “minuni” din acest campionat supercorect. Oricîte valize, genţi şi butoane ne-ar influenţa gîndirea, totuşi aceste două echipe - CFR Cluj şi Unirea Urziceni, poate şi Pandurii - au fost revelaţiile mai mult sau mai puţin oneste, că tot ce e românesc şi nu piere; nu văd de ce zvăpăiatul ăsta de Dan Petrescu şi ciufutul de MM se declară trişti; nu au multe motive. Echipa - să nu spun vorbă mare - are un grăunte de englezism în vîrtoşenia ei, iar un antrenor care îşi felicită adversarii şi-l numeşte pe portarul lor “omul meciului”, aşa cum a şi fost, merită o vacanţă liniştită. Neliniştiţii să fie azi: acei care, superşmecheri, ne bat la cap zi şi noapte că o sponsorizare “pentru ca o echipă să joace şi mai corect decît e normal” e legală şi morală şi nu e mită; nu e cît timp nu se răspunde la întrebarea fundamentală: cui foloseşte? Mai nimeni nu o pune. De pe vremea romanilor, asta e the question: qui prodest? Un bine pe care îl faci evident în folosul tău, un bine care nu e dezinteresat, e rău, foarte rău. C-aşa-i (nu numai) în fotbal!