March 2008 ↓

Summit-ul flăcării

Ne plîngem ca nişte copii mici în faţa jucăriei stricate în faţa oraşului nostru blocat, bordurat, săpat, scufundat. Nu facem nimic, nu sîntem în stare să-i scoatem dintre noi pe cei care să gestioneze ţara netîlhăresc faţă de români şi vertebrat faţă de străini, dar ne plîngem. Şi zicem ceva care ni se pare epocal: nicăieri nu se întîmplă ca la noi. Serios? Uite că nu deţinem tricoul galben în transformarea statului într-un Robocop, poliţist fără limite. Summit-ul care ne crestează are măcar are justificarea unei aglomerări de băieţi cu stea în frunte sau pe umeri. La fel de rău, însă, s-a întîmplat duminică la Atena, oraşul ce poartă numele înţelepciunii. Senzaţia a fost că un criminal în serie e dus la eşafod, înconjurat de mii de poliţişti, cu elicoptere despicînd cerul, motociclişti fioroşi privind cu ochi de foc, trupe speciale cu glonţul pe ţeavă. Vă sună familiar ?

Forget Pasaris, bun găsit flăcării olimpice! Dacă ar fi putut, grecii ar fi predat-o chinezilor într-un adăpost antiatomic. De ce ? De frică. Tibetul răsculat a resetat lumea. În ciuda blocadei, cîţiva militanţi au reuşit să desfăşoare un banner tocmai cînd vestalele predau gazdelor de la Beijing focul sacru care le ardea palmele. Totul respira teroare. Teroarea chinezilor că un grăunte le-ar putea bloca impecabilul mecanism, teroarea gazdelor că zeii ar putea cădea în cap, teroarea lumii de a-şi vedea compromisă o plăcere de vară şi teroarea manifestanţilor de pe tot globul că nu sînt suficienţi auziţi. Între toţi, flacăra pîlpîia, debusolată să-i vadă pe inventatorii democraţiei transformaţi în cîini ai războiului şi pe propovăduitorii non-violenţei atacînd furioşi ambasadele şi reprezentanţele inamice. Flacăra prizonieră şi schingiuită va face înconjurul lumii. În jurul ei oamenii vor dansa şi vor scuipa ca într-un ritual al nebuniei generalizate. Iluzia a luat sfîrşit: sportul a ieşit din neutralitate. Pentru că sportul nu mai e demult sport.

Trebuie boicotate Jocurile ? Sarkozy a spus că se mai gîndeşte dacă să asiste sau nu la ceremonia de deschidere. Zeci de organizaţii, din Danemarca pînă în Australia, se agită. Peste tot zgomotul s-a aşternut însă o voce liniştită : “Susţin desfăşurarea Jocurilor”. Nu, nu era Hu Jin Tao. Era vocea lui Dalai Lama. Laşitate, trădare ? Dimpotrivă, compasiune. A acorda celuilalt exact ceea ce el îţi refuză: dreptul de a exista, de a visa. Diferenţa dintre a plînge şi a te plînge.

Nu, să nu le facem această plăcere!

Acel “la revedere” de luni al lui Radu Paraschivescu m-a prins într-o zi proastă şi - mă grăbesc să o spun - a avut un efect pozitiv. Eram într-o zi proastă, fiindcă mă făcusem de rîs negru în faţa mea şi poate a multor cititori: scrisesem de joi pentru vineri că nu vreau să iau la mişto autocritica ăluia (iar am hotărît să nu-i mai aştern numele), că atunci cînd un credincios îşi recunoaşte greşelile şi se jură că se va îndrepta nu e cazul să fim de prost gust amintindu-i că de atîtea ori a minţit… Mă rog, mă luase un puseu de bună credinţă. De comun acord cu Alin Buzărin renunţasem la P.S.-ul articolului în care precizam că textul meu era scris înainte de disputarea meciului Steaua-Rapid. Ni s-a părut inutil. Vineri dimineaţă, după meciul acela cu capul spart, după declanşarea scandalului, citindu-mă, mi-am tras două palme zdravene: cum de l-am crezut? Mă ferisem de prostul gust şi el se lăfăia pe toate posturile într-un prost gust de pleşcar fericit: cîştigase deja cu 3-0 un meci în care Rapidul avea 1-0 şi juca mult mai bine, dar Cel de Sus îi auzise ruga înfricoşată şi-l pusese pe unul să arunce cu o brichetă; cu o vulgaritate incredibilă Îl amesteca din nou pe Doamne-Doamne în violenţele unor imbecili, Îl implica în meschinăriile unei victorii netrebnice, punea mizeria umană pe seama unei milostivenii Divine. Pe scurt: avea sfruntarea de a-l slăvi pe Dumnezeu, ca instigatorul acelui act huliganic. Nu mai ajunsese niciodată atît de departe, mai departe de UEFA, mai departe de FIFA.

Trei zile, de vineri pînă luni, m-am gîndit intens să renunţ la meseria mea de cronicar sportiv. Îmi era clar şi trist. Într-o lume în care toţi se dau deştepţi, nevinovaţi şi exemplari, sîntem în cele din urmă la mîna unui haidamac cu mintea cît o brichetă? Ca luni, să-l citesc pe Radu Paraschivescu, să-l înţeleg, să fiu - ca de obicei - de acord cu el. În publicistica noastră sportivă, Radu deţine în cea mai înaltă măsură exact ceea ce el numea la neuitatul cronicar italian Giorgio Tosati - “autoritatea blîndă”. Tocmai în numele ei, după ce l-am citit, i-am spus imediat “Nu!”. Nu trebuie să le dăm satisfacţie celor care asta vor: să nu-l mai citească pe Paraschivescu, să nu-l mai audă în analizele lui de-o crudă politeţe. Radule, nu le face această plăcere! Sînt hămesiţi după ea. Dacă greaţa noastră onestă îi lasă rece, renunţarea îi încîntă. Mai bine să fim cît de cît bucuroşi pentru acest meci plin de vitalitate în faţa ruşilor. Singura mea rezervă este ca acest 3-0 să nu aibă soarta acelui amical, 5-1, cu Germania din Giuleşti. Şi să ne uităm, o clipă, la Olanda asta care, fie şi cu Austria, poate da 3 goluri în 45 de minute.

Rîpă şi regenerare

Ceva în violenţa neprovocată din Giuleşti vorbeşte despre altceva. Ceva pretextat de fotbal nu are nici o legătură cu fotbalul şi are  rădăcini înfipte într-o tragedie. În căderea necontenită a unei societăţi încîntate de propria dezinvoltură obscenă. România a învăţat să fie josnică, să lovească de la distanţă şi pe la spate, să se relaxeze în troacă şi să se destindă în crize agresive de nervi. Nimic nou. Nu ne-am stricat dintr-o dată, anume pentru Rapid - Steaua, etapa a 24-a. Însă entuziasmul care dă atîtor oameni slobozenia la mîrşăvie în public, e tînăr. Abia va împlini 20 de ani.Moartea buneicuviinţe
Mitocănia nevrotică e istorică, acceleraţia e proaspătă. Ce e stricat s-a stricat demult, dar asta nu înseamnă că avem iar dreptul la discuţii savante şi vagi. E simplu. Autoînjosirea putea fi oprită. A fost sporită. Bunacuviinţă, nevoia de curăţenie şi curajul, inclusiv curajul de a merge la fotbal din dragoste de fotbal, se sting în regim de urgenţă. În aceste condiţii, un Preşedinte poate, findcă e obligat, să decoreze un arbitru, în regim de urgenţă. Orice arbitru şi orice act care trag linie şi stăvilesc: judecători cinstiţi, trenuri punctuale, învăţători harnici şi alte deaconisme care se bat cu starea de fapt. Iată starea de fapt: generaţiile post-C au primit la cheie dreptul de a fi o ruşine şi, în acelaşi pachet, s-au ales cu un amplificator de barbarie. Furnizorii sînt printre noi şi sînt vinovaţi.

Elita maidanelor 
Nicăieri n-a reuşit mai vîrtos eşecul instituţiilor decît în justiţie şi în fotbal. Justiţia a înălţat drojdia română în scaunul cuvenit unei burghezii absente. Noua elită de maidan trebuia să se distreze, să-şi plimbe banii, să gîdile vulgul, să se simtă şefă de sală peste norod. Şi a descoperit fotbalul. Asta explică de ce s-au lipit în fotbal atît de repede şi de ermetic toate nenorocirile care au cerut timp şi răbdare în politică: mineriade, parlament, bănci comerciale cărate cu targa, televiziuni de prostituţie publică, ziarişti proprietari de păduri şi castele la mijloc de păduri. În fotbal, totul s-a făcut iute şi solid. Sandu Mircea îl va învinge la ani în funcţie şi puncte de pensie pe Isărescu Mugur. Vreţi să demolăm Casa Poporului? Mă prind. Dar Sandu nu e de doborît. Sub mantaua şi rînjetul lui din ce în ce mai tehnocrat, o galerie de deşeuri umane şi-a pus la punct parcul de distracţii: Copos, Becali, Iancu, Pazskany. Nici unul n-a intrat în fotbal venind din fotbal. Restul a căzut în caietul de sarcini al plebei jurnalistice. Amplificatorul de barbarie: agramaţi şi şmecheri, copii ai rahitismului cerebral ceauşist sau pramatii născute după 89 din libertatea de a fi remarcaţi de gagici. Ei au luat în braţe, uneori contra cost, alteori din simpatie fraternă, fotbalul lui Sandu, mîrlănia lui Becali, reptilismul candid al lui Copos şi ciobănismul lui Dragomir. Dar, mai ales, ei au decretat măreţia unui fotbal mizer. Ei au inventat derby-urile scăpărătoare cu fotbal de cherhana şi miza cosmică într-un campionat de bîlci. Acum, comentează  indignaţi “deriva” şi apără dreptul la un “spectacol civilizat”. Pe banii cui, de data asta?

Fotbal ca formă de subcultură
Ce s-a întîmplat în Giuleşti şi în creştetul lui Deaconu nu e o invenţie românească: un meci strangulat de brichete-meteorit şi de cretini care cred că se pricep la fotbal doar pentru că îşi iubesc la nebunie hormonii. Se întîmplă şi la Sevilla, Manchester şi, mai des, la Roma. Nu incidentul e important, ci oglindirea fără cusur a fotbalului în întunericul lumii sociale româneşti. Radu Paraschivscu ştie bine de ce a plecat. Ar trebui să ştie însă că le va fi şi mai uşor. Se va mai juca fotbal şi se va juca degeaba în România, aşa cum parlamentarismul va mai fi simulat mult şi bine de ignoranţi autohtoni. Nu e imposibil ca ţara care va organiza summit-ul NATO să fie în stare să pregătească o finală de Cupa UEFA. Inutil. Senzaţia finală după Rapid-Steaua, e că s-a terminat. Ne-am desăvîrşit. Am devenit o subcultură vie, naţională şi fidelă sieşi. O rîpă care se regenerează. Zilnic.

Exact invers

Haideţi să-i spunem adevărului pe nume: nu CFR-ul din Cluj a pierdut la Iaşi, ci Poli Iaşi a învins. Poli Iaşi a bătut-o pe bune şi pe Steaua, prin urmare e o echipă în stare de orice rezultat. Cred că talentul la Poli vine şi din faptul că lotul e mic şi fotbaliştii n-au încotro. Trebuie adică să fie şi talentaţi, nu doar motivaţi. Vorba asta, că devii talentat şi cînd n-ai încotro, mi-a spus-o pictorul Baba. Tot Baba mi-a mai spus că a descoperit cum devine uneori treaba cu talentul pe vremea cînd era profesor la Iaşi. E ceva mai de demult cu Iaşiul!

La Cluj, lotul e imens şi nu stimulează ambiţia titularului. Şi în materie de loturi, lucrurile stau tot invers. Jucătorii de bază ştiu că rămîn de bază şi dacă nu joacă. Doar trebuie să mai intre în teren şi ceilalţi. Cînd bagi atîţia bani în nişte străini, pe care nu prea poţi să-i rasoleşti la contract, e musai să-i foloseşti. Şi-i foloseşti ca să-ţi justifici cumva proasta investiţie, în ciuda faptului că nu-şi merită banii.

Misterul echipelor Unirea Urziceni, FC Vaslui şi Poli Iaşi stă în faptul că, neavînd încotro, trebuind să cîştige cu oamenii pe care-i au, nu cu aceia pe care i-ar vrea, antrenorii trebuie să fie de două ori mai buni decît sunt.

Aici am ajuns la cauza cauzelor: nu numai că Dan Petrescu, Dorinel Munteanu şi Ionuţ Popa - lot în care l-aş cuprinde cumva, în ciuda problemelor financiare pe care le are cu stăpînii indieni, şi pe Grigoraş - sunt buni, sunt antrenori foarte buni, dar ei sunt şi lăsaţi să se manifeste liber, fără constrîngeri prosteşti.

Andone, care, fiind mai deprins cu adevărul ca mulţi din colegii de generaţie, n-are nimic de pierdut, cînd le spune lucrurilor pe nume, a fost corect: la Iaşi,” Poli a jucat mai bine ca noi”. Am adunat notele date de Viorel Tudorache, cronicarul Gazetei, jucătorilor care au dus greul partidei şi am obţinut un total perfect edificator, de 75 la 57. Putem spune, cu vocea lui Pristanda, din O scrisoare pierdută, că e posibil să mai fi luat vîntul un punct sau două, dar altfel sunt 75 la 57 în cap!

Spuneam, într-un articol, că m-am cam dumirit cum stau treburile la CFR Cluj. Nu spun că nu-i posibil şi că n-ar merita să ia titlul, fiindcă nu sunt nici profet, nici procuror. Dar pot să observ că, atunci cînd întîlneşte adversari minimalizaţi, trataţi de sus de aşa numiţii granzi, CFR-ul se poticneşte. Străinii joacă de parcă s-ar mira că află împotrivire. Că li s-a garantat titlul la semnătura pe contract şi uite că unii se poartă de parcă nu li s-a comunicat asta.

Campionatul nu-i jucat şi nu neapărat din pricina aranjamentelor. Nimeni n-a împiedicat CFR-ul să dea două sau trei goluri la Iaşi. Dacă arbitrul Augus Constantin a dictat un penalty de protocol pentru gazde, e tot atît de lesne de dovedit că n-a dezavantajat semnificativ Clujul, că nu i-a oprit pe anonimii Peralta, Semedo şi Fabianni să înscrie, şi nici nu l-a obligat pe Trică să se poarte cum nu prea îi e obiceiul.

Doi cetăţeni

Nu există un fotbal înainte şi altul după Rapid-Steaua. Fotbalul e acelaşi, dar noi sîntem altfel. Nu numai că l-am pierdut (vremelnic, sper) pe Radu Paraschivescu din această pagină, dar ne-am pierdut şi timpul, în sensul în care am decăzut din vremea noastră, am regresat istoric către peşteră. Pojghiţa subţire a unor convenţii sociale s-a topit deasupra mlaştinii. Fiecare reţine ce vrea: bricheta lui Dumnezeu, atitudinea bărbătească a lui Deaconu, fuga din Egipt a steliştilor sau varianta complotului scoasă repede, repede din joben de rapidişti. Eu iau cu mine pînă la capătul drumului imaginea a doi cetăţeni a turmentatei istorii.

Unul este Maftei. Il Capitano. În timp ce adversarii îşi luau zborul spre vestiare iar coechipierii se răfuiau cu arbitrul, Maftei a înţeles că toate acestea pot deveni un simplu coşmar de care te lepezi dimineaţa. Cu o condiţie: să dispară obiectul crimei. Bricheta. Drept pentru care s-a repezit la asistent şi a încercat să i-o smulga din mînă. A urmat o luptă ca între doi puşti, în faţa blocului, pentru o gumă de mestecat, numai că miza era blocul însuşi. Cînd toate argumentele au fost epuizate, măştile au căzut: Maftei a încercat să rezolve problema prin furt. Un gest disperat, instinctual. Dar şi un exemplu perfect că în fotbal se merge pînă la capăt. Iată dovada, prin extensie, că butoanele există. Figura schimonosită a omului chemat să ţină echilibrul într-o echipă, gata acum să-i smulgă mîna celui care îi stă în cale, stabileşte regula primă a acestei lumi : infracţiunea.

Al doilea este Lovin. Personaj secundar în piesa de proastă calitate de pe Giuleşti, dar adesea astfel de caractere sînt dintre cele mai savuroase. Stelistul a dezvoltat o actorie a gesturilor demnă de un teatru kabuki. A stat ca o babă pisăloagă lîngă Deaconu şi atîta i-a suflat în ureche că bietul om aproape că a făcut otită. Apoi, după la fluierul terminal, a explodat. Victorie! Am învins! Mamă, mamă, ce buni sîntem !… Mentalitatea e aceeaşi ca în cazul de mai sus: tentaţia enormă de a-ţi însuşi ceea ce nu ţi se cuvine. Un “must” în fotbalul nostru, ai cărui oameni se transformă în zombi. Un loc în care lui Wenger, autorul propunerii de a rejuca un meci cîştigat pe motiv de lipsă de fair-play a unuia dintre fotbaliştii săi, i s-ar decerna un nas roşu şi doua urechi mari. Cu tot respectul!

La revedere

Radu Paraschivescu renunţă deocamdată să mai scrie despre sport.

Prefer să plec, dar cu mîhnire pentru despărţirea de cititorii Gazetei Sporturilor.

Boicot prin ignorare
Am hotărît să nu mai scriu şi să nu mai vorbesc despre sport. E o măsură de igienă personală într-o vreme cînd mizeria din fotbalul românesc se întinde galopant. Unii se retrag fiindcă au ars sau fiindcă nu mai au nimic de spus. Eu o fac fiindcă mă simt inundat de silă. Laşitate? Abandon comod? Cedare pripită? Nu-mi dau seama, dar nu mai pot. Am tot încercat să mă uit în altă parte. Am scris despre finala Europeanului de handbal masculin, despre Lavinia Miloşovici, Ian Thorpe, Roger Federer, Jean-Pierre Rives, Constantin Popovici, Sorana Cîrstea sau Adriana Ţăcălie. Mi-am impus să nu cauţionez prin nici un cuvînt al meu apariţiile toxice din lojele fotbalului. Am îndemnat într-o emisiune TV să le boicotăm în cel mai simplu şi paşnic mod: prin ignorare. Am mizat pe solidarizarea breslei, pe instinctul ei sanitar, şi am crezut, naivul de mine, că voi convinge măcar un ziarist sau un realizator de emisiuni. Evident, nu s-a întîmplat nimic.

Fotbal bolnav, manifestări papuaşe
Cum la anumite vîrste candoarea seamănă cu altceva, fac pasul înapoi. Nu joc rolul mimozei, n-am nevoie de săruri trecute pe la nas. Lucrul pe care-l regret cel mai tare e că mi-am pierdut plăcerea de a scrie despre sport. Cu peste cinci ani în urmă, la debut, mi se părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de o jambieră. Acum, ziua cînd trebuie să predau articolul mă găseşte cu bila urcată sub mărul lui Adam. Prin urmare, e preferabil să plec, cu toată mîhnirea pe care o încerc despărţindu-mă de echipa şi cititorii Gazetei. Fotbalul bolnav din România şi manifestările papuaşe din jurul lui nu-mi dau voie să rămîn. Nu mai vreau intervenţii telefonice în care se împroaşcă insanităţi. Nu mai vreau victimizări ieftine, insulte birjăreşti, minciuni sfruntate, suspiciuni, schimburi de flegme, mojicii şi ameninţări. Nu mai vreau stadioane unde argumentul cîştigător e ranga. M-am săturat de pistoale, brichete, bîte şi scaune smulse. M-am săturat de fotbalul tribal.

Noi i-am creat, ei ne distrug
Am spus de mai multe ori un lucru de domeniul evidenţei: că noxele bipede care sufocă fotbalul pot fi făcute să dispară doar de cei care le-au înlesnit accesul pe scenă. Degeaba. Mi s-a împins sub nas trioul de alibiuri care justifică şi stimulează compromisul: interes-rating-concurenţă. “Noi am renunţa la circ, dar ce să-i faci, asta vrea publicul.” Am spus, de asemenea, că publicul a fost dresat după metode pavloviene, ajungînd acum să aştepte circul fiindcă nu ştie (sau a fost silit să uite) că există şi altceva. Cît despre meciuri, ele au devenit forme de legitimare a fraudei, abuzului, bunului-plac şi şmecheriei. Iar noi, falşii tenori ai celei de-a patra puteri, alimentăm dezastrul, în loc să încercăm îndiguirea lui. Titrăm “SCANDAL! SCANDAL! SCANDAL!” pe ecran şi facem genuflexiuni în faţa agenţilor poluanţi care abia aşteaptă microfonul. Vorbim întruna de război şi pe urmă ne mirăm că spectatorii scot pietre din pavaj şi recompun Intifada. Regret, dar nu particip la farsa asta grotescă. Vă mulţumesc pentru atenţie şi mă retrag. La revedere.

Autocritica unui megaloman scandalagiu

Azi dimineaţă stau de vorbă cu pixul meu şi îl rog frumos să fie serios, să lase ironiile şi sarcasmele, să nu rîdă, să renunţe la îndoieli, să fie credul, ba chiar naiv, riscînd chiar a se prosti. George Becali (după luni şi luni de zile m-am hotărît să-i scriu numele) a declarat cu propria sa gură că preşedintele federaţiei a avut perfectă dreptate cînd l-a găsit vinovat pentru imaginea rea a fotbalului românesc. Mai mult: George Becali zicea că trebuie să îi mulţumească lui Mircea Sandu că nu i-a depunctat Steaua pentru mizerii deşănţate debitate de-a lungul timpului. De acum înainte nu va mai glumi, nu se va mai certa - aşa a promis înaintea Sfintelor Paşti şi în zilele echinocţiului de primăvară. Încă o dată îmi rog pixul să-l creadă şi să nu mă întrebe ce i-a venit “celui mai puternic om din România, celui care niciodată nu se va mulţumi cu locul doi”, să se căiească şi să ne vorbească atît de emoţionant, atît de lucid: “Nu vreau să îmi pierd libertatea pentru Steaua!” Cred că am fi de un mare prost gust ca să facem, azi, mişto de asemenea declaraţie.

Pixul mă ascultă şi nu are decît o singură problemă: Cum va arăta campionatul fără scandalurile patronale? Nu ne vom plictisi? Nu, căci, după cum se joacă, între urît şi mediocru, cu unele rare iluminări, nimic nu e clar, nici la vîrf, nici la subsol, fără să ignorăm dedesubturile taciturne. Dacă CFR-ul joacă precum la Piatra-Neamţ şi în prima repriză, acasă, cu Farul, nici cu Wenger pe bancă titlul nu e sigur, deşi trebuie spus că golul lui Trică pentru 2-1, după cursa splendidă a lui Dubarbier, a fost faza cea mai luminoasă a etapei. Fireşte că se invocă pînă la saturaţie problema presiunii - a mizei, a banilor, a devenit un clişeu de neocolit “miza uriaşă care distruge spectacolul”. Cu asta nu spunem decît dacă o echipă e mare sau mică în gestionarea emoţiilor ei; nu se poate juca frumos fără presiune, cum altfel? A lua presiunea drept alibi pentru meciuri meschine şi vulgare, asta nenoroceşte fotbalul cît un arbitru care şi el invocă presiunea pentru a nu acorda un penalty clar…. Cu cît se apropie sfîrşitul campionatului, etapă cu etapă, cînd văd cum se joacă sub presiunea Europei, cum se faultează , cum se “rupe”, cum se urlă, mă ia cu angoasă. Vorba cea mai tare a săptămînii rămîne aceea a lui Mircea Sandu: “Nici o echipă românească nu va face mai mult de un punct în grupele Cupei Campionilor”. Pixul meu subscrie.

Aici a jucat şi nu va antrena

Într-adevăr, locul lui Mircea Lucescu e la Dinamo, dar aduce mai mult a placă memorială decît a cabină de pilotaj. “Aici a jucat Lucescu M.!” - spune inscripţia, rezumînd strict o istorie sportivă adevărată. Şi postumă. Doar legătura sentimentală a supravieţuit şi ea explică de ce recentele declaraţii filo-dinamoviste ale lui Lucescu ţin de nostalgia jucătorului, nu de planurile viitoare ale antrenorului.

Iluziile conducerii dinamoviste sugerează un grad scăzut de percepţie, dar asta nu e de mirare pentru o echipă de manageri străini de logica internă a fotbalului. Nici asta nu poate fi o surpriză, într-o lume comandată de la un cap la altul de oameni lăuntric incapabili de cultul fotbalului.

Episodul Lucescu poate fi de folos trupei de pe Dinamo (nu din şi nu de la) doar în măsura în care ar putea să o ajute să priceapă ce anume a păţit clubul în ultimii 20 de ani. Ideea de recrutare a lui Lucescu e apogeul unei despărţiri de realitae care a devenit, între timp, separaţie totală. Dinamo şi celelalte cluburi clasice româneşti au fondat o lume care valorizează scandalos de mult pe p piaţa închisă şi nimic în afară. De aici tensiunea de mucava a derby-urilor locale care pîrjolesc naţiunea dar îşi pierd flama şi relevanţa, undeva înainte de Ruse.

Lucescu şi ceilalţi fugari au confirmat, prin negaţie externă, regula internă: valoarea fotbalului românesc nu se mai stabileşte acasă. Cluburile au rămas să consume închipuiri fără conţinut şi s-au adîncit în această iluzie pînă la degradarea completă a performanţei. Lucescu a intrat, în schimb, pe o orbită de performanţă reală. Cele două planuri au devenit incompatibile. Situaţia e cu atît mai gravă cu cît Lucescu a devenit un bun european, dar nu un un european de lux, ci una din valorile solide, de plan secund ale fotbalului continental.

Dealtfel, e ceva trist în lipa de desăvîrşire a unui antrenor confiscat de naveta turco-ucrainiană dar, pînă şi asta, e prea mult pentru nivelul de performanţă al cluburilor noastre. Lucescu e inaccesibil pentru că Dinamo nu are o platforma valorică minimă. Abia apoi vine limita de salariu.

Contractul lui Pulhac

Cum e să fii performant cînd banii merg la cei care duc echipa în jos?

Cînd absurdul e mare de tot şi nu se sesizează nici una dintre persoanele care ar avea obligaţia s-o facă, bunul simţ public se blochează. Lumea din afara situaţiei absurde spune: precis că e altceva acolo, că nu e ce vedem toţi. Cu alte cuvinte, omul cu bun simţ e păcălit. El socoteşte că trebuie să existe o cauză tainică, superioară, care motivează situaţiile contra naturii. Că nimeni nu e într-atît de nerod încît să-şi facă un rău, cînd ar putea, mişcînd numai un deget, să-şi facă un bine.

Situaţia lui Pulhac de la Dinamo, care cîştigă într-un an, fiindcă e băiat serios şi progresează, cît cîştigă în două luni un străin fandosit şi fără clasă - l-am numit pe Galliquio - e semnificativă pentru o mulţime de fotbalişti autohtoni. O spun fiind sigur că nu greşesc: contractele neisprăviţilor de pe aiurea aduşi în fotbalul românesc cu plutonul de nişte neisprăviţi autohtoni sînt o jignire de neiertat pentru zeci de fotbalişti de-ai noştri. E o discriminare la vedere a românilor în România. Ce mai încolo, încoace, e o porcărie!

Că e vorba de contracte mincinoase prin care se îmbogăţesc samsarii şi şmecherii cluburilor, sau că e vorba de modă, maimuţăreală şi nepricepere - e tot aia. Răul a fost produs. Pulhac nu mai are nici un motiv să fie performant la Dinamo cîtă vreme banii merg la cei care au adus-o şi o duc pe Dinamo în jos. Trebuie să fii ori naiv, ori la mare ananghie ca să-ţi rupi picioarele pentru club, iar cîţiva împiedicaţi cumpăraţi cu fanfare şi ceremonii princiare, nişte maţe fripte în campionatele din care au plecat, să fie plătiţi de cîteva ori mai bine ca tine.

Şi ce dacă aşa-s contractele în Europa, mai mari ca la noi?! Nu cumperi un mameluc doar ca să te făleşti că l-ai luat ieftin de pe o piaţă scumpă. Nu-i fotbalul nostru cel mai bun din lume, dar nici nu-i în situaţia de a-i jigni pe cei care l-au făcut competitiv pînă aici, pupînd în fund neamul de venetici. Nu spun asta pentru că sînt naţionalist, ci pentru că sînt tată şi-i respect pe ai mei. Cînd invit un străin să doarmă şi să mănînce la mine acasă nu o fac trimiţîndu-mi familia să doarmă în pod şi să flămînzească în vecini.

M-am lămurit şi cu puhoiul de “stranieri” de la CFR. La meciurile de ori-ori, cu miză mare şi cu tensiune, trag pe margine, iar gelatina din Fabbiani începe să facă plici-plici. E şi el un fel de Njock, doar că e mai bun la tangouri decît la bătuta pe loc tribală.

Dinamo o să ţină iar fruntea sus, nu după un şir lung de şedinţe cu acţionarii, ci după ce devotatul şi bunul fotbalist care e Pulhac va fi onorat pe statul de plată mai bine decît ciubucarii care vin “la Rumunia” ca la ţîţa grea a Joianei.

Ionel, Ionelule !

Trăim cu un mort în cîrcă: bănuiala cruntă că şi acest campionat e trucat. Ori noi sîntem nebuni, ori ei, unii dintre ei, sînt hoţi. Pasiunea ni se învîrte insomniacă în cercul acesta din ce în ce mai strîmt în vreme ce ei dorm liniştiţi. Ei n-au coşmaruri, au numai certitudini. Certitudinile, în ziua de azi, se măsoară în bani şi/sau voturi. Dincolo de ele lumea e schimbătoare, adevărul e relativ iar morala e o curvă. Prin urmare, orice e posibil şi nu sîntem în logica lui “sau, sau”. Sîntem în cea a lui “şi, şi”. Adică poate fi mai rău decît am presupus la începutul acestui articol: şi noi sîntem nebuni şi ei, unii dintre ei, mulţi dintre ei, sînt hoţi.

Mai întîi: de ce sîntem nebuni ? Pentru că nu trăim într-un mediu sănătos. Ştiind că oamenii care îi fac agenda sînt capabili de orice, susceptibilitatea a atins un nivel alienant. Vedem comploturi peste tot, încercăm să le citim, ca în filmele “noului val”, din rictusuri, schimbări de mimică, scărpinări în nas ori strănuturi cu subînţeles. Arta cititului printre rînduri şi a auzului vorbelor nerostite a ajuns aproape de culmile vremurilor ceauşiste. Trăim o lume care spiralează ca un avion lovit sau ca apa de la closet şi totuşi sîntem sub vraja ei. Ne descoperim subtilităţi hessiene filosofînd cu spatele la rahatul care pute de-ţi mută nasul. Nu avem dovezi. Nimeni n-are pentru că, fie strigate în gura mare ca Neţoiu, fie autodenuţate ca în cazul lui Becali, ele sînt absorbite de peretele capitonat al fotbalului. Şi-atunci înnebunim.

De ce sînt hoţi ? Probabil că din aceleaşi motive pentru care naufragiaţii de la Meduza au devenit carnivori: pentru că nu poţi supravieţui altfel. CFR e sprijinită în 2007. Din 2008, Steaua e ajutată sîrguincios. Lucrurile par atît de clare şi de aşezate că pînă şi un orb ar înţelege arhitectura necurăţeniei. Ce se întîmplă acum în războiul Steaua-CFR pare a fi arbitraj în compensaţie. N-ai dat un penalty real ? Dai unul inventat ! O vreme am apărat arbitrii, din respect pentru nebunia lui Tudor. Dar nebunia, după cum ziceam, e contagioasă. Acum trebuie să ne tratăm propriul demon. Şi pe cel al lui Ionel Ivan. Care nu vede, nu vede şi nu vede. La primul, OK. La al doilea, era greu. La al treilea, te duci şi te culci ! În ritmul ăsta, indiferent cine va lua titlul, noi vom pierde în singurul fel în care o putem face: să nu ne mai intereseze cine cîştigă.