April 2008 ↓

CFR Cluj. Copacii şi pădurea

Clujul îi vrea campioni pe nişte stranieri care vor doar să cîştige mai bine ca acasă la ei

Gruparea din Cluj e o investiţie ambiţioasă, un subiect productiv de presă, o nevoie istorică de revanşă, o pată de culoare, o replică la trufiile bucureştene, un pariu de antrenor, un proiect mediatic, e orice, dar nu o echipă. Un an întreg, din cauza copacilor n-am văzut pădurea, dar acum, cînd au început defrişările de sfîrşit de campionat vedem că pădurea e mai mult luminişuri.

La CFR Cluj au fost epuizate toate motivaţiile financiare. Din păcate, în fotbalul de avînt şi de patriotism local motivaţiile financiare nu ajung. Mai trebuie ceva, iar acest ceva n-are cum să meargă la nişte jucători care în ţările lor n-au fost crescuţi pentru lupta la titlu. Au fost crescuţi să joace bine şi să trăiască mai bine decît părinţii lor, dînd cu piciorul în minge. La Cluj li se cere un gen de angajare sufletească pe care nu l-au cunoscut şi practicat. Oricît de violenţi ar fi fanii din ţările stranierilor lui Andone, patima românească are un element deosebitor: îi face pe mulţi jucători de valoare medie să-şi depăşească mult posibilităţile.

Dacă n-ar fi biciuiţi să tragă la titlu, portughezii şi argentienienii Clujului ar evolua relaxat şi ar arăta fotbal. Aşa cum au arătat în tur, cînd jucau ce se pricepeau, fără grija adversarilor direcţi. Jucau în România la fel cum jucau la ei acasă. Cînd lucrurile s-au precipitat şi au fost biciuiţi să joace ca în România, la rupere şi cu nişte disperaţi care puteau cîştiga într-un meci cît într-un întreg campionat, au capotat.

Ar mai fi un adevăr de care n-am ţinut seamă cînd am conchis că gruparea lui Andone ar putea deveni campioană. Portughezii şi argentinienii din Cluj n-au viziunea gloriei continentale. Acasă erau plătiţi modest şi dacă au venit în România nu au făcut-o ca să forţeze o mare carieră europeană, ci doar ca să fie plătiţi mai bine. Cînd tot ce şi-a dorit un portughez din al doilea eşalon valoric e o echipă cu bani mai mulţi, nu-i poţi pretinde să fie peste noapte un Drogba sau un Messi. Dacă ne uităm mai atent în Europa, portughezii nu fac nicăieri figură de mari învingători.

Nu-i exclus ca prin nişte convulsii de final de retur CFR Cluj să termine pe primul loc. Cu jocul pe care-l oferă acum, n-au faţă de Liga Campionilor. N-au faţă nici de Cupa UEFA. Sînt ca un boxer care pare a mînca jeratec, dar după primul pumn primit drept în faţă, continuă meciul ţinîndu-se de adversar. În loc ca după eşecul din Ghencea gruparea să se fi adunat sufleteşte ca un singur om, ea s-a înmuiat şi a jucat partide din ce în ce mai proaste. Ultimul meci bun al lui Andone a fost, paradoxal, acela în care a pierdut la Steaua ca urmare a imensei porcării a excesiv de lăudatului Alexandru Tudor.

Scena balconului

Becali a fugit din Craiova ţinînd strîns victoria la piept

Cadrele par rupte din Afganistan. Cîmpie prăfuită, construcţii terne, mulţime informă. Sărăcanii, mulţi, amuşinează pe lîngă cordonul de bastoane. De partea cealaltă se înghesuie ochelari negri şi cefe groase încercînd să miroasă cu nasurile borcănate pericolul. Pericolul e peste tot. Apare Nr.1. Se huiduie cu sîrg, conştiincios, eliberator după nervii adunaţi în stadion. Nr.1 pluteşte. E în lumea lui. Dumnezeu îl ţine amical pe după gît. Se huiduie şi mai dihai. E momentul să intervină, să apese covorul de feţe cu talpa lui generoasă. Să-i lumineze, să-i supună. Se urcă pe maşină. Le face cu mîna. Le zîmbeşte. Realitatea se crapă. Zvîrrrr ! Zvîrrrr ! Proiectilele îl ratează de puţin. Nr.1 încremeneşte. Poporul nu-l iubeşte ? Lumea lui se face ţăndări. Dumnezeu îl apucă de guler. Ba nu, e un body-guard, îl trage de în jos şi îl vîră la adăpost. Atentat eşuat. Coloana maşinilor de lux obeze înaintează greu şi legănat. Extragerea. Stingerea. “O să te bată Dumnezeu !”, strigă o voce anonimă din colbul drumului. Dumnezeu? Credeam că Dumnezeu sînt eu!…

Becali n-a mai apucat să le promită o sută de lei în plus la salariu oltenilor. A fugit ţinînd victoria strîns la piept, a şters-o fără glorie din acest ghetou al pasiunii. Oameni care iubesc fără speranţă o himeră, oameni care urăsc fără viitor bogaţii strîmbi ai Capitalei. Craiova e ca imnul României, eroic deasupra unui popor de învinşi. Craiova care umple cu venin golul lăsat de performanţă. La interviuri jurnaliştii au asistat vinovaţi la întrebările nesimţite ale unui aşa-zis reporter local. V-aţi obişnuit să cîştigaţi cu gol din off-side? Furaţi campionatul? Ce mizerie! Indiferent ce ai crede despre Steaua n-ai voie să faci asta unor fotbalişti încă murdari de iarbă. Rădoi, din fericire, a dat-o pe glumă. Neaga a strîns din dinţi şi a plecat, nu înainte de a răspune la fel de rău, că nu contează cum a fost golul, importante sînt cele 3 puncte. Cîteodată meseria asta e cu adevărat grea.

Există totuşi o perlă în mijlocul bălegarului. S-a jucat pe bune. Aşa ne zice bunul simţ. Copos zice altceva. Acuză o regie. Perla ar fi sticlă chioară. De fapt, aici pierdem: pînă să ajungem la bijuterie ne murdărim cu toţii pe mîini şi totul duhneşte. Mirosim şi în somn, în vis, în gînd. Puţim fabulos, istoric.

Două echipe, în rest numai fani

Avem un campionat de pro şi contra Steaua sau CFR Cluj.

Uneori, observînd situaţiile anapoda, pe care nu le mai vede nimeni, mă întreb dacă nu cumva am înnebunit. Cum pot să cred că nimeni n-a băgat de seamă că în Liga întîi se înfruntă între ele doar două echipe - Steaua şi CFR Cluj- şi că toate celelalte, dar şi arbitrii, şi antrenorii, şi investitorii şi chiar oamenii Federaţiei au reacţii de fani. Nu de competitori, ci de simpatizanţi. Unii ţin cu Steaua, alţii cu CFR Cluj. Arbitrajele sînt aiurea tot din această cauză. Arbitrii sînt ori fani Steaua, ori CFR. Tîmpeniile lor nu-s pe bani, vin din exces de sentimente, din preaplinul inimii. Alexandru Tudor, ar fi trebuit s-o declare şi l-aş fi înţeles: Da, domnilor, eu ţin cu Steaua! Şi, vorba lui nea Gigi, care-i problema? Ce, nu-s şi eu om, n-am dreptul să iubesc?

De regulă, iubirea pentru una din cele două echipe se manifestă cotit. Vasluiul a  ţinut-o la Cluj numai în răutăcisme. Jucătorii Vasluiului n-au ambiţii personale, ei trag pentru Steaua. Arbitrul Ivan a tras pentru Vaslui, cu gîndul, mai bine zis cu inima bătînd pentru Steaua. Rapidul, ce mai încolo, încoace, i-ar da şi puncte CFR-ului, numai să nu ia Steaua campionatul. De altfel, i le-a şi dat. Medaliatul Deaconu trebuie înţeles. De supărare că Rapidul conducea Steaua, a început să primească brichete în cap. E vădit că şi brichetele zboară tot după simpatii. Tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul şi banul, mişcă ori spre Bucureşti, ori spre Ardeal.

Nu cred să mai existe încă un campionat în UE unde să se joace cu atîta ambiţie pentru alţii. Pasiunea mai nouă pentru Steaua a acţionarilor de la Dinamo se explică simplu: nemaiputînd fi campioană, Dinamo arbitrează lupta pentru titlu. Îşi face rezerve de simpatie şi adună datorii pentru la anul. Finalul campionatului e la mîna terţilor. Tot ce se întîmplă la noi, e de neimaginat la alţii. Jucătorii unor cluburi cu frustrări de tot felul sînt mai slobozi la gură decît purtătorii de cuvînt din politică. De fapt, şi campionatul pare în campanie electorală. Mijloacele seamă izbitor cu cele din politică. Partidele dau la gioale, iar echipele de la locul trei în jos dau la ficaţi. Avem un campionat de pro şi contra Steaua sau CFR Cluj.

Sînt eu nebun ori chiar aşa stau lucrurile? Să avem doar un singur lord englez şi acela la Urziceni?  Nu mai mai nasc în sportul cu mingea independenţi, ci numai feudali şi slugi? Ne îndreptăm spre Europa cu fundul înainte şi cu privirea tînjind la Evul Mediu? Se poate oare şi mai jos?

Răspunsul e la îndemîna fiecăruia. Se poate, dar nu mult mai jos.

Cinste nouă, ziariştilor!

Nimeni nu ne-a onorat cît domnul Uhrin jr.

Pentru mine (mă înţelegi?) cea mai valabilă idee a ultimelor zile n-a fost aceea cînd ăla l-a făcut de pe ălălalt bou, nici cînd unu’ a zis că el nu e prostituată, nici groaznic de vesela ameninţare: “O să vedeţi voi ce imprevizibil e fotbalul!”, cu atît mai puţin fraza de teribilă inconştienţă: “Avem un campionat supercorect!”. Pentru mine, super, mai consistentă decît o masă de prînz la 100 de cocoşi, mai bogată în consecinţe decît noua strategie a lui “1-0 poartă în casă” şi mai ameţitoare decît prima repriză a lui Dinamo cu Craiova, cînd turcaleţii jucau mult mai retrogradabil decît UTA, pentru mine a fost şi rămîne fraza juniorului Uhrin, după acel 1-3 cu oltenii napolitani: “Dacă aş fi ziarist, aş scrie numai de rău de Timişoara!”. Niciodată un antrenor, după un eşec al propriei echipe, nu a declarat o asemenea minunăţie de idee şi asta unde?, în ţara - tot de la Uhrin citare, după 1-1 în Ghencea - în care au loc cele mai multe suspiciuni ca nicăieri altundeva pe lume! Nimeni nu mi-a dat mie, ziaristului, o astfel de cinstire: un antrenor să dorească a-mi lua locul şi pixul! Nici nu ştiu ce să fac cu ea, în imediat, de încîntătoare ce este.

Totuşi, dacă mă mai gîndesc o clipă, nu l-aş asculta 100%, adică nu aş vorbi numai de rău Timişoara; aş scrie mai întîi şi întîi despre această Craioviţă care întoarce, în deplasare, un 0-1 şi găseşte puterea să se ducă pînă la 3-1, punîndu-l în evidenţă pe un băiat de care privirea mi s-a lipit de cîtăva vreme, dar nu m-am decis să-l laud, ca să nu i se urce la cap şi nici eu să nu mă înşel: Costea. Dintre toţi tinerii interni, el îmi apare - verificîndu-l şi cu Dinamo! - drept cel mai hărăzit; e deja la acel nivel care nu îngăduie înfumurarea decît ca o nenorocire prea omenească. În ce priveşte Timişoara, mă gîndesc la ce poate face Uhrin pentru ca jocul echipei să nu semene cu patronul ei, domnul Iancu; căci tot ce e mai important azi în fotbalul nostru este ca echipele cît de cît valabile să nu se exprime fotbalistic, pe teren, ca patronii lor la telecrîşme: Steaua (mă înţelegi?) să fie mai cultă în joc decît vocabularul finanţatorului ei; Rapidul (mă înţelegi?) să fie pe teren cît mai departe de logica domnului Copos; Dinamo, în iarbă, să nu se compare cu grozăveala ştabilor ei din lojă; Craiova (mă înţelegi?) să nu-mi amintească de tot ce e mititel în om; CFR Cluj să domine altfel decît cu hazul domnului Mureşan. Poli (mă înţelegi?) ar fi cazul să nu se mai dea mare ca domnul Iancu, că nu e nici permanent virgină ca dînsul, că nu e… Mă înţelegi? De ce tot repet vorba asta? Da’ ăla de ce o tot repetă?

În ce priveşte Liga Campionilor, nici una din semifinale, oricît de imprevizibilă, nu mi-a scos din minte sfertul Liverpool-Arsenal. Aia să fi fost finala?

Supra, para şi Tolo

Sîntem sub divizia a patra la spectatori şi egali cu trei divizii engleze de-o dată la bani

Port 43 la pantof. Nimeni nu mă va convinge că mi se cuvine sau că mi-ar sta mai bine cu 47. Revin, deci, la aberaţia care nu-mi dă pace: cum adică 100 de milioane pentru televizarea campionatului? Dacă ar fi vorba doar de prostia cizmarului, n-ar fi o noutate.

Am mai trecut prin aşa ceva. Însă aici e vorba de o supradimenisonare sfruntată, de o ficţiune, în care o mînă de vreascuri produce o rază laser, iar un anumit produs organic se face bici.

Ruptura între valoare şi monedă se cheamă inflaţie. Lumea care începe să se autoestimeze superlativ e o lume în inflaţie. Iar asta se plăteşte, pînă la urmă, crunt. Nu avem oare voie să ne preţuim? De ce noi nu şi alţii da? Nici o grijă, avem voie orice: avem voie să inventăm preţuri şi avem voie să dăm faliment.

Am în faţă măsura exactă a fotbalului englez, după etapa din seara zilei de 20 aprilile 2008. Premiership: medie de spectatori 40000 pe meci. Divizia B( Championship, cum i se spune oficial): medie de spectatori, puţin sub 25000. Divizia C: medie spectatori,15000. Divizia a patra: medie de spectatori, 6000.

Aici apare şi Liga noastră de 100 de milioane: cu o medie sub 5000 de spectatori pe meci, sîntem sub divizia a patra engleză. Aşa cum se ştie, englezii sînt o naţie fără simţul afacerilor. Nu e, deci, de mirare că suma drepturilor tv pentru toate cele trei divizii de sub Premiership abia atinge 150 de milioane de euro. Noi, infinit mai ageri şi mercantili, ne-am evaluat prima ligă naţională la 100 milioane. Sîntem sub divizia a patra engleză la spectatori şi egali cu trei divizii engleze, de-o dată, la bani. Cineva a decis aşa. Piaţa? Da, piaţa de iluzii. Aceaşi piaţă care a hotărît că, oficial, sîntem europeni şi stat de drept cu legi bune scrise de bărbaţi drepţi care, fireşte, nu pot fi anchetaţi. Pe această piaţă, avem un fotbal inestimabil. Atenţie!

Ştiu că milioanele şi imperiile mediatice pot da senzaţia de măreţie. E uman. Însă nu reuşesc să înţeleg cum poate un ziarist de talia lui Cătălin Tolontan, omul care a creat media-fenomenul Blogontan, să comenteze această farsă cu gravitatea cuvenită evenimentelor istorice. E piaţa noastră şi trebuie să o ajutăm? De acord. Să-i spunem adevărul.

Frate, frate, dar Gloria e pe bani!

Echipele ca Buzăul sînt un necaz naţional, pe care numai o legislaţie dură îl poate vindeca

Echipa din Buzău se cheamă Gloria, deşi condiţia ei reală, în tandemul vicios cu Steaua, ar cere parcă un alt nume: Supuşenia, Umilinţa sau chiar Să trăiţi, şefu’! Sună frumos, nu-i aşa? FC Să trăiţi, şefu’ Buzău. Cine şi de ce i-a zis echipei buzoiene Gloria, nu mai contează. Pînă şi cele mai păduchioase formaţii din campionatul judeţean îşi spuneau cîndva, iar unele încă îşi mai spun, Biruinţa, Voinţa, Avîntul şi Gloria. Ce contează e că, datorită vizaviului cu clubul patronului din Bucureşti, eu, unul, nu sufăr cînd Gloria Buzău e nedreptăţită de arbitri sau e tratată de sus de cluburile fără sateliţi. Sau, mă rog, fără dubluri la vedere. Nu mă bucur, dar nici nu plîng. Culege fiecare, ce seamănă. Semeni vînt, culegi furtună.

Pentru mine, ce a făcut Buzăul în mai multe partide cu schepsis din Liga-ntîi numai glorie nu-i poate aduce. Poate să-i aducă un potop de sarcasme, un val de antipatii sau un întreg dicţionar de insulte. Nu şi glorie. Echipe ca Gloria Buzău sînt un necaz naţional pe care numai o legislaţie de tip totalitar îl poate vindeca. În democraţie, apar ca ciupercile după ploaie. Se nasc, fac gălăgie, dispar şi strică. Nu construiesc, ci strică. Nu vor să fie campioane, nu speră la glorie internaţională, tot ce vor e să nu retrogradeze, iar între două campanii de salvare de la retrogradare să se vîre printre picioarele granzilor, doar, doar le-o pica un cotlet de la marele banchet. Fără echipe ca Gloria Buzău, Gloria Bistriţa, Gloria Mioveni, Gloria Piatra Neamţ sau Gloria Tîrgu Jiu altul ar fi fotbalul nostru. Nu că aceste oraşe încărcate de glorie n-ar merita să aibă nişte cluburi de mîna-ntîi, dar între merit şi dorinţă e destul loc şi pentru adevăr.

Cînd vine cîte un meci, precum cel de Cupă, cu Urziceniul, după care Gloria Buzău ţipă, înjură, acuză şi vrea să mănînce arbitri la grătar, trag linie şi conchid că s-a făcut dreptate. La cîte plecăciuni a făcut Gloria în campionat, era o problemă de zile să capete şi un picior în fund. Cînd stai prea des plecat, fundul parc-ar cere picior.

Antrenorul şi finanţatorul Gloriei s-au lamentat, cu mare mînie proletară, acuzînd pe nu ştiu cine că echipa lor nu e dorită în finală. Păi, sigur că nu-i dorită. Asta nu înseamnă şi că Gloria Buzău ar fi împiedicată să urce pe cele mai înalte culmi de glorie şi progres. Nimeni n-are nimic cu Gloria Buzău, însă de aici pînă la a pretinde respect şi dragoste e un drum lung. Respectul se cîştigă mai greu ca punctele, iar pentru dragoste e nevoie de mai mult decît de o reverenţă la Steaua. E nevoie de un parcurs în campionat pe bune, nu pe rele şi pe bani de la terţi.

Smalls

Mititelu pretinde scuze pentru un blat preistoric, Mureşan le-ar cere dar nu ştie dacă merită efortul

Ha, ha, ha, Mititelu pretinde scuze publice de la CFR pentru o afacere de pe vremea cînd el şi Mureşan furau blatul de la tortul mamei ! Ha, ha, ha, preşedintele de la Cluj ar fi de acord să-şi ceară scuze dacă n-ar şti că oltenii vor  pierde oricum la Steaua ! Ha, ha, ha, Lovin califică drept aberant controlul doping a 6 fotbalişti ! Ha ?

Rîsul nostru nu mai e homeric, e holeric. Există două motive de a hohoti : cînd ai înnebunit sau cînd nu vrei să înnebuneşti. Atît că nu ştim la care etaj al insanităţii sîntem. Mititelu ştie: vrea cenuşă în capul CFR-ului care ar fi aranjat un meci în ‘73 ca să bage Craiova sub Dinamo. Austriecii tremură: vor fi forţaţi să predea în lanţuri urmaşii familiei Basta pentru a răscumpăra grumazu’ lu’ Viteazu. Nici grecii nu se simt prea bine. Eterişti nemernici, ştiu ei ce-i aşteaptă că i-au făcut de petrecanie lui Tudorică fără frică ! Un muzeu al scuzelor eterne, copie după cel al Holocaustului, va fi deschis la Craiova. O zi memorială va fi stabilită an de an funcţie de data meciului cu Steaua. Ce legătură ? Nici una. Aşa veni vorba.

De dincolo de munţi bate, însă, un vînt de neatîrnare. Mureşan zice că nu se închină la Înalta Poartă a Băniei. Bravo! Dar staţi că nu e tot. Delirul oltean nu rămîne neînsoţit, pentru că răspunsul are şi o coadă: CFR-ul nu-şi cere scuze nu pentru că ar fi stupid să o facă, ci pentru că oricum destinul meciului cu Steaua ar fi hotărît. Craiova va îngenunchia. Prin consecinţă, dacă Universitatea va sta în picioare merită toate plocoanele. În acest moment poveştii aş vrea să-l chem la bară pe celebrul Nicollo. Nu, nu Napoli. Machiavelli ! Să ne mai lase, domne’, cu panseurile lui! Sau să ne mai explice odată pentru totdeauna că nu orice scop spală măgăriile practicate în numele lui. Titlul în acest circ nu scuză nimic. Piere după un an, banii se cheltuie. Umilinţa rămîne pe vecie. Uite de-aia pe Mititelu îl ard blaturile preistorice !

Cam asta. A, parcă mai era ceva, parcă se zăreşte cineva… Uite-l! Din negura ierbii mlăştinoase vine spre noi o siluetă deşirată, cu ochi mari şi sinceri, viteaz cavaler al Brichetei, senior al Proclamaţiei de 3 puncte şi purtător de cuvînt pe lîngă urechile slabe de înger ale arbitrilor. Nu vrea pipi în exces. Ar fi inutil, colegul lui Neaga ştie de ce. Vrea nani, nu control doping. CFR ă şmecherie ? Steaua ă maneaua ? Lovin ? Love, man !    

Hodoronc tronc,Taher!

Nu fac speculaţii xenofobe, ci numai faţă de străinul de fotbal, marele mahăr iordanian

Dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie, privitor la başcanii dispuşi să finanţeze o formaţie din Liga-ntîi, e foarte probabil ca numele lui Taher să fi figurat printre ultimele sau să nu fi fost citat deloc. Pentru mine, Taher nu e o persoană, o imagine cu suport în realitatea imediată, ci una din situaţiile confuze şi cu explozie întîrziată amorsate la sfîrşitul lui decembrie 1989. Un concept. O fantomă a globalizării. Un necaz naţional cu scadenţa în neant. Exact ca Zaher, ca Omar şi ca toate celelalte paranteze dubioase ale comerţului acoperit. E normal ca vizavi de fantome ca Taher, stînd mai degrabă pieziş în calea legilor, decît pe direcţia lor, să am mai degrabă sentimente, decît opinii. Mai bine zis sentimente, exotice. Ţin de soartă, mai mult decît de o guvernare. Nu se explică, nu se rezolvă, apar şi dispar la fel de misterios cum s-au ivit. Bunăoară, Hayssam. Eu sînt convins că Hayssam n-a fugit. Hayssam a fost alungat. Statul român s-a descotorisit de el şi tot aşa se va descotorisi de Zaher şi de Taher, cînd momentul politic şi regional va permite.

Ce l-o fi determinat pe discretul Taher să iasă în faţă şi să devină mai mult decît vulnerabil prin declaraţii ce nu se deosebesc prin nimic de ale celorlalţi dalmaţieni ai fotbalului-afacere? Să se fi decis, undeva, foarte sus, mai sus şi decît Summitul din aprilie, un liber la datul în stambă? Să se fi tulburat din nou apele în SIE, în DIE şi în na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie? În definitiv, cine e acest Taher care, iată, e şi îndreptăţit sufleteşte să-şi lege numele de Rapid, de vreme ce e proprietarul Griviţei Roşii, bastionul mişcărilor muncitoreşti interbelice? Sincer vorbind, nu m-aş fi mirat să aflu că Taher e şi proprietarul Muzeului Naţional de Artă. Sau al Arhivelor Statului. Mă întreb doar de ce acum?! Şi cu ce motivaţie. Stă omul în cea mai groasă penumbră optsprezece ani şi, deodată, hodoronc tronc, e sponsor şef la Rapid şi se repede să declare că deşi nu se pricepe la fotbal, o să verse milioane la tot poporul. Arabul generos care azvîrle cu milioanele! Mai arătaţi-mi unul şi devin pe loc fan Taher.

Vreau să fie limpede: nu fac speculaţii xenofobe, apropo de investitorii străinii în fotbal, ci numai apropo de străinul de fotbal, marele mahăr Taher. Pînă ce nu voi şti în clar, nu în falş, ce a învîrtit Taher în România, ce învîrte încă şi împreună cu cine din lumea politicii, nu mai sînt spectator al Rapidului. Al echipei lui Taher, care aşa şi ar trebui să se cheme: FC Taher.

Getafe, la miez de noapte

Şi în fotbal există knock-out-uri care te omoară pe nu ştii cît timp

…Iar am stat pînă după miezul nopţii ca să o văd pe Getafe în finala Cupei Spaniei; prea mă urmărea, de atîtea zile, meciul lor dureros cu Bayern, cînd, în final, mergînd pe pereţi, m-am auzit murmurînd: “Nu se poate, nu se poate!”, cum n-o mai făcusem de la Copenhaga aia, cu 2-2 în ultima secundă. Săptămîna trecută, la acel 3-3 în ultimele secunde ale minutelor 119 şi 120, după acele două oribile gafe ale mult păţitului Pato, care i-au fericit impudic pe Toni şi pe toţi oamenii lui Hitzfeld, deplin resemnaţi la 3-1 pentru Getafe, atunci, în memoria mea, a apărut cumplita întrebare a lui Gentile către Giresse, după Germania-Franţa, la Mondialul din Spania în ‘82: “Cum, aţi avut 3-1 în minutul 75 şi v-au egalat? Noi eram de mult la casierie!”. Aşa că nu mi-am permis să nu stau şi miercuri să văd ce face Contra cu Valencia, în faţa regelui şi a reginei, cum va ridica la cer, precum Gică Popescu altădată, Cupa Majestăţii sale.

Aiurea! În minutul 4 era deja 0-1, în minutul 12, 0-2, Getafe juca paralizată şi comentatorii noştri, în mare vervă de şut, ziceau că golurile au fost ca două lovituri de măciucă. Nu cred că golurile astea îi doborîseră, ci tot amintirea celor două din meciul cu Bayern. Oricît te asigurau că le-ar fi uitat, şi în fotbal sînt knock-out-uri care te omoară pe nu ştiu cît timp; îmi ziceam că dacă la pauză rămîne 2-0 pentru Valencia, mă duc la culcare. Ei, nu, Contra - după minunile lui precedente - le-a mai scos un penalty, a fost 2-1 şi nu-mi puteam îngădui un somn infidel. Nici o mare bucurie - departe de a fi “un meci nebun”, cum ne anunţaseră comentatorii - repriza a doua a degenerat uşurel în ratări de pase şi idei banale, ba chiar în urîţenii violente şi chiar dacă Getafe a noastră a dominat, în final, a apărut din nou acest prea nedrept ignorat Morientes, pentru un 3-1 care i-a lăsat muţi pe suporterii lui Getafe, cu lacrimi decente în ochi. Şi tot nu am închis aparatul; fiindcă l-am văzut pe Guriţă, la felicitări, trecînd prin faţa regelui şi a reginei, l-am văzut pe suveran îmbrăţişîndu-l pe Laudrup, l-am văzut pe Koeman nefiresc de sobru şi pe toţi învinşii şi învingătorii fraternizînd politicos. Acesta a fost spectacolul cel mai reconfortant al unei finale nu prea reuşite: nici un gest fals solemn din partea Majestăţilor şi nici din partea supuşilor. O stare de bună cuviinţă şi bună dispoziţie, un protocol fără plecăciuni din care să ţi se aplece. Să nu conteze asta la miez de noapte şi început de mileniu III?

Aud, desigur, obiecţia: Dom’ne, nu Getafe e durerea noastră. Aşa e. Nu e. Dar s-a întîmplat ceva epocal. Preşedintele Ligii, cel care s-a mîndrit permanent cu frumuseţea fotbalului nostru, a spus-o clar alaltăieri: “Campionatul nostru s-a cam nenorocit de la Steaua-CFR Cluj încoace”. E cam prea exact. E cam indiscutabil. Eu, unul, nu am puterea azi să adaug ceva. Ar însemna să-mi pierd minţile mai ceva decît cu primele de la Mioveni. Nu am chef.

Fotbalul e opinie

Deşi ce a pierdut tot în acest sezon, Arsenal a dat repere fotbalului

Wenger, duminica trecută, învins pînă la capăt şi gol de ambiţii ” Fotbalul e opinie”. Numai cine a pierdut tot poate cîştiga aceste cuvinte şi, odată cu ele, accesul la înţelesul final al jocului de fotbal. Wenger şi Arsenal au ratat meciuri, titluri şi coroane, fără să fi greşit vreodată faţă de fotbal. Lunga înfrîngere multiplă a Arsenalului a lăsat în urmă o impresie, ceea ce e, în fotbal şi în afara lui, mai important şi mai rezistent decît palmaresul. Arsenal a proiectat fotbalul viitorului, l-a jucat prea devreme, prea de tînără, şi s-a prăbuşit ca un planor apt de zbor şi inapt de aterizare. Fotbalul cu care Arsenal a ieşit din toate competiţiile pe care le-a luminat e o invenţie, fără să fie şi un mecansim. E un fel de a întinde fotbalul spre limită, dar nu şi un fel de a învinge, acum şi aici. Şi încă un lucru: cu Arsenal a devenit limpede cît de greu e să reuşeşti să pierzi. Să pierzi în condiţii de onoare deplină, cu o iscălitură care se citeşte mai bine decît semnătura învingătorului.

Cu aceast paradox, Arsenal nu are loc pe podium, unde urcă, pe merit, realismul necruţător al lui Ferguson şi capacitatea nesfîrşită de revenire găsită de Benitez la Liverpool (o psihologie extremă pe care o dictează, mai curînd, locul, nu lotul, continentul, nu contingentul Liverpool). Însă Arsenal a urcat mult mai sus decît i-ar fi permis-o rezultatele. Miroase a speculaţie? Duhneşte! E darul adevărurilor care sar peste prezent pentru a pune bazele istoriei. Adevărul e că nu vom mai putea uita Arsenal, adevărul e că Arsenal a cucerit dreptul la memorie, iar o echipă de care mai poţi scăpa, în discuţii, devine un reper.

Ne amintim mult şi clar conturul unei echipe. Rezultatele se duc în arhive şi tac. Amintirea unui anume fel de a juca şi de a sfida stilul curent revine şi devine argument. Exceptînd situaţia nefericită în care ne-am ales în viaţă să fim comentator TV român, nu spunem niciodată, discutînd despre fotbal: ‘Au cîştigat Liga în 1996 şi Cupa în 1999′. În schimb, spunem, ori de cîte ori vrem să explicăm ceva important despre fotbal: ‘Aşa juca Arsenal 2008 sau Italia 2006 sau Bayern 1975 sau Argentina 1986′. Cu alte cuvinte, fotbalul nu poate fi înţeles decît ca istorie şi, pentru asta, are nevoie de memoria noastră transformată în opinie. Fotbalul e opinie.